Moartea prematură a unui tânăr viitor rege

o imagine de pe lacul Secu

Moartea vine pe caii cei mai trufași din lume; Albrecht Dürer, desenează caii cavalerilor ca fiind cei mai impetuoși, mai falnici sau chiar cei mai bine întreținuți din lume: Moartea —alături de Diavol, cutreieră lumea.

În vremuri demult apuse, regii mureau pe cai. În acele lupte, cavaleria alcătuia corpul de elită, iar regele reprezentatul principal. În mijlocul încleștărilor, calul și călărețul devenea un singur corp, de aceea, odată cu prăbușirea calului, călărețul putea fi strivit sau călcat, lovit de ceilalți: un rege pedestru, reprezenta victima cea mai sigură în fața altui călăreț.

King Richard:
A horse, a horse! My kingdom for a horse!
Catesby:
Withdraw, my lord; I'll help you to a horse.
King Richard:
Slave! I have set my life upon a cast,
And I will stand the hazard of the die.
Shakespeare — Richard The Third Act 5, scene 4, 7–10

—
Mai departe în trecut de Richard, voi pomeni de Cirus, de Cirus cel Tânăr, cel care a murit la 22 de ani în marea bătălie de la Cunaxa; în bătălia pe care Xenofon o descrie cu acuratețe, el însuși fiind participant.

Cirus a dorit domnia, el fiind principe persan, fiul lui Darius al II-lea și a prințesei Parysatis. Fratele său mai mare, Artaxerxe (al II-lea Memnon), deținea deja tronul. Cirus reclamă tronul prin faptul că el a fost primul născut din momentul când Darius -tatăl său, a devenit rege, fratele său mai mare s-a născut în timp ce Darius nu era rege.

De mic copil, Cirus a primit o educație aleasă, mai ales de la bunicul său med (din partea mamei), Astiage.

≪Aflînd cît de mult dorea băiatul să iasă la vînătoare, Astiage îl lăsă să plece împreună cu unchiul lui și dădu poruncă să fie escortat călare de mai mulți bărbați vîrstnici, care urmau să-l țină departe de locurile primejdioase și să-l ferească de amenințarea sălbăticiunilor. Cirus nu pregetă să-i întrebe de care fiare trebuia să se ferească.

[...]

Cirus lua aminte la tot ce se spunea. Într-o vreme, un cerb, trecu pe dinaintea lui ca o săgeată; uitînd de toate, băiatul o porni întins după el; ochii lui nu mai vedeau decît goana cerbului din față. Nu știu cum, pe cînd sărea un obstacol apărut în cale, calul lui Cirus se împiedică și căzu în genunchi, fiind cît pe ce să-și răstoarne călărețul; totuși, străduindu-se din răsputeri, Cirus izbuti să rămînă în șa, iar calul se ridică în picioare. Ajuns la loc deschis, băiatul ținti și doborî cerbul — o namilă de toată frumusețea. Cirus era în culmea bucuriei dar cum dădură de el, însoțitorii îl certaseră, arătîndu-i în ce primejdie se vîrîse, și amenințară că vor raporta.

Amărît, Cirus — care între timp descălecase — sta pe loc, fără să clintească. Iată însă că se aude un strigăt: ca mînat de duhuri, Cirus se aruncă din nou pe cal, vede un mistreț gonind din față drept asupra sa, dă pinteni, se repede în întîmpinarea fiarei, zvîrle sulița și i-o înfige drept între ochi, doborînd-o.

De astă dată îl certă și unchiul, văzîndu-i necugetarea; dar cu toată certa Cirus se rugă de el să-i dea voie să ducă bunicului jivinele doborîte. Se pare că unchiul i-ar fi obiectat:
     — Dacă află că te-ai ținut după ele în goana calului, bunicul tău n-are să te certe numai pe tine, ci și pe mine pentru că te-am scăpat din mînă...
≫ 

Xenofon, Educația lui Cirus, I.4

Peste mai puțin de zece ani, în mijlocul bătăliei de la Cunaxa,
≪ văzîndu-i pe greci [aliații și mercenarii săi, n.m] cum înving și pornesc în urmărirea trupelor din fața lor, Cirus abia se mai stăpînea de bucurie, iar cei din jur se grăbeau să-i cadă la picioare, ca înaintea unui rege.

[...]

Spre a nu-l lăsa să ajungă în spatele elinilor [este vorba de regele Artaxexe, inamicul său, n.m] (pe care, în acest caz ar fi însemnat să-i masacreze), Cirus porni în galop să-i țină calea și-l atacă cu cei șase sute de oameni ai săi, izbutind să înfrîngă trupele rînduite înaintea regelui și să pună pe fugă pe cei șase mii de oameni ai aceluia; se spune chiar că pe Artagerse, căpetenia lor, l-ar fi răpus cu propria mînă.

