Acasă

„Nu ne simțim bine decât altundeva.”

Michel Cleenewerck de Crayencour

          Să facem turul închisorii, căci; „Nu cred așa cum cred ei. Nu trăiesc așa cum trăiesc ei. Nu iubesc așa cum iubesc ei. Voi muri așa cum mor ei.”+

          În preajma muntelui -ce deschidea secret un circ glaciar, pe un platou alpin, pe o linie dreaptă, în dreptul mijlocului vestic, se afla casa.
          Casa era o insulă, o insulă ce prin culoarea ei contrasta peisajul alb-negru și asta nu numai iarna, în celelalte anotimpuri casa lua culori diferite, uneori chiar roșu aprins, de cărămidă vie. Ziua, în amiaza mare, casa apărea clară, imensă, la marginea platoului. Mulți turiști se avântau pe snow-jet-uri și luau direcția, acționau GPS-ul, busola, sau se orientau după soare în funcție de vreme. Spre înserat apăreau la cabană, unii în toiul nopții, rupți în gură de oboseală, exasperați, cerând ajutor chiar -pentru a-și recupera mobilele rămase fără benzină sau pentru vreun coleg rătăcit prin pădurile joase de jnepeni. Casa nu putea fi găsită.

          A doua zi, alți curajoși, alți venetici, luau urmele celorlalți. Casa părea mai mare ca oricând. Urmele, așa cum fiecare le vedea nu duceau nicidecum în direcția bună și deosebit de aiurea se arătau pentru cei ce doar admirau peisajul. Odată cu ambiția se năștea și rătăcirea. Nu exista nici o explicație. În cabană se lăsa liniștea de fiecare dată când turiștii întrebau de casă. Cabanierul ridica din umeri și trimitea argații să mai aducă canistre cu benzină, pe care le vindea pe bani frumoși. De multe ori visa noaptea că cineva complotează împotriva lui și-i trimite turiști cu nemiluita pentru a-l obosi și-al distruge; casa? n-a văzut-o niciodată. În schimb, asaltul acestor paltonari îl îngrozea, aceștia nu doreau decât băutură și benzină. Poveștile lor ascundeau tulburarea interioară pe care acești oameni o aveau și pe care nu se sfiau să o arate, rătăcire îmbrăcată gros cu această căutare.


          Într-o dimineață de martie, soarele, scăpă repede de coama munților și lumină interiorul cabanei dezvăluind o realitate dezolantă. Pe mese erau hârtii și sticle, hărți și creioane, pe jos, urme de mâncare și chiar câte o carte. Cabanierul, rămas singur, se aplecă și ridică mai întâi cartea. Un semn textil roșu îl ajută să o deschidă. Citi în șoaptă:

„Prin oraș au început să circule zvonuri, la coadă la lapte, la frizerie, în localuri, în șoapte prevestitoare de rău se transmitea o legendă nou-nouță despre teribilul Edificiu Roșu, care umblă singur prin oraș, se așază undeva între alte clădiri obișnuite și deschizând sinistru gurile ușilor, ținându-și răsuflarea, îi așteaptă pe imprudenți. Au apărut prieteni ai rudelor, cunoscuți care au izbutit să se smulgă din nesățiosul pântec de cărămidă. Ei povesteau lucruri îngrozitoare și ca mărturie își arătau cicatricile, fracturile obținute prin sărituri de la etajul întâi, al doilea și chiar al treilea. Potrivit tuturor acestor zvonuri și legende, pe dinăuntru casa era goală - acolo nu așteptau nici tâlhari, nici maniaci sadici, nici dihănii flocoase care sug sânge. Dar intestinele de piatră ale coridoarelor se contractau brusc și obișnuiau să-și strivească victima: sub picioare se căscau hăurile negre ale chepengurilor, care emanau miasme reci de cimitir; forțe necunoscute îl mânau pe om printre treceri și tuneluri care se îngustau până când rămâneau înțepeniți în ultima crăpătură de piatră -, iar în camerele pustii, cu tapetele sfâșiate, printre straturile de tencuială căzută din tavan, putrezeau într-o priveliște lugubră, oase mânjite, ieșind de sub cârpe înăsprite de sânge uscat.”*

Cabanierul închise cartea înapoi, se propti de pult, își turnă un ceai -rece, privi pe geam. Soarele lumina și încălzea bine; sub el, muntele alb și strălucitor, pe munte, niște musculițe mici, mici, încercau să urce, erau turiștii.
Culese cartea de pe masă și mai dădu câteva pagini:

„Stârnea tulburare împrejurarea că edificiul Roșu n-a fost văzut la lumina soarelui; intriga faptul că mai puțin de jumătate dintre martori au văzut Edificiul aflându-se într-o stare mai mult sau mai puțin înaintată de ebrietate; intrigau contradicțiile mărunte, dar prezente aproape în fiecare depoziție; dar intriga în mod deosebit totala absurditate a celor petrecute.”**

Atunci cabanierul turnă puțin rom în ceaiul rece. Gustă. Era bun și bău o înghițitură. Se așeză comod cu fața-n soare și începu din nou să citească. Pe cer, un norișor își făcu apariția din vârful muntelui și trăgea tare să-și dea drumul și să zboare spre soare.

