Marmaris - la sud de sud de Mani

Una din rarele locuințe ce par lipsite de locatari

Am împrumutat o nuanțare de Hitchcock asupra celui mai cunoscut punct sudic al Greciei continentale. Această localitate se prezintă ca fiind „raiul” turistic al celor care, lipsiți de orice prejudecată, de griji, de oboseală, reușesc să poposească aici.

Marmaris este un soi de alb sfârșit al lumii, ceva indestructibil, ceva păstrător și în același timp inițiator. De aici încep să curgă celelalte, cele care în absența voastră se manifestă.

Trebuie să ceri ca să primești și să cioc-cioc pentru a ți deschide. 
MENE, MENE, TEKEL, UFARSIN
Fiindcă am lipsit îndelung de la orele de religie, n-am îndrăznit.

Mânuța de cioc-cioc de la Marmaris sud

Am îndrăznit în schimb să iau martor sunetul cuprins între mânuța de bronz și scândura ușii.
M-am aplecat mai jos, și din umbră l-am luat în căușul palmei mele, care, asemeni unei scoici spiralate, a reușit să-l atragă, la fel cum Cocalos -un rege din preajma Siciliei, a mânat o furnică, prinsă de-o sforicică spre punctul sudic, cel mai de jos, care fiind găurit artificial, i-a dat speranțe insectei. Odată ieșită, ața a trecut prin cochilie și astfel Minos a știut unde se ascunde Daidalos (Dedal) -meșterul, fugitivul, evadatul zburător din Labirint.

Cioc-cioc face palma mea la deschidere și în umbra unei mici porți de lemn îmi apare Icar, fiul meu, cel care niciodată nu m-a înțeles.
Cioc-cioc, devine semnalul unei atenții, dar nu din partea mea, ci din partea lui.
Cioc-cioc, îmi este atât de greu să-i înțeleg pe cei tineri.

Apusul tragic al unui soare și pieptănarea norilor

Am fost invitat aseară la Corul Tânăr al Oglinzilor. Invitația era pentru astăzi la orele după-amiezii.
Am plecat de dimineață, nu foarte devreme; drumul spre Hațeg poate fi ușor aglomerat în aceste zile premergătoare de sărbătoare.
După Glimboca, înainte de Oțelul Roșu am oprit. Un indicator pe care scria „Spre discreție” mă abătu de la drumul național. Prin pădure, printre fagi și mesteceni, pe un drum hurducat, am ajuns în poiană. N-am fost primul, deja corturile erau instalate și copiii ciopleau marmură. Piatră albă adusă de aproape, de la Rușchița. Cântau. Din mânuțele lor ieșeau mici cioburi sclipitoare.

Copiii cântau de zor și oglinjoarele au început să zboare. De departe părea o pulbere fină, strălucitoare. Praf ce ajuns în dreptul norilor a început să-i lumineze de jos și să-i pieptene.
Am văzut cel mai frumos pieptănat înnourat din lume. Nici un nor n-a scăpat.

Agonie și extaz sau dorul cunoașterii

http://www.friendsofart.net/en/art/michelangelo-buonarroti/leda-and-the-swan

Trei fragmente din cartea lui Irving Stone pentru cei ce nu vor să meargă la Muzeul Antipa (!)

„          - De fiecare dată cînd dalta lovește marmura, sfărâmă cristalele. Un cristal sfărîmat e un cristal mort. Cristalele moarte aduc ruina sculpturii. Trebuie să înveți să cioplești blocurile mari fără să zdrobești cristalele.
           - Cînd voi reuși asta?
           - Mai tîrziu.
Bertoldo îi vorbi [lui Michelangelo n.m.] despre bulele de aer care fac ca marmura să se desprindă în bucăți sau să se macine din pricina intemperiilor. Ele nu pot fi văzute din afară și trebuie să ajungi să știi cînd se găsesc înlăuntrul pietrei. Ca la alegerea unui măr; poți să-ți dai seama că e bun, pentru că se bombează în afară, spre spațiu, într-o formă sănătoasă, pe cînd un măr putred tinde să fie concav, de parcă ar fi strivit de spațiu.
           - Marmura e ca omul; trebuie să cunoști bine ce ascunde pe dinăuntru, înainte de a porni la treabă. Dacă în tine există bule de aer ascunse, atunci îmi pierd timpul degeaba.” *

_____________________

„Michelangelo își trecu degetul mare peste blocul de marmură, descriind linia unei siluete.

            ≪Marmura≫ provine din cuvîntul grecesc care înseamnă ≪piatră strălucitoare≫. Așa strălucea și blocul lui în lumina soarelui de dimineață, în timp ce-l înălța vertical pe bancul de lemn și privea la luciul datorat luminii ce pătrundea suprafața, fiind apoi reflectată de fațetele cristalelor aflate mai în adîncime. În timpul celor cîteva luni petrecute în apropierea blocului, îl studiase sub toate luminile, din toate unghiurile, în toate variațiile de căldură și frig. Ajunsese cu încetul să-i înțeleagă esența, nu cioplindu-l cu dalta, ci cu puterea percepției, pînă cînd se încredință că-i pătrunse fiecare strat, fiecare cristal, cunoscînd astfel și căile de-a face marmura să redea aidoma formele pe care  gândea să le obțină. Bertoldo spunea că formele trebuiau mai întîi descătușate, înainte de ale desăvîrși. Dar marmura conține mii și mii de forme; dacă n-ar fi așa, ar însemna ca toți sculptorii să cioplească la fel.
           Luă ciocanul și subbia și începu să-și croiască drum, cu colpo vivo, lovitura vie, urmînd aceeași direcție, într-un singur elan.” **