Cînd a început deruta, cei șase sute ai lui Cirus s-au răspîndit și ei în urmărirea fugarilor, lăsînd numai o mînă de oameni lîngă el, între care pe așa-numiții comeseni. Cu ei alături, iată că-l vede și-l recunoaște pe rege în mijlocul cetei lui. Nemaiputîndu-se stăpîni, Cirus exclamă: „L-am văzut!”, se năpustește într-acolo și-l izbește pe Artaxerxe în piept cu o lovitură atît de puternică încît —după spusele lui Ctesias, medicul regelui—îi străpunge platoșa. Ctesias spune chiar că l-ar fi vindecat pe Artaxerxe de această rană. Oricum, chiar în clipa aceea, o suliță azvîrlită cu putere, nu se știe de unde, îi pătrunde lui Cirus sub ochi. Pe dată se încinge o luptă înverșunată între rege și Cirus și între partizanii fiecăruia; Ctesias înșiră pe toți cei care au căzut de partea regelui; de partea cealaltă a căzut Cirus, iar peste trupul său au mai căzut opt dintre cei mai de seamă oameni ai săi.
[...]
≫

Xenofon, Expediția celor zece mii, I.8

Am citit deunăzi că un mare călăreț de bicicletă a fost dezmoștenit de accederea la tron. În felul meu scriu că ceea ce n-ar fi putut fi principe i s-a îndeplinit. Ba chiar am înțeles că acest prințișor este chiar fericit că i s-a luat o asemenea povară virtuală de pe umeri.
Ceea ce sigur nu a înțeles acest cavaler al bicicletei, este că în lipsa calului, crede că ar merita ceva mai bun. Dar nu, cel ce nu-și dorește calul, nu poate avea nimic princiar și asta pentru că atâția regi au murit în șa. Dintre ei, mulți foarte tineri. Și, ceea ce sigur nu știe acest prinț imatur este că un exhibiționism rutier nu poate înlocui asta, cu toate accidentele de bicicletă, și nici măcar un foc de tabără.

Lipsa educației nu ajută nici măcar pe cei care soarta le rezerva o viață mult mai bună decât celorlalți, să-i plângem așadar pe proști și pe cei ce se folosesc de acest avantaj.

________________________
Proză istorică greacă, Univers, 1970, pag. 364; pag. 316-318.

„blogul tau era mai interesant in anii trecuti, ” - prima poveste

Imagine captată în intersecție de pe bicicletă

Am înțeles că tot ceea ce strâng acum și cuprind într-un cuvânt, într-o imagine, nu au valabilitatea trăirilor personale trecute -cele care cuprind inconștient viața mea.
Asemenea unui opis trebuie să povestesc prima mea întâlnire cu dragostea, cu aia adevărată.

Eram în liceu și nu pot sigur să-mi amintesc dacă eram în clasa a XI-a sau a XII-a, sigur spectrul unei nereușite la examenul de facultate începea din clasa a XI-a și de aceea mă leg de acel an, pentru că părinții mei mă tot împingeau să mă duc la meditații, ceea ce eu consideram o pierdere de timp. Pierdere de timp nu pentru că eram un elev eminent și pentru faptul că timpul meu liber de după-amiaza ar fi fost limitat și pierdut în teoreme și ecuații prelungite.

De fapt ce făceam eu după-amiaza?
Stabileam recorduri. Mă întâlneam cu prietenii, făceam poze și a doua zi le aveau, dis-de-dimineață.
De data asta am reușit să fac o poză de pe bicicletă, într-o intersecție, în felul meu, în dorința mea și ea din poză era chiar fata pe care o urmăream de un an întreg, colegă de liceu mult mai mică decât mine. Ajuns acasă am developat repede și-am mărit imaginile cât am putut de mult, am întrebuințat revelatoare scoase din frigider, cu timpi mari de cristalizare, astfel că granulația obținută era foarte fină și de la cele zece minute am ajuns la o jumătate de oră developarea filmului.

Țin minte că era o sâmbătă la fel ca asta și pe la ora nouă, zece seara, eram la ușa fetei pe care o iubeam în secret. Credeam -atunci, că surpriza unor fotografii de-un sfert de metru pătrat o vor lăsa în brațele mele. Surpriza a fost că a deschis mama, și felul în care m-a invitat în hol, alături de-o amabilitate expusă sumar m-a intimidat pe loc și fuga mea a fost oprită de ușa împinsă cu piciorul ei.

- Ai deci niște poze, uitându-se ea la blocul meu de desen -de parcă nu știa.

Am rămas înțepenit între lumina de hol și cea din bucătărie, cu mâna pe clanța de la baie în timp ce doamna-mi smulse blocul de desen. Prin asta mă invitase în sufragerie;

- Soțul meu tocmai ce le-a dus pe fete la țară, se întoarce mâine; vrei să iei loc să ne uităm la poze împreună?!

Am descoperit repede un fotoliu cuprins de-un colț de cameră, în umbra unei perdele, ce-mi amintea de Twin Peaks. Doamna s-a așezat în fața unei măsuțe, picior peste picior. A deschis, impropriu pozele erau mai mari decât formatul de bloc A3, a cules mai bine spus, imaginile și le-a așezat pe măsuță asemnea unui puzzle; privind la ele m-a întrebat:

- O vrei pe Nicoleta?

O secundă mai târziu picioarele ei defilară prin aer asemeni unor săgeți trase cu boltă în întâmpinarea unor inamici presupuși a fi în partea cealaltă a unui obstacol nedefinit de înalt. În toată această nedefinire, negrul ei dintre picioare a părut cel mai bine definit și odată cu aterizarea m-a întrebat din nou:

- Dacă o vrei pe Nicoleta, trebuie să mă vrei și pe mine?!

Alături de mine, mâna ei mă apuca cu hoție. Ajunsese în colțul acela întunecat în care eu mă credeam nu numai stingher, dar și bine protejat, direct între picioarele mele. Sigur că eram excitat și mai mult chiar, mama nu arăta deloc rău. Așa fiică, așa mămică, spuneau colegii mei.

- Dragul meu, ceea ce vei primi acum, n-ai să uiți nicioadată, cu sau fără Nicoleta în viața ta!

Și puțin mai târziu a alunecat între genunchii mei.
Mai târziu chiar, stăteam eu în genunchi, iar doamna, în fața mea, asemeni unei iepe de povară se pârțâia tot timpul când schimbam direcția.
N-am putut să o înduplec și a venit peste mine împreună cu un parfum pe care toată viața mea mai apoi l-am căutat și nu l-am regăsit. Mă sufoca coborâtă peste fața mea, iar eu habar n-aveam ce trebuie să fac. Nervoasă s-a sculat și după un duș scurt m-a invitat la o țigară în bucătărie; acolo, din nou picior peste picior, mi-a explicat cum stă juisarea și cum trebuie să fumeze femeile.

Noaptea aceea a fost de pomină și n-am închis nici un ochi. Dimineața am ieșit pe ușă atârnat de blocul meu cu poze. Pe Nicoleta nici n-am dorit să o mai văd după toate acestea.

Biblioteca mică avea o carte mititică (C-ului)

Rhys Carpenter :
„Teorema după care ... cu cît un poet oral pare să cunoască mai bine un eveniment depărtat, cu atît îl cunoaște mai puțin și cu atît e mai sigur că inventează.” *
_________________________________________

http://www.brynmawr.edu/library/exhibits/BreakingGround/carpenter.html

Se cunoaște povestea orfanului smuls din mijlocul străzii de niște călugări franciscani și aruncat (ascuns) într-o bibliotecă.
În toată această poveste, care nu are nici o legătură cu educația, cu genul My Fair Lady, copilul orfan a învățat să citească prima dată după niște cărți ștanțate, erau cărți scrise în Braille, pentru orbi.

Lui i s-a potrivit asta, ștanța: tiparul.
În întunericul uscat cu miros de lemn aceste cărți l-au atras prin asperitatea paginilor. În rest trebuia să șteargă peste tot, să aibă grijă de tot, era cel care împărțea și despărțea ceea ce ținea de bibliotecă. Călugării nu s-au catadicsit să-l învețe mare lucru, pentru ei era cel care suporta totul.

Și ca să scriem întreg adevărul, prima carte a fost Noul Testament. Ne aflăm la începutul unui nou mileniu, într-o țară în care tehnologia era doar pentru cei bogați.

Îmi este greu să explic în puține rânduri felul de autocunoaștere pe care acest tânăr l-a abordat în Braille sau poate chiar dacă dumneavoastră înseși vă veți purta degetele peste niște rânduri punctate în relief privind un orizont curat veți simți ceva. Ține de modestia cunoașterii, cred eu, nefiind orb, încă.

