Un ultim orizont - Katafigio

Katafigio -începutul orizontului

Pe Mani coastele stâncoase amintesc de cele ale Scoției, pe cele din urmă nu le-am vizitat, le știu din „Privește înapoi cu mânie”, Thomas Hardy le-a prețuit foarte bine în opera sa literară.

Pot descrie furia mării, aproape de aceste ziduri naturale ca fiind contrară mării liniștite de la orizont. Întrebarea ce se naște din acest contrast l-a făcut pe Papillon să numere acestă furie și să tragă concluzia unui relativ zbucium, pauza în care valurile par să se odihnească, devine secunda evadării, a drumului spre orizont.

Ceea ce am reușit să arăt în imagine nu pare secunda evadării, cea pe care Henri Charrière a ghicit-o, intuit-o sau chiar a așteptat-o. De pe Insula Diavolului, înălțimile par mult mai ample decât aici, cel puțin filmul mi-a arătat asta.

Ceea ce am reușit eu să pot poza; este linia orizontului. Această linie, atât de aproape de marginea de sus a tabloului, îmi sugerează efortul fiecăruia în aflarea orizontului propriu; ce evadare, ce voință personală!

La Katafigio am primit răspunsurile unui nou început și al unui nou sfârșit, asta pentru că acolo, în așteptarea mea, în închipuirea mea, se juca piesa de teatru: „Așteptându-l pe Godot”.
Nu este firesc că primești ceea ce îți dorești, pentru că ar fi nefiresc, este nefiresc să vezi ceea ce îți închipui și astfel este firească dorința de a te simți primit în universul acesta, fie el universul tău.

Insula Lui și insula lui Vineri

Marea calitate a Insulei este că ruptura din care s-a născut nu-i datorează nimic.
Un om -ca să devină insulă, a trebui să-și termine toate rupturile, să-și taie toate cusăturile ce în timp îi vindecă rupturile. Un om -plecat departe, fără nici o determinare își amintește de locurile natale. Pentru ca un om să devină insulă, ar trebui să se nască în spațiu extraterestru, cosmic; să trăiască acolo și să privească de acolo pământul ca o insulă. Abia atunci insula lui, umanitatea pe care a creat-o -fără să vrea poate, bate umanitatea insulei Pământ.

Micul artist -neștiind cine este încă Daniel Defoe, i-a făcut insula, totuși oarecum știa de Jules Verne cu a sa Insulă Misterioasă. Dar această insulă nu este a inginerului Cyrus Smith sau chiar a lui Nemo -eu îmi dau cu părerea, este a lui Robinson Crusoe. Îi văd casa sub eucalipții uriași, văd un turn de veghe, pietrele care îl ascundeau atunci când îi vedea pe vânătorii de sclavi, văd plaja lui Vineri.


Insula luminată de un soare tern, această insulă, este soborul zădărniciei noastre în a fugi de lume, ori noi nu mai putem face asta.

Mobilis in mobili

toamna anului 1868, undeva pe o insulă pierdută în Oceanul Pacific

≪Privirea lui se opri rând pe rând pe minunățiile salonului scăldat în razele electrice, ce treceau prin plafonul luminos. Se uita rând pe rând la tablourile maeștrilor italieni, flamanzi, francezi și spanioli, atârnate pe pereți, la reproducerile în marmoră și în bronz așezate pe piedestale, la orga minunată, apoi la vitrinele așezate în jurul unei fântâni centrale și împodobite cu cele mai frumoase produse ale mării - plante marine, zoofite, perle minunate, de o neprețuită valoare - și în sfârșit, ochii i se ațintiră asupra cuvintelor scrise pe frontonul muzeului:

„Mobilis in mobili.”

Căpitanul Nemo parcă dorea să mai vadă pentru cea din urmă oară minunățiile naturii și ale artei, la care își limitase orizontul în anii nenumărați petrecuți sub mare!
[...]
- Mâine voi fu mort și doresc să nu am alt mormânt decât vasul meu. El va fi sicriul meu! Toți prietenii mei odihnesc pe fundul mărilor; acolo vreau să mă odihnesc și eu.≫

pag.596-597.

Acea mare Egee

Marea Egee la Rafina

Lord Byron, Insula

scurte fragmente
I,X
[...]
Pe val, departe, mai departe zboară
Spre golful lor de vis, a doua oară,
Spre țărmuri fără legi, unde, îndată,
Vrea fericiri nelegiuita ceată
Cu Zeea Firii, cu Femeia, unde
De fapte conștiința doar răspunde,
Și toți pămîntu-l stăpînesc, firește,
Și pîinea ca un fruct în arbori crelte,
Și nimeni nu-i stăpîn pe vreun coclaur,
Și nu-mbăta nici goana după aur
Cît nu le-au fost de Europa date
Noi obiceiuri, mai civilizate,
Lăsîndu-le, mai cu deosebire,
Și viciile ei drept moștenire.
[...]
II, II
Da, vom culege flori de pe mormînt;
Ca duhuri vom petrece-n crîngul sfînt;
Ne-om bălăci în val ce stă să fiarbă
Și-apoi, ne-om tolăni pe moale iarbă;
Și trupul umed și strălucitor
Ne-om unge cu ulei mirositor;
Și vom purta ghirlande vii de flori,
Crescute din trup dîrz de luptători.
[...]
II, V
E-un cîntec vechi ce morților, pe lume,
Le mai păstrează umbră de renume,
Căci n-au alt monument decît ce poate
Dura un cînt divin pe jumătate,
Ce-n sceptici ochi nu-i semn de veșnicie - 
Istoria topită-n armonie -
Ahile prunc, cu liră de centaur,
Pe dacăl să-l întreacă-n cînt de aur,
Căci versul simplu de baladă veche,
Sunat din stînci și valuri la ureche,
Ori pe un mal de rîu clipocitor,
Ori din ecou, prin munți, cu-alean și dor,
E mai puternic minții și simțirii
Decît orice columnă-a Cuceririi;
Și-ndeamnă, cînd hieroglifa-i trudă,
Studenți la reverii, de-o să-l audă;
Iar peste tomuri de istorii, terne,
Pămîntul reavăn al Simțirii-așterne;
Vers primitiv, dar bun să-l mai alinte
Pe-un singuratic viking prin cuvinte;
Vers încă viu în locuri depărtate,
Țări nedistruse, „necivilizate”.
Ce poate, șlefuită, poezia,
Decît ca inima s-o miște și ea?
[...] *

Asemeni unei fotografii, în care mișcarea nu apare, mirosul nici măcar, surdă fiind, amintirea încercă greu gândul că ceea ce vezi -acum cu ochii minții, ar putea fi adevărat.
Am făcut ca imaginea să se miște, am putea să-i punem și sonorul, dar cu mirosul cum rămâne?

Încă mai țin minte că era un vânt puternic, se auzea cum plesneau steagurile, cum dangăt făceau bărcile în port - sunete de clopot răbufnit. Din larg un vuiet avertiza pe fiecare trecător, nisipul se ridica și el în zbor.

Sigur a fost așa?
Pe cine înșel eu?!

* Byron, Poezia 2, ed. Univers, 1986, pag. 386,387, 389.

Insula carnivoră

Life of Pi - carnivorous island

În cele mai multe metafore vizuale predomină acțiunea, tocmai dinamismul dă sens tuturor simbolurilor. Într-una din cele mai liniștite vedenii, cea a insulei plutitoare din filmul „Viața lui Pi”, insula ne apare (repede) văzută din exterior și numai ochiul atent observă altceva. Insula aceasta este carnivoră și pentru cei care nu au văzut filmul, felul ei de a fi așa, se putea vedea doar noaptea.

Ceea ce te-a salvat ziua, te poate omorî noaptea. Ceea ce crezi conștient că faci bine, poate deveni la un moment dat magnetul tuturor coșmarurilor.