_____________________

„          Pe la ora 11 se sculă, își îmbrăcă pe furiș pantofii, calze, cămașa și mantia călduroasă și, cu picioarele încă moi, ca de rahitic, porni spre Santo Spirito.
           Nu găsi nici un cadavru în camera mortuară. Nici în noaptea următoare. Cele două zile îi lăsaseră timp să se înzdrăvenească. În cea de-a treia noapte, găsi din nou pe masa de scînduri un corp învelit în giulgiul răsucit.
           Al doilea cadavru era al unui bărbat mai în vîrstă, cu pete de barbă albă pe o față mare, roșie, cu pielea tăbăcită și cu țesutul de sub piele de culoarea marmurii. De data asta, mînui cuțitul cu mai multă siguranță, deschizînd pîntecele printr-o tăietură dibace, apoi, slujindu-se de mîna stîngă ca de o pîrghie, desfăcu toracele, care trosni ca un lemn uscat și rămase prins numai de claviculă. Luă lumînarea și apropie flacăra; avea pentru prima oară o vedere de ansamblu. Văzu ceva roșu-pal, ca o rețea, dintr-un țesut solid, și înțelesese că sînt plămînii. Această rețea avea un înveliș negru -auzise că așa se întîmplă la țesătorii de lînă.
           Apăsă plămînul din curiozitate; un șuierat izbucni pe gura cadavrului. Înspăimîntat, scăpă lumînarea din mînă. Din fericire, nu se stinse. Cînd își recăpătă stăpînirea de sine, ridică lumînarea de jos și pricepu că apăsînd plămînul silise aerul, rămas înăuntru să iasă afară. Pentru prima oară, înțelesese ce este respirația; văzînd, simțind și auzind legătura dintre plămîni și gură, descoperise ce urmare are asupra întregului corp.

           După ce dădu plămînul la o parte, zări o masă de culoare roșu-închis; desigur, trebuie să fie inima. Era acoperită cu o pieliță lucioasă. Tăind ici-colo, descoperi că tot țesutul era legat de o formă asemănătoare unui măr, aproape liberă în piept, prinsă doar de capătul de sus.
           - S-o scot?” ***

Irving Stone, Agonie și extaz, ed. Meridiane, 1971, * pag.158; ** pag.198; *** pag. 286-287.

Printre coloanele de la Sunio

Coloanele cu 16 caneluri de la Sunio + Krater reprezentând omorârea Minotaurului de către Theseus

Pentru că vântul bate atât de tare în anotimpul rece, coloanele Templului lui Poseidon de la Sunio au numai 16 caneluri -acele dungi adânci săpate vertical, norma sau principiul antic grec fiind de 20 sau chiar peste. La bază coloana are foarte aproape de un metru diametru, iar în cel mai înalt punct are 0,79 metri, înălțimea fiind de 6,12 metri. Toate acestea calculate pentru a acoperi un perimetru de 31,15 cu 13,18 în 13 cu 6 coloane. Marmura cea mai pură -fără oxizi de fier, a fost adusă de la cariera Agrileza, la numai 4 km distanță spre Lavrio. Marmura Parthenon-ului de pe Akropolis este pentelică (din munții Pentelikon -din nord-est-ul Athinei), și este gălbuie datorită oxidului galben de fier (care se folosește în continuare la vopselele murale). Avem FeO -galben, de fapt este un hidrat ce în funcție de apa ce o conține dă și nuanța FeO(OH)*xH2O, apoi cel roșu - Fe2O3 și așa cum aflat cercetând acestea și cel negru FeO*Fe2O3.

Marmura Templului lui Poseidon este pură, un alb clar, de aceea în apusul de soare, câteva minute, la un anumit unghi, ea se transformă în culoare roz, apoi virează înapoi în alb. Cerul înnoptat dând o paloare fantomatică.

Fiind punctul cel mai sudic al Athinei, templul construit aici a ținut loc de orientare maritimă, de pe aceste înălțimi se pot vedea ușor cum vin vasele din Egeea. Căci uneori a privi în depărtare, în viitor, poate însemna o tragedie și nu o binecuvântare. Marea Egee.

              „Isles of Greece”

1821, Don Juan, Canto III, LXXXVI, 16

Place me on Sunium's marbled sleep,

Where nothing, save the waves and I,

May hear our mutual murmurs sweep;

There, swan-like, let me sing and die.

Lord Byron

Lăsați-mă pe marmura de la Sunio să dorm,

Unde nimeni n-o poate salva de valuri, căci eu,

Aud murmurul nostru apropiat de țărm.

Acolo unde eu și asemeni mie, lebăda cântă și moare greu.

[traducere personală]

Semnătura lui Byron de la Templul lui Poseidon de la Sunio

Am consultat:

Georgios Terlakis, Sunio -Laurio & Thorikos, Toubi's, Athina, 2004, pag.42, citatul din Byron pag. 50.

http://www.fao.org/ag/agn/jecfa-additives/specs/monograph5/additive-238-m5.pdf