Mai târziu, tânărul enunța principiul conform căreia cecitatea lumii nu ține de simțuri, ci de dorință.

Această vizualizare s-a terminat brusc în momentul în care, matur și curajos, omul a învățat să citească și să scrie. A învățat singur datorită voinței căci după cum singur ne-a spus; vârsta nu are nici o legătură cu cunoașterea.

Undeva mai târziu, liber fiind, intră într-o bibliotecă și citind o carte, pe care bineînțeles o știa dinainte în Braille, vedea cum cartea, plină de imagini, de simboluri, de cruci și semiluni, de zvastici și de litere repetabile, căpăta sensuri necunoscute lui, neînchipuite.  De aici mai departe a înțeles marea sufocare lumii; înghețul unei conștiințe în religie, în politică, în ideologie. Lumea de atunci n-a mai fost la fel pentru el, nici măcar la fel de bună.


________________________

* M. I. Finley, Lumea lui Odiseu, ed. Științifică, 1968, pag.67 jos.

O parte din istoria evenimentelor recente

Cizmulița

„Porecla de Caligula a căpătat-o din glumele de tabără, fiindcă era crescut între soldați cu îmbrăcăminte și încălțăminte de simplu soldat. Felul acesta de educație i-a atras dragostea și trecerea în fața soldaților atît de mult, că la moartea lui Augustus singura prezența lui a potolit legiunile răzvrătite și înfuriate la culme.”

Suetonius Tranquillius, Doisprezece Cezari

A refuzat să mai învețe și șapte clase primare au fost îndeajuns pentru a scrie, pentru a citi și pentru a munci. Tocmai că a munci a venit odată cu școala, dar a munci nu era niciodată îndeajuns pentru a întreține o familie destrămată și destul de numeroasă, școala a trebuit părăsită vremelnic.

Când în sat lucrul s-a terminat, când lumea fugea prin țări vecine și chiar mai departe pentru a munci, se legă de-o trupă de zidari ce ridicau case frumoase celor bogați de la oraș. Orașul era la o oră de mers cu mașina. De pe acoperișurile caselor lumea se vedea altfel.

Unul din trupă lucrase în Germania, altul în Spania, veniseră înapoi în sat goniți de frustrări și crize sociale, nimeni nu vorbea despre cum i-ar fi fost dor de țară. Poveștile lor îl amețeau. Ar fi vrut să plece, dar nu știa bine nici măcar limba maternă. Îi părea rău că este abia copil de fapt.

În viață oportunitățile vin rar, la fel ca trenurile ultrarapide. Măcar ultimul vagon, ultima treaptă. Ar fi vrut măcar să viseze. Și într-o noapte chiar visă. Visul că se agățase de o familie, că muncea pentru ei, îi plăcu cel mai mult. Era ca un argat, dar învăța de toate. Anii ce au trecut nu-l marcară deloc, în schimb citi jumătate din bibliotecă, locuia la mansardă. De acolo, printr-un chepeng transparent vedea o parte din Univers, știa aproape toate stelele. Nu-i era dor de nimic.

Visul dură o noapte. A doua zi trebuia să plece la o casă să tundă gazonul, era ca o vacanță. Când intră în curte, recunoscu imediat casa. De la mansardă cineva îi făcu semn cu mâna. Norii se strângeau în ghemotoace, ca mai apoi să se răsfire ca un caier. Casa părea mai frumoasă ca oricând. Primi repede niște cizme.

Muzica sferelor

Muzeul din Agora, Stoa lui Attalos, Athina, Grecia

Epocile de aur au fost cele mai relaxante pentru artişti. Epocile Golden Age, cum se numesc ele internaţional, traversează istoria omenirii asemeni unor lupe, unor lentile ce măresc brusc creația și numitorul comun al geniului; fantezia.

Epoca de Aur a antichității grecești a fost Epoca lui Pericle, dar și perioada elenistică de după Alexandru cel Mare, a fost o altă Epocă de Aur. Din motive ce țin de capitalizarea culturii, astăzi cei mai mulți văd Epoca de Aur a antichității grecești ca fiind Epoca lui Pericle.

Din această perioadă este și fragmentul de kylix de mai sus. Un tânăr cântă la liră, își încearcă lira, îi întinde corzile. Tânărul pare concentrat, mai jos un iepure sare. Imaginea face parte din acele acțiuni împietrite, ar trebui să fie o dinamică, dar nu este, este o așteptare. Posibil din această așteptare să facă parte și nașterea unui sunet clar și cristalin, dar până atunci, sunetele ce însoțesc acordarea nu se aud, de aceea iepurele încă nu a sărit.