„Obiectivul principal: depistarea surselor de zvonuri, arestarea acestor surse și demascarea centrului coordonator. Mijloacele principale: o nouă audiere a tuturor martorilor care mai înainte făcuseră depoziții în stare de trezie; descoperirea în lanț și audierea persoanelor care susțin că au fost în Edificiu; dezvăluirea unor posibile legături între persoane și martori... A se lua în considerație: a. informațiile provenite de la agenți secreți; b. nepotrivirile din depoziții.” ***

În singurătatea sa, cabanierul deveni din ce în ce mai curios. Argații plecaseră la oraș după alimente, băutură și benzină. Mai dădu o pagină și mai trase o gură de ceai...

„- Ați arătat atunci că ați văzut cum Ella Stremberg, o cunoștință a dumitale, a intrat la orele 23 și 40 de minute, la opt septembrie anul current, în așa-zisul Edificiu Roșu, care la vremea aceea se afla pe Strada Papagalilor în intervalul dintre magazinul alimentar numărul o sută cincisprezece și farmacia Strem. Confirmați această depoziție.
- Da, da, confirm. Totul a fost exact așa. Numai că în privința datei… Data exactă nu mi-o amintesc, a trecut o lună și ceva…” *V

Afară zăpada sclipea asemeni unei sticle, peste tot numai cioburi de sticlă.
Un fuior alb urmărea norul abia desprins de vârf, soarele apucă mai abitir altitudine, prânzul mai așteptă.

„-[...] Atunci ați amintit, apoi - coincide cu alte depoziții... Acum aș vrea să vă rog să-mi descrieți încă o dată și cu de-amănuntul acest așa-zis Edificiu Roșu...
[...]
- Deci în felul acesta, zise el. Două etaje. Cărămidă veche, roșu-închis, ca o cazarmă, mă înțelegeți?  Ferestrele - știți? - foarte înguste, înalte. La parter, toate date cu var și, țin minte ca acum, neluminate... Știți dumneavoastră, urmă el după ce se mai gândi puțin, după cât îmi aduc aminte, de fapt nu era nici o fereastră luminată. Apoi... intrarea. Trepte de piatră, două sau trei... Și o ușă grea... o clanță veche de aramă, sculptată. Ella a apucat această clanță și a tras de ușă spre sine cu mare efort... N-am observat numărul casei, nu țin minte, avea număr sau nu... într-un cuvânt, aspectul general al unei clădiri publice vechi, ceva de la sfârșitul veacului trecut.” V

În fața geamului un buchet de flori învia, razele sănătoase de soare activau -prin căi nebănuite, tensiunea superficială a trunchiurilor vegetale, a cupelor colorate -petale, a fractalilor verzi- frunze. Cu încă o înghițitură de ceai cu rom, cabanierului i s-au deschis noi sinapse, care electric zvâcniră într-o lume nouă. Sări ceva rânduri în timp ce privi afară. Aplecă din nou capul.

„-[...]Da' poate că nu dumneavoastră ați văzut toate acestea? Poate că v-a povestit cineva?... Înainte de întâmplarea cu doamna Stremberg ați avut prilejul să auziți de Edificiul Roșu?
[...]
- N-n-n... nu-mi aduc aminte... rosti el. Pe urmă- da. După ce Ella a dispărut, când mergeam la poliție... după ce s-a deschis ancheta... pe urmă au fost multe discuții, înainte de asta însă... Domnule anchetator! rosti el solemn. Nu pot să jur că înainte de apariția Ellei nu am auzit nimic de Edificul roșu, dar pot să jur că nu îmi amintesc nimic.” V*

De fiecare dată când memoria ne aduce în prezent amintiri pe care le credeam uitate, imaginea acestora devine tot mai vestejită, timpul usucă lacrimile în cele triste și îndreaptă gura în cele vesele. Amintirea uitată își pierde din valoarea sufletească, pe care o suferință, sau o bucurie, a încercat să o piardă sau să o păstreze, căci timpul nu face minuni, face ravagii. Ori chipul aspