Rar

Muntele Olimp - Olympus

Trec rar pe lângă Muntele Olimp.
Rar mă întâlnesc cu zeii.
Scriu asemeni unui Raport.
Citesc Kazantzakis; Raport către El Greco.
Am pozat Muntele Olimp de pe autostradă, sigur că un teleobiectiv a făcut toată povestea asta, o vedere de aproape: zeii văzuți de aproape sunt asemeni oamenilor, de departe par monștrii.
Numai Isus apare catadioptric și axonometric, lasciv și ascetic, aplecat și nedumerit.
Am dovada că trăiesc, n-am dovada că cineva îmi răspunde.
Am cheltuit 48 de lei pe-o carte, puteam fi beat două zile și mai ales călătoream în acestea.
M-am ales cu un chin lunar de-a-mi face timp să-l citesc pe Kazantzakis.
Și în toate acestea nu mă ajută nimeni.
Cum începe el periplul:

„Există trei feluri de suflete, trei feluri de rugi:

I. Doamne, sunt un arc în mâinile tale; întinde-mă, altfel voi putrezi!

II. Doamne, nu mă întinde prea tare; astfel mă vei rupe!

III. Doamne, întinde-mă cît poți de tare; cui îi pasă că mă vei rupe!”

Humanitas, 2012

Și Nikos Kazantzakis deja s-a distanțat, de noi și de Doamne Doamne.
Și asta-i ceva rar, pentru că absența divinității creează nepăsarea.
Pentru că Odiseu deja venea acasă, lipsit de zei încărcat de grijile omenești.

Lacustrul apei înghețate

Hiroshige Utagawa, Vedere a muntelui Haruna acoperit de zăpadă

https://www.pinterest.com/collectiongv/utagawa-hiroshige/

≪Într-o zi, Chao-Chou a căzut în zăpadă și a început să strige: „Ajutor, ajutor!” Un călugăr a venit și s-a întins lângă el. Atunci, Chao-Chou s-a ridicat și a plecat.≫ 

Henri Brunel, Cele mai frumoase povestiri zen, Pro Editură și Tipografie, 2005, pag. 168.

Mai departe în carte textul se dizolvă, nu rezolvă ideea.
Am să copiez mai târziu povestea pe blog.Pe mine acum m-a interesat doar acest motto al acestei povești.
Imaginea de mai sus este în carte — alb-negru, dar datorită internetului, eu am găsit-o altfel.
Am să plec o vreme, la multă zăpadă, însă ideea expusă mai sus mă va urmări tot timpul.

KogaJanus

Atunci l-am Retezat pe Ion și l-am pus pe Janus.

Spre munte - greșeli inerente în ale urcatului pe munte

Acasă

„Nu ne simțim bine decât altundeva.”

Michel Cleenewerck de Crayencour

          Să facem turul închisorii, căci; „Nu cred așa cum cred ei. Nu trăiesc așa cum trăiesc ei. Nu iubesc așa cum iubesc ei. Voi muri așa cum mor ei.”+

          În preajma muntelui -ce deschidea secret un circ glaciar, pe un platou alpin, pe o linie dreaptă, în dreptul mijlocului vestic, se afla casa.
          Casa era o insulă, o insulă ce prin culoarea ei contrasta peisajul alb-negru și asta nu numai iarna, în celelalte anotimpuri casa lua culori diferite, uneori chiar roșu aprins, de cărămidă vie. Ziua, în amiaza mare, casa apărea clară, imensă, la marginea platoului. Mulți turiști se avântau pe snow-jet-uri și luau direcția, acționau GPS-ul, busola, sau se orientau după soare în funcție de vreme. Spre înserat apăreau la cabană, unii în toiul nopții, rupți în gură de oboseală, exasperați, cerând ajutor chiar -pentru a-și recupera mobilele rămase fără benzină sau pentru vreun coleg rătăcit prin pădurile joase de jnepeni. Casa nu putea fi găsită.

          A doua zi, alți curajoși, alți venetici, luau urmele celorlalți. Casa părea mai mare ca oricând. Urmele, așa cum fiecare le vedea nu duceau nicidecum în direcția bună și deosebit de aiurea se arătau pentru cei ce doar admirau peisajul. Odată cu ambiția se năștea și rătăcirea. Nu exista nici o explicație. În cabană se lăsa liniștea de fiecare dată când turiștii întrebau de casă. Cabanierul ridica din umeri și trimitea argații să mai aducă canistre cu benzină, pe care le vindea pe bani frumoși. De multe ori visa noaptea că cineva complotează împotriva lui și-i trimite turiști cu nemiluita pentru a-l obosi și-al distruge; casa? n-a văzut-o niciodată. În schimb, asaltul acestor paltonari îl îngrozea, aceștia nu doreau decât băutură și benzină. Poveștile lor ascundeau tulburarea interioară pe care acești oameni o aveau și pe care nu se sfiau să o arate, rătăcire îmbrăcată gros cu această căutare.


          Într-o dimineață de martie, soarele, scăpă repede de coama munților și lumină interiorul cabanei dezvăluind o realitate dezolantă. Pe mese erau hârtii și sticle, hărți și creioane, pe jos, urme de mâncare și chiar câte o carte. Cabanierul, rămas singur, se aplecă și ridică mai întâi cartea. Un semn textil roșu îl ajută să o deschidă. Citi în șoaptă:

„Prin oraș au început să circule zvonuri, la coadă la lapte, la frizerie, în localuri, în șoapte prevestitoare de rău se transmitea o legendă nou-nouță despre teribilul Edificiu Roșu, care umblă singur prin oraș, se așază undeva între alte clădiri obișnuite și deschizând sinistru gurile ușilor, ținându-și răsuflarea, îi așteaptă pe imprudenți. Au apărut prieteni ai rudelor, cunoscuți care au izbutit să se smulgă din nesățiosul pântec de cărămidă. Ei povesteau lucruri îngrozitoare și ca mărturie își arătau cicatricile, fracturile obținute prin sărituri de la etajul întâi, al doilea și chiar al treilea. Potrivit tuturor acestor zvonuri și legende, pe dinăuntru casa era goală - acolo nu așteptau nici tâlhari, nici maniaci sadici, nici dihănii flocoase care sug sânge. Dar intestinele de piatră ale coridoarelor se contractau brusc și obișnuiau să-și strivească victima: sub picioare se căscau hăurile negre ale chepengurilor, care emanau miasme reci de cimitir; forțe necunoscute îl mânau pe om printre treceri și tuneluri care se îngustau până când rămâneau înțepeniți în ultima crăpătură de piatră -, iar în camerele pustii, cu tapetele sfâșiate, printre straturile de tencuială căzută din tavan, putrezeau într-o priveliște lugubră, oase mânjite, ieșind de sub cârpe înăsprite de sânge uscat.”*

Cabanierul închise cartea înapoi, se propti de pult, își turnă un ceai -rece, privi pe geam. Soarele lumina și încălzea bine; sub el, muntele alb și strălucitor, pe munte, niște musculițe mici, mici, încercau să urce, erau turiștii.
Culese cartea de pe masă și mai dădu câteva pagini:

„Stârnea tulburare împrejurarea că edificiul Roșu n-a fost văzut la lumina soarelui; intriga faptul că mai puțin de jumătate dintre martori au văzut Edificiul aflându-se într-o stare mai mult sau mai puțin înaintată de ebrietate; intrigau contradicțiile mărunte, dar prezente aproape în fiecare depoziție; dar intriga în mod deosebit totala absurditate a celor petrecute.”**

Atunci cabanierul turnă puțin rom în ceaiul rece. Gustă. Era bun și bău o înghițitură. Se așeză comod cu fața-n soare și începu din nou să citească. Pe cer, un norișor își făcu apariția din vârful muntelui și trăgea tare să-și dea drumul și să zboare spre soare.

„Obiectivul principal: depistarea surselor de zvonuri, arestarea acestor surse și demascarea centrului coordonator. Mijloacele principale: o nouă audiere a tuturor martorilor care mai înainte făcuseră depoziții în stare de trezie; descoperirea în lanț și audierea persoanelor care susțin că au fost în Edificiu; dezvăluirea unor posibile legături între persoane și martori... A se lua în considerație: a. informațiile provenite de la agenți secreți; b. nepotrivirile din depoziții.” ***

În singurătatea sa, cabanierul deveni din ce în ce mai curios. Argații plecaseră la oraș după alimente, băutură și benzină. Mai dădu o pagină și mai trase o gură de ceai...

„- Ați arătat atunci că ați văzut cum Ella Stremberg, o cunoștință a dumitale, a intrat la orele 23 și 40 de minute, la opt septembrie anul current, în așa-zisul Edificiu Roșu, care la vremea aceea se afla pe Strada Papagalilor în intervalul dintre magazinul alimentar numărul o sută cincisprezece și farmacia Strem. Confirmați această depoziție.
- Da, da, confirm. Totul a fost exact așa. Numai că în privința datei… Data exactă nu mi-o amintesc, a trecut o lună și ceva…” *V

Afară zăpada sclipea asemeni unei sticle, peste tot numai cioburi de sticlă.
Un fuior alb urmărea norul abia desprins de vârf, soarele apucă mai abitir altitudine, prânzul mai așteptă.

„-[...] Atunci ați amintit, apoi - coincide cu alte depoziții... Acum aș vrea să vă rog să-mi descrieți încă o dată și cu de-amănuntul acest așa-zis Edificiu Roșu...
[...]
- Deci în felul acesta, zise el. Două etaje. Cărămidă veche, roșu-închis, ca o cazarmă, mă înțelegeți?  Ferestrele - știți? - foarte înguste, înalte. La parter, toate date cu var și, țin minte ca acum, neluminate... Știți dumneavoastră, urmă el după ce se mai gândi puțin, după cât îmi aduc aminte, de fapt nu era nici o fereastră luminată. Apoi... intrarea. Trepte de piatră, două sau trei... Și o ușă grea... o clanță veche de aramă, sculptată. Ella a apucat această clanță și a tras de ușă spre sine cu mare efort... N-am observat numărul casei, nu țin minte, avea număr sau nu... într-un cuvânt, aspectul general al unei clădiri publice vechi, ceva de la sfârșitul veacului trecut.” V

În fața geamului un buchet de flori învia, razele sănătoase de soare activau -prin căi nebănuite, tensiunea superficială a trunchiurilor vegetale, a cupelor colorate -petale, a fractalilor verzi- frunze. Cu încă o înghițitură de ceai cu rom, cabanierului i s-au deschis noi sinapse, care electric zvâcniră într-o lume nouă. Sări ceva rânduri în timp ce privi afară. Aplecă din nou capul.

„-[...]Da' poate că nu dumneavoastră ați văzut toate acestea? Poate că v-a povestit cineva?... Înainte de întâmplarea cu doamna Stremberg ați avut prilejul să auziți de Edificiul Roșu?
[...]
- N-n-n... nu-mi aduc aminte... rosti el. Pe urmă- da. După ce Ella a dispărut, când mergeam la poliție... după ce s-a deschis ancheta... pe urmă au fost multe discuții, înainte de asta însă... Domnule anchetator! rosti el solemn. Nu pot să jur că înainte de apariția Ellei nu am auzit nimic de Edificul roșu, dar pot să jur că nu îmi amintesc nimic.” V*

De fiecare dată când memoria ne aduce în prezent amintiri pe care le credeam uitate, imaginea acestora devine tot mai vestejită, timpul usucă lacrimile în cele triste și îndreaptă gura în cele vesele. Amintirea uitată își pierde din valoarea sufletească, pe care o suferință, sau o bucurie, a încercat să o piardă sau să o păstreze, căci timpul nu face minuni, face ravagii. Ori chipul aspru al omului de munte, al cabanierului, se întunecă o clipă și mai apoi repede, se deschise rememorând toate evenimentele ce l-au împins -oarecum sisific, aici pe munte, în sus, departe de lume. Acum poate, pentru a nu-l lăsa în pace, această îmbulzeală de oameni nebuni, induși de-o carte, de o civilizație - a cărei ieșire nu înseamnă decât progres, îi schimba brusc motivația și scopul șederii sale, a liniștii. Ce aiurea.

Afară soarele deveni mat. O pânză cenușie acoperă repede și muntele și cabana sa. Căută în cană și goală fiind, bău direct din sticlă. Mâna îi alunecă pe carte și deschise oarecum la întâmplare pentru a mai citi, căci lucrul acesta îi plăcu acum tare mult.

„- Ce să mai discut cu niște paraziți ca voi? [...] Trebuia să-ți miști curul mai devreme, acum e prea târziu...”

Pricepu repede că este un alt dialog, dar cu personajul principal încă prins în el -în dialog.

„- Dar ce s-a întâmplat, ce era atât de urgent? [...] făcându-se a nu fi auzit paraziți și toate celelalte.
- S-a întâmplat că în vreme ce dumneata stăteai și pălăvrăgeai aici, respectai regulamentul ăla împuțit, eu am văzut Edificiul! [...]
- Ce Edificiu? întrebă el.
- Dumneata ce vrei de fapt? Se înfurie brusc  [...] Ai de gând să glumești cu mine? Ce Edificiu... Ăla Roșu! Exact, edificiul Roșu! Se află, bestia, chiar pe Strada Principală, și oamenii intră acolo, iar dumneata stai aici și bei ceai... Chinuiești babe neroade...” V**

Amintirea celei ce putea să fie acum baba lui îl chinui o clipă, asemeni soarelui ce scăpără ca o brichetă. Privind în largul unui orizont alb, la poalele unui munte la fel de alb, într-o lumină gri-violetă, găsi punctul de care agățat stătea casa. Se aplecă peste pult, în spatele lui și luă binoclul.
Adevărat, la 20x putea vedea clar forma unei case, înalte chiar. Undeva în jurul ei, spre vârful muntelui, sănii motorizate colindau ca și cum ar prinde fluturi.
Închise cartea pe masă, luă sticla cu el, udă brândușele primite cu o seară înainte și în fugă își luă și pufoaica. Afară încălecă snow-mobilul, strecură sticla în buzunarul lateral și porni drept spre soare-răsare. Umbra laterală dispăru și opri pentru a alimenta. Trase un gât lung de rom și privi în umbra norilor cum casa era la locul ei. Se întuneca.

Ajunse, în fața sa era casa. Ajunse! Îi venea să chiuie de bucurie și să blesteme toate principiile lumii sale, toate valorile și adevărurile, căci erau numai minciuni și false probleme.
Casa era într-adevăr pe două-trei nivele, ultimul era mansardat. Era din cărămidă roșie ca gălbenușul de ou proaspăt. Era casa pe care o omenire întreagă o căuta.
Era sigur că a decojit fructul interzis, fără a se otrăvi cu coaja. Era într-un fel cel ales.
Intră apucând clanța strălucitoare de aramă sculptată, intră împingând cu greu ușa.
Înăuntru totul cunoscut, doar puțin altfel, parcă mai curat, mai ordine, mai elevat, aerisit, volume mai generoase. Își găsi sticla pe-o masă, lângă o carte. Citi repede „Through the Looking-Glass”, știa engleza!!!


O pisică albă mieună în spaniolă, de fapt o face cu un accent maur, care îi povestea despre ceruri.
Pe masă, lângă sticlă, lângă cartea cu „trecerile”, mai era și un binoclu; 60x.
Privind prin el, văzu casa și mai văzu cum el, tot el pătrunde în ea. Cum găsește sticla și cartea, udă brândușele, citește titlul. Orașul l-a ajuns, chiar dacă el l-a părăsit fugind ca de-un blestem. Era acasă.

__________________________
+ Marquerite Yourcenar, coperta interioară, Poveste Albastră, și altele, Humanitas;
*...V** Arkadi Strugațki și Boris Strugațki, Orașul damnat, Paralela 45, 2004, pag.110-128.

Cromatica disperată

Munții Țarcu

Un pui de rață, lăsat pe spate, vâslea liniștit deasupra norilor dând din aripioarele lui pufoase.
Sub el, în planul apropiat, capete de animale carnivore priveau cerul cu fața în sus.
Am văzut mâini disperate care reușeau să scoată din nori doar antebrațele cu degetele răsfirate, apucătoare de albastru.
Un dragon se mișca greu deasupra munților, oprind toată mișcarea meteorologică cu solzii lui întunecați.
Munții nu mai au acum nici o importanță, când deasupra lor totul este atât de viu, de fantastic și de impresionant.
„Iată munții!”
„Ce dacă...”
Se întâmplă în noi această reflecție de fiecare dată după ce am citit din vechii clasici, ca mai apoi să citim facturile primite prin poștă sau e-mail, valorile înscrise sunt înspăimântătoare, enorme.
„Ce dacă...”
 Cioran mă ajută:
≪Un lucru care dă încredere: disprețul lui Diogene pentru Platon.
(Diogene înțelesese; Platon, nu. Cinicul era un înțelept; „divinul”, nu.)≫ *

_______________________________

* Cioran, Caiete III, Humanitas, 2010, pag.252.

Universalitate și universal

Torțe pe Nordica, Muntele Mic

19 ianuarie 1971; Cioran notează:

„Conversație la telefon cu S. St. despre români. Constatăm că nu există nici măcar o singură operă universală produsă de compatrioții noștri. Poeți, da; nu însă și prozatori. Nici un roman important, semnificativ, nimic în nici un domeniu, nici un muzician, nici un filosof, nici un...

S. St. spune că lucrul acesta se datorează faptului că românului îi lipsește convingerea, că trăiește în simulacru. Îi răspund că nu i se cer convingeri, dar că mai grav este că-i lipsit de obsesii. Dostoievski este o sumă de obsesii; -numai dacă ești bântuit de ceva ajungi să ai un univers al tău și să-l proiectezi apoi în afară, adică să faci o operă. Fără obsesii nu există decât capricii. Asta și este românul: o sumă de capricii. Dacă ia totul în derâdere, e pentru că, el însuși nefiind nimic, nu-și poate închipui că altceva face mai multe parale decât el. Și de vreme ce nimic nu are realitate pentru el, ce ar putea să-l obsedeze? Nimic nu merită această demnitate, nimic nu merită osteneala atenției, a examinării, a gândului statornic, insistent, orbit. Nimicul universal este climatul în care trăiește, este fundamentul metafizic al existenței sale cotidiene.” *

Răsărit de soare spre Buziaș

Mai departe am surprins altceva:

≪Pînă acum circa douăzeci de ani [autorul, Stephen W. Hawking scrie acestea în anul 1988 n.m.] s-a crezut că protonii și neutronii erau particule „elementare”, dar experimentele în care protonii se ciocneau cu alți protoni sau electroni cu viteză mare arătau că ei erau formați, de fapt, din particule mai mici. Aceste particule au fost numite quarci de Murray Gell-Mann, fizician la Institutul Tehnologic din California, care a cîștigat premiul Nobel în 1969 pentru lucrările sale asupra acestora. (Originea numelui este un citat enigmatic din James Joyce: „Three quarks for Muster Mark!”. Se presupune că cuvîntul quark se pronunță ca și quart dar cu un k la sfîrșit în loc de t, pronunțîndu-se de obicei astfel încît să rimeze cu lark.)

Există mai multe varietăți de quarci: se crede că există cel puțin șase „arome” pe care le numim sus (up), jos (down), straniu (strange), fermecat (charmed), bază (bottom) și vîrf (top). Fiecare aromă apare în trei „culori”: roșu, verde și albastru. (Trebuie subliniat că acești termeni sînt doar denumiri: quarcii sînt mult mai mici decît lungimea de undă a luminii vizibile și deci ei nu au o culoare în sensul propriu al cuvîntului. Rezultă că fizicienii moderni par să aibă moduri mai imaginative de numire a noilor particule și fenomene - ele nu se mai limitează la limba greacă!) Un proton sau un neutron este format din trei quarci, cîte unul din fiecare culoare. Un proton  constă din doi quarci sus și un quarc jos; un neutron conține doi quarci jos și unul sus. Putem crea particule făcute din ceilalți quarci (straniu, fermecat, bază și vîrf), dar toate acestea au o masă mult mai mare și se dezintegrează foarte rapid în protoni și neutroni.

Știm acum că nici atomii, nici protonii și neutronii din atomi nu sînt indivizibili. Astfel, problema este: Care sînt adevăratele particule elementare, cărămizile de bază din care este făcut totul? Deoarece lungimea de undă a luminii este mult  mai mare decît dimensiunea unui atom, nu putem spera să „privim” în mod obișnuit părțile unui atom. Avem nevoie să utilizăm ceva cu o lungime de undă mult mai mică.≫ **

Ceață pe Munții Țarcu

Pentru Eugen

Trepăduș Vasile este monitor de schi, locuiește în Ruieni, din casa lui, aflată pe deal, se vede Turnul lui Ovidiu. Povestea lui este binecunoscută de toți și face parte deja din folclorul local. Evenimentele s-au petrecut doar cu câțiva ani în urmă undeva pe Muntele Mic, pe versantul vecin cu Țarcu, în luna februarie.

Trepăduș Vasile este un om simplu, crescut în țarina locului cu o brumă de carte, neștiind nimic mai mult decât a putut să-i ofere o școală primară și religia ortodoxă. Vasile nu este un practicant și nici nu crede în preoți, dar se teme de Dumnezeu și de natură, el despărțindu-și așadar teama în cele nevăzute și în cele văzute. Vasile nu este căsătorit și mama lui are grijă de el, nu este unicul fiu, numai că restul au plecat din sat, la oraș sau chiar în alte țări. Trăiește vara din munca la câmp și iarna învață copiii să schieze de la cele mai fragede vârste. Munca lui este deci împărțită și ea în două, iar contrar obiceiului locului, iarna câștigă cel mai mult, chiar foarte mult.

Într-o după-masă, pe pârtia lină, cea pentru începători, o ceață înghiți repede teleski-ul, parcarea din apropiere și se arunca acum spre vârf; mai târziu, jos la bază, unul dintre copii era de negăsit. Vasile plecă pe schiuri să-l caute ciulind urechea în așteptarea fluierului pe care fiecare copil îl avea la el în mod obligatoriu. În tăcerea umedă a ceții, sunetele trec prea repede și ecourile formate le deformează direcția. În lumina păstoasă pe care ceața o are, văzul este cuprins de teamă și lucrul acesta îl îngrijorează cel mai tare pe Vasile, teama de natură și lipsa unui ajutor divin. În două ore a ocolit prin vale toată zona, obosit, transpirat, disperat, începe să vadă culori și fiecare culoare avea mirosul ei. Alege o culoare și încearcă să-i dea de origine, a mai alergat el vara după curcubee, dar acum sigur era altceva, cel puțin așa credea. La câteva minute de mers, găsește copilul. Fluierul, plin de zăpadă, înghețat nu mai putea scoate nici un sunet, erau foarte aproape de locul de unde plecase, dar ceața îl înșelase.

Vasile nu povestește la nimeni ce s-a întâmplat, iar copilul nu și-a dat seama de timpul trecut. A doua zi, în momentul când ceața revine, Vasile duce copiii la cabană și iese pe pârtie, coboară pe partea cealaltă, spre vale, gonește și schiurile prind scântei, prind pietre. Obosit, urcă din nou, și din nou, apoi apar culorile, mirosurile, vin de sus, de jos, unele se învârt ca ceasul, altele se opresc o clipă. Vasile cade, sar schiurile, sare și casca cu ochelari. Cu fața plină de zăpadă începe să râdă și întorcându-se pe spate, cu fața în sus, ridică mâinile spre cer. Apoi, plânge.

