A scrie un scenariu

În primul scenariu primit, după atâtea romane publicate, scriitorul trebuia doar să traverseze o conduită contractuală a producătorului, a celui care scotea filmul pe piață. Ești plătit să scrii, ești plătit să joci, felul acesta de transmitere a ideii nu se termină niciodată.

Atunci scriitorul a început să scrie. Prin lungi ocoluri, largi metafore, s-a întors de fapt de unde a plecat, la El. Atunci a început să scrie despre El, despre El însuși, despre felul în care El sau Eu împleteau aceeași cunună a vieții.

Atunci a început să scrie despre cum El scrie un scenariu și despre felul în care căutările se termină brusc, ca acele autostrăzi suspendate, dar lipsite de fonduri pentru a fi continuate. A început să scrie despre promisiuni, care devin lichide odată încheiate, devin strecurate, terminate, odată finalizate.

Un scenariu cum i s-a cerut lui nu se va termina niciodată, asta pentru că apariția unui elicopter sau a unei mașini de poliție nu era determinată, nici măcar un cataclism la scară mică nu era dorit, nici măcar o dragoste. Acel scriitor care scria un scenariu despre felul în care a fost angajat să scrie un scenariu părea o idee formidabilă, dar nu originală, nici măcar sustenabilă financiar, pentru că toată ideea se învârte în New-York și orașul ăsta este atât de scump, fiecare stradă, sau chiar fiecare clădire, închiriată sau cel puțin filmată îți înjumătățește bugetul.

Știați că „The Birdman” a plătit milioane bune pe cadrele luate pe Broadway?!
„I singing in the rain” este gratis la ceea ce se petrece acum. O gură de evacuare a unei stații de metrou costă milioane de dolari; Marilyn Monroe și-a prins fusta acolo... în aer cu brațele.

În final scenaristul nostru scrie despre cum a fost silit să scrie un scenariu, el scriitor fiind.
În ultima seară ca avanpremieră a predării scenariului vede un meci de tenis. În acel meci o jucătoare, obosită și accidentată își învinge adversara, toate acestea după un chin ce ține ore, după un meci sufocant datorat unei călduri musonice ajunsă în nordul Americii. Încheie într-un declin uman, într-un elogiu adus spartanilor de la Termopile, celor din Cruciade, din Războaiele Mondiale, din Aergistal !

După semnare, spre seară, are loc finala de la Toronto, dintre Halep și Bencic, prima ruptă-n-gură de o întindere musculară, urmată de crampe abdominale și de un joc haotic ce limita geniul de prostie doar de un fileu. Scriitorul își dă seama de propria prostie și încearcă să recupereze manuscrisul; târziu, prea târziu. Filmul va rula pe Marile Ecrane, în final un elicopter SMURD va ateriza pe terenul de tenis, din care un paramedic se va da joc fluturând în jurul capului o plantă, cu rădăcini cu tot, din care tenismena noastră va mușca cu putere, revine după plecarea fâlfâită a zburătoarei și bagă cinci ași unul după altul. O firmitură de gențiană a scăpat printre dinții carnivori ai jucătoarei, firimitura s-a strecurat în tușă, între firele de semnal ce alcătuiesc „challenge”-ul dorit de jucătoare.

Astăzi Canada, datorită unei clime asemănătoare Retezat-ului se luptă împotriva unei plante deosebit de amare, denumită Gențiană. Proteste populare au loc în fiecare oraș sudic, proteste asemănătoare protejării raccon-ului, vidrei sau castorului... etc.

Scriitorul a scris că nu-și asumă nici o răspundere.
În răstimp SMURD-ul, la întoarcere, a luat un pilot român de planor rătăcit în Gropelanda, recordul nu se poate omologa nefiind martori decât doi trei vikingi rătăciți de secole în aceeași zonă, care; la fel ca în cazul balonului ce a luat doar o persoană în timpul marelui naufragiu din secolul trecut...