Vasile

Ziua ce veni, fu plină de soare și serbările erau în toi. Copiii zburdau fericiți. La prânz ațipi puțin și spre după-masă, mai trase o tură cu ei. Soarele ardea Semenicul, apunea.
Pe pârtia cealaltă, pe Nordica, începea balul mascat. Vasile s-a dus Tigaie, la o terasă închisă și se-mbătă brusc. Când ieși afară, culorile îl amețiră și mai tare, lumea dansa, striga, de parcă era ultima zi înaintea sfârșitului lumii. În fața lui o tânără ce purta o mască asemeni unei zeițe, se rotea ca un titirez. De ce i se părea atât de cunoscută?

Nu căzu fata, căzu Vasile, căzu de la atâta rotit și fata îl ajută să se ridice. Mai târziu puțin stăteau împreună la o masă lungă, el vorbind și turuind întruna, ea ascultându-l atentă. Vasile vorbea despre culori și despre arome, despre numărul lor și despre felul în care se manifestau, se roteau, apoi se opreau brusc și se împreunau... apoi se opri și-o întrebă cine este. Fata ridică din umeri și spuse: „- Nemesis.” Vasile nu pricepu și o mai întrebă o dată și ea răspunse la fel: „- Nemesis.” Repetă în mintea lui numele de câteva ori, până îi dispăru sensul de nume, devenindu-i lucru.
„- Vrei să dă o tură?” îl întrebă Nemesis. Vasile tăcu.

„-Mergem sus la Cruce și ne dăm pe partea cealaltă...” și pentru că Vasile tăcea, fata își scoase masca și mii de scântei îi împleteau părul, se ridică.
„-Vin, vin, cum să nu!” și Vasile, mai treaz ca niciodată, o urmă afară și se agăță în urma ei pe teleski. În cele câteva minute cât dură urcarea, își aminti de mii de ori chipul celei pe care o urma acum. Își aduse aminte cu greu de nume. Numele nu-i spunea nimic, nu auzise niciodată un asemenea cuvânt. Chipul îi apăru din nou în minte uitat de nume.

O luară pe coastă, și Crucea părea că se mișcă venind spre ei. Când trecură coama, din capul fetei începură să sară scântei, asemenea unor artificii, asta chiar văzuse undeva la televizor. O aură îl cuprinse și pe el și atunci văzu cum verdele se împletește cu roșu, cum albastrul le înfășoară. Își văzu corpul cuprins de lumină, de ciocniri, de căutări, de drumuri.

Vasile zbura. Aerul îi ciuruia trupul și mintea lui deveni un șvaițer ale cărui găurele se curățau de orice parazit, de orice informație. Era atât de liber.

De a doua zi nimeni nu l-a mai văzut pe Vasile. Unii spun că a plecat cu fata -unii chiar au văzut-o. Alții spun că Vasile a înnebunit și că este la Gătaia. Cineva l-a văzut la Chamonix antrenând copii. Altcineva povestea că lucrează într-un Institut de cercetări și că este un phenomenon. Nimeni nu l-a căutat cu adevărat, zvonurile reușind să aplatizeze orice ambiție din partea fiecăruia. Eu brusc m-am gândit la Flori pentru Algernon, nu chiar devenind mai deștept datorită unei operații, ci retrăgându-se singur undeva, lipsit de orice contact uman care să-l altereze.

Epilog divin

- De ce l-ai pedepsit pe muritor, Nemesis?
- Mi-am dat seama că din întâmplare a început să cunoască prea mult. Știți bine că prea-frumosul, prea-deșteptul, prea-puternicul -uman, trebuie pedepsit.
- Așa este, numai că nu cred că putea să ajungă prea!
- Universul nostru este deja plin de prea-acești oameni, dorința lor de cunoaștere trebuie oprită și stăvilită mult mai devreme decât am făcut-o până acum.
- Cred că ai dreptate Nemesis, ne-am umplut deja de pitagoreici, platonicieni, isuși, leonarzi, sțefani...u(e)mili...


_________________________________________________

* Cioran, Caiete III, 1969-1972, Humanitas, 2010, pag.288-289,
** Stephen W. Hawking, Scurtă istorie a timpului, Humanitas, 1995, pag.88-89.

Înviorarea

Fidelis

Pe spinarea balenei Moby Dick

Fidelis, cuvânt respectat într-o epocă imperială, preluat apoi de toate lojele și partidele politice, enunțat ca patriotism, astăzi el se revede într-o oglindă strict casnică, familială. Fidel, cine-i fidel? Nu despre cel din Cuba vreau să scriu acum -cu toate că-i admir fidelitatea, fie ea deviantă (asta-i repede).

Fidel ar fi, să-ți fi tu însuți cititor, povestitor, dar și antrenor, dornic de viteză, de vânt.
A venit vremea când secunda este prețuită și paharul măsurat, toate se comprimă, anii trec repede.
Iubesc sportul, și cred că mai presus de el este doar conștiința, restul; cele citite, văzute, învățate, pot fi uitate repede într-un alzheimer ivit pe neașteptate, la toaletă te duce doar sportul, sau sportivul/sportiva.

Nu uitați  de mens sana in corpore sano, mă repet de fapt.
Trebuie să-ți înghețe puțin degetele, să ai febră musculară, să dormi buștean -ca niciodată, să dorești -ca niciodată, să vorbești -tot ca niciodată... poți asta în vârf de munte sau pe o plajă.

Habar n-am de ce am scris asta acum. Poate din pricina emoției călătoriei ce va urma. Eu nu am de fapt astfel de emoții, eu am impresia că doar ceva s-ar întâmpla. Vreun fulger poate în plină ninsoare.

Orar de trafic la sfârșit de săptămână

Eu, cel care a grijă de toate, 

de la curățatul cartofilor până la reglarea greutății la schiuri, țin acest jurnal.

Azi
ora 4.00
întuneric
ora 5.00
întuneric, m-am prins
ora 6.00
ninge în întuneric
ora 7.00
vrea să se crape de ziuă, dar nu poate din cauza munților
ora 8.00
s-a crăpat de ziuă odată cu țiglele
ora 8.30
dau zăpada la o parte, a nins toată noaptea
ora 8.45
încă dau zăpada la o parte, nu se poate intra, nu se poate ieși
ora 8.55
se văd treptele, azi vom ieși
ora 8.59
mi-e sete
ora 9.00
o gură de Alexandrion nu strică nimănui, are aromă încălzit la piept
ora 9.01
mai trag o dușcă că-i frig
ora 9.30
am dat zăpada la o parte
copiii ies afară, sunt veseli, își cară schiurile, plâng de frig
aș, glumesc, unul a căzut pe altul, stai să-i ridic
ora 9.45
este cald, focul duduie, afară ninge
din bar se aude
„Băăă, nu dă nimeni zăpada la o parte!”
ora 9.46
dau zăpada la o parte, afară se aud glasurile copiilor, sunt împărțiți în grupe,
oamenii mari îi împart în grupe
ora 10.00
a mers repede cu zăpada, la fel și cu coniacul, nu mai am, trebuie să fur din magazie
ora 10.02
o cucoană a alunecat și ea pe trepte, încerc să o ridic, e grea, e mai grea decât mine
ora 10.03
alunec și eu peste cucoană, mă țin de capul ei să mă ridic,
degetul îmi intră-n ceva umed, umed cu dinți, mă mușcă
curva m-a mușcat de degete
ora 10.04
balena se întoarce, și eu, delfinul ei, ajung pe ea
balena miroase frumos, a mosc
balena îmi trage o coadă de mă dă jos
ora 10.05
în genunchi mă sui pe trepte
sufăr
din suflet și din ligamente
ora 10.10
în spatele meu cineva mă face porc
ora 10.11
mă întorc, și văd că balena vine spre mine
înot, înot în zăpadă deja
schiurile trec pe lângă mine
unul mi-a tăiat geaca
ora 10.30
patronul m-a tras înapoi în cabană
cu cangea
ca p-un pește congelat
ora 10.35
beau ceai
are gust de fereastră
ora 10.36
din bar se aude
„Băăă, nu dă nimeni zăpada la o parte!”
ora 10.37
mă scol să mă duc să dau zăpada la o parte
ora 10.40
în magazie miroase a mucegai
sticla de 2 L face gâl-gâl în gâtul meu,
apoi ioc-ioc în sticluța mea
ora 10.45
dau zăpada la o parte
ora 10.50
o duduie frumoasă vine pe clăpari la vale
vreau să cadă
nu cade
ora 11.00
sunt sus
deasupra cabanei
de aici se vede tot
se vede...
gâl-gâl
se mai vede...
gâl-gâl
mă dau jos
ora 11.15
în bucătărie-i cald și bine
mânc ce-a rămas de pe la copii
copiii ăștia nu mâncă bine deloc
ora 11.30
afară ninge
din bar se aude
„Băăă, nu dă nimeni zăpada la o parte!”
ora 11.35
mă scol din nou
mă scol să dau zăpada la o parte
inima mea-i caldă
sufletul la fel
...

O noapte cu popa pe muntele pleșuv

Cioran

„Recitit câteva pagini din Sfântul Augustin. Ce patimă! Povestea convertirii sale.

Drama noastră: trăim într-o epocă în care nu mai avem la ce să ne convertim.

(Ar trebui mai degrabă să ne bucurăm. Nu-i mai puțin adevărat că orice relatare
a unei convertiri are ceva exaltant și îndeamnă la o mutație).” *

_________________________________________________

Actul I

Scena Unu

descriere

O cabană în vârful unui munte, în jurul ei nu mare lucru, alte cabane, brazii mai la vale.

Afară ninge zdravăn. Înăuntru cald și bine.

La o masă apropiată de ferestrele largi un domn tăcut privește tăcut dansul fulgilor de nea.

În sala de mese a cabanei sunt și alți oaspeți, parcă nu se văd prea bine și nici nu se văd.

Se deschide ușa, se simte frigul, mai intră și ceva fulgi de zăpadă.

Intră un domn grăbit, în urma lui o fetișcană, apoi un alt domn.

Cei trei cotesc pe după câteva mese și ajung la cel ce privește în întuneric. Acesta se scoală.

Primul intrat face prezentările. Întinde brațul către cel din spatele lui, la rândul său acesta întinde mâna și o prinde pe a celui ce s-a sculat de la masă, se prezintă:

- Domnul Apostol.

Celălalt răspunde:

- Domnul Lucifer.

- Îmi pare bine, revine domnul Apostol.

- Și mie, reia domnul Lucifer.

- Ea este Maria, fiica mea și domnul Gabriel... domnul Apostol se dă la o parte dezvăluind în lumina slabă a cabanei chipul unei fetițe de cam doisprezece ani.

- Domnul Gabriel, continuă domnul Apostol, a avut amabilitatea să ne urce cu mașina sa de jos, de la telescaun.

Domnul Lucifer (așezându-se din nou la masă): Înțeleg că vă cunoașteți.

Domnul Gabriel : Nu ne-am mai văzut de zece ani, a fost o nimereală, o coincidență.

Domnul Apostol (scuturându-și căciula): Așa a vrut Domnul.

Domnul Lucifer : Care domn?

Domnul Apostol : Cel din ceruri, cum care?!

Domnul Gabriel : Să ne așezăm.

Maria (ocolește masa spre lumină, are o carte groasă în mână): Eu am să mai citesc.

Domnul Gabriel (către domnul Lucifer): Fata asta mi-a spus că a citit azi noapte puțin, până la ora cinci dimineață.

Domnul Lucifer (cere să vadă cartea, se întinde puțin în dreapta lui): Este al doilea volum.

Maria : Nu, este al treilea.

Domnul Lucifer : Nu cred că este o carte potrivită pentru vârsta ta.

Maria : Îmi place să citesc.

Domnul Gabriel : Domnul Apostol este preot.

Domnul Lucifer : Se vede după ținută.

Domnul Apostol : Eee! nu chiar, sunt și inginer.

Domnul Lucifer : Nu-spuneți!

Domnul Apostol : Ba da, am lucrat cu oamenii, îi cunosc bine.

Domnul Lucifer : Trebuie să vă fi marcat ceva.

Domnul Apostol : Adică?!

Domnul Lucifer : Nu devii preot peste noapte!

Domnul Apostol : Aaaa! nu, am făcut studii.

Domnul Lucifer : Nu la asta mă refeream. (Domnul Lucifer privește apoi ninsoarea ce se întețise brusc.)

Domnul Apostol : Am două facultăți. Așa a vrut Domnul.

Domnul Lucifer : Sunteți un domn educat!

Domnul Gabriel (intervine): L-am cunoscut pe domnul Apostol acum mai mult de zece ani.

Apare domnul DolceCabana, cabanierul, aduce cu el o carafă de vin. Se fac din nou prezentările. Ălă eu, ăla eu, ăla eu! Erau necesare numai cu popa, s-a exagerat în solidaritate.

Domnul DolceCabana ia loc, trage un scaun de la altă masă.

Domnul Apostol (continuă): Domnul a dorit să ne întâlnim cu domnul Gabriel.

Domnul Lucifer : Să fie asta o coincidență?

Domnul Apostol : Sigur, sigur, dar hotărâtă de Dumnezeu de dinainte.

Domnul Lucifer : De dinainte am apucat să spun că sunt sigur că ați avut o revelație.

Preotul se uită la domnul Gabriel.

Domnul Gabriel : Revelație acum?

Domnul Apostol : A reîntâlnirii?

Domnul Lucifer : Nu, atunci, când ați dorit să ajungeți preot, acum mulți-mulți ani (și domnul Lucifer îl țintui cu privirea).

Domnul Apostol (cu glas tremurat, nu pricepe): Nu știu, nu cred!

Domnul DolceCabana toarnă vin în paharele de pe masă. Toți apucă câte unul, în afară de Maria, care se preface că citește. Maria stă mai aproape de domnul Lucifer decât de domnul Apostol -tatăl ei. Așa a vrut Domnul. Se închină paharele.

Domnul Apostol : Doamne-ajută!

Domnul Gabriel : Doamne-ajută!

Domnul Lucifer : Sănătate!

Domnul DolceCabana : Noroc!

Domnul DolceCabana : În toate trebuie să ne fie frică de noi, nu de Dumnezeu!

Domnul Apostol (repede): Dumnezeu este și în noi!

Domnul Lucifer : Deci Domnul nu v-a dat nici o revelație pentru a vă face preot?

Pauză de câteva clipe; personajele rămân nemișcate.

Domnul Lucifer : Dacă era altcineva în tine atunci când ai dorit să te faci preot?

Domnul DolceCabana : Petru l-a înșelat pe Isus de trei ori. Un trădător.

Domnul Gabriel : Dar nu a vrut.

Domnul DolceCabana : Nici Iuda nu a vrut, dar a recunoscut asta și a aruncat arginții.

Domnul Gabriel : Dar Petru trece-n față.

Domnul Apostol : Isus a vrut așa să se întâmple, să fie mielul Domnului.

Domnul Lucifer : Cred că fiecare dintre noi este mielul domnului.

Domnul Apostol : Așa este, Domnul are turma lui.

Domnul Lucifer : Dar Isus a fost țapul ispășitor, oaia neagră.

Domnul Gabriel : Trebuie să ne temem de noi.

Domnul Lucifer : Eu mă tem de mine.

Maria se ridică, închide cartea și se mută de partea cealaltă a mesei, lângă domnul Apostol -tatăl ei.

Maria : Eu nu mă tem de mine.

Domnul Lucifer : Sigur?!

Fata se foiește.

Domnul Apostol : Maria, du-te tu să vezi unde stăm peste noapte.

Domnul DolceCabana : Noi nu mai avem loc de-un ac. Avem șaizeci de copii.

Domnul Apostol : Maria, du-te tu să iei un ceai.

Domnul DolceCabana (se întoarce spre lumea din fundul sălii, lume ce abia se vede și strigă ceva):  Ăăă!

Din neant apare un domn şters cu o tavă de nichel pe care stă o cană din care ies aburi.

Domnul Lucifer : Cum ai curajul să calci în Casa Domnului fără nici o revelaţie, de epifanie ai auzit?

Domnul Apostol : Am învățat...

Domnul Lucifer : Că se poate trăi fără revelații?

Domnul Gabriel : Domnul Apostol este un slujitor umil al lui Dumnezeu, poate că nu a reușit să pătrundă în lacătele lumii divine...

Domnul DolceCabana : Petru ține cheile și le dă numai cui vrea el, Dumnezeu știe cui ! un trădător.

Domnul Apostol : Discuția asta o ia pe căi greșite.

Domnul Lucifer : Vreau să spun o poveste.

Domnul DolceCabana : Se poate naște ceva bun din trădare?

Domnul Apostol (se ridică): În aceste condiții eu trebuie să plec.

Domnul Gabriel : Părinte, noi discutăm doar.

Domnul DolceCabana : Încercați la cabana de lângă sosire telescaun, sigur mai au ceva locuri.

Maria : Să mergem.

Domnul Apostol : Plecăm (domnul Gabriel îi conduce).

Ceaiul de pe masă a rămas neatins. Domnul Gabriel a ajuns la ușă. Domnul DolceCabana se ridică și el greoi, mormăie ceva. Domnul Lucifer se ridică peste masă și miroase ceaiul  adus pentru Maria, îl ia și soarbe liniștit din el. Undeva de sus se aude vuietul vântului.

______________________________________________

* Cioran, Caiete II, 1966-1968, Humanitas, 2010, pag.226.

Un soare ca o monedă de aur

Lumea este firavă, mișcarea ei, în bătaia soarelui se acutizează. Nimeni nu știe că doi dintre cei patru elefanți au murit. Nimeni nu vede cum broasca țestoasă, devenită astfel mai ușoară dorește să zboare.


Nimeni, în afară de copii; care în joaca lor, țintesc soarele fără a-i ști valoarea.

Absența

În spate sus, în alb, Vârful Țarcu, cu 2190 metri ascunși

Păduri inundate de alb ce ascund cu greu negrul

Filosofia simplă a triunghiului

În aceste imagini, neprelucrate, așa cum ochiul digital defect analogic le-a văzut; eu m-am regăsit.
O regăsire în absență: căci acesta este titlul. Așa cum am plecat în a-mi aminti, așa m-am dus în a obosi.
Cum drumul pe telescaun durează 45 de minute, timp în care nu numai că poți spune o poveste, dar poți să o inventezi, să o retușezi, să o ții minte mai apoi, ca mult mai târziu să o scrii.
Așa că acum voi scrie „Povestea păsării ce a găsit un ban de aur”. Această poveste se datorează priveliștilor care mă înconjurau, a absenței (confuze) a oricărei forme de viață, a urmelor pe care zăpada le mai păstra încă și mai ales, a unui ban de aur pe care l-am văzut.


Se face că; într-o țară îndepărtată, plină de munți înalți, de văi adânci și vânturi dese, era un castel. În jurul acestui castel, de pe vârful înalt al unui munte, unde stâncile abrupte formau de fapt zidul și, undeva printre aceste stânci creștea o salcie. Nu se știe cum a ajuns o salcie să crească în acest mediu ostil, în care nici măcar bradul nu reușea să se înalțe. Cineva povestea despre o pasăre ce a adus într-o primăvară scurtă, o rămurică verde, care, poate din nimereală, a căzut între stânci acolo unde trebuia.


Regele ieșea în fiecare dimineață de vară foarte scurtă să admire răsăritul foarte târziu al soarelui. Această plimbare aerială și matinală îi dădea un respect de sine, felul în care își privea probabil tatăl ceresc, sau lumina, sau contrastul imediat dintre alb și negru, felul acesta s-ar putea să nu-l știm.


Când salcia s-a înălțat, suficient de bine, regele, în diminețile târzii ale verilor târzii, n-a mai putut să vadă bine, răsăritul soarelui. Atunci, cuprins de-o furie, a dat poruncă să se taie salcia, pentru a se întregi orizontul sau, felul său de-a privi răsăritul, fel pe care cum v-am scris și mai sus, n-a fost încă descifrat.


Salcia a fost tăiată, stânca a plâns, o crăpătură s-a ivit în zidul natural, mai jos un izvor a început să curgă. Slujitorii, viteji neîntrecuți și-au deplâns soarta de-a fi - chiar dacă numai un timp scurt, soarta de-a fi gâde.


În limpezimea orizontală, lăsată de fierăstrău, de priponeala metalului în lemn, un cavaler a găsit a priori (a prioni), o monedă de aur. Regele a rămas uimit, a chemat pe cei care au tăiat salcia, a dorit trupul lemnului doborât. A vrut să vadă -ceea ce a fost salvat din foc în ultima clipă, corpul înnegrit și ciopârțit ce amintea de salcia maiestoasă care, printre frunzele sale (asemănătoare măslinului) arunca lumina soarelui într-un fel nemaivăzut. Trup ireal ce acum se ivi pe-o pătură roșie în fața tronului.


Regele, oarecum hipnotizat, sedus de forma ondulatorie, văzu o gaură, un cerc mai negru decât lemnul ce-l înconjura, o urmă a unui cuib de pasăre ce a cioplit în salcie locuința proprie. Atunci regele se aplecă să se uite mai atent la ceea ce nimeni poate nu observase. Și cum regele se apropie tot mai mult și ochiul său dorea să se uite în cuib, deodată gaura s-a deschis și l-a înghițit pe rege. Și gaura s-a tot deschis până când muntele și-a prăvălit zidurile, care mai departe s-au împrăștiat de-a lungul unei câmpii imense. Acolo, oamenii, care trăiesc și astăzi, visează o dată pe an cum o pasăre vine și plantează un copac. Copacul crește, și crește și în umbra lui, banul de aur, mult dorit de regele mitic, nu mai are putere, astfel, ei mai pot să supraviețuiască încât să caute un munte.

Un apus dintr-un pahar de vin

O mie de drumuri, care mai de care mai drepte, mai curbe, mai înțelegătoare în geometria lor au definit suprafața și astfel privitorul rătăcindu-se în ele, n-a știut pe unde o va apuca soarele pentru a apune.
Când a ridicat ochii, era prea târziu, cupola era zgâriată de un avion cu reacție, un deal alb se ridicase în fața lui, stâlpii ce au apărut repede, țineau toată foaia albă ca să n-o ia vântul. Drumurile și-au lăsat atunci invers amprentele, ca și cum talpa vulgară, primitivă, a unei umbre, a fost umplută cu gips.
Sus de tot, de culoarea vinului, cerul nu mai spunea nimic; nici stele încă, nici luna, nici vreun nor mai obosit, doar o văpaie îl mai ținea așa suspendat datorită aerului cald ce dilata la infinit o cupolă uriașă.
În tot acest peisaj, am văzut omul, cu un contur deosebit, asemeni unui cosmonaut, ce tăcut inspecta cu niște antene speciale marea coală imaculată, acolo era toată istoria sa, toate drumurile, întoarcerile și frânturile -drumuri neterminate. Era atât de liniște că nici nu am cutezat să memorez, știind că ionii ce vor traversa axonul vreunui neuron va produce zgomotul și, cupola va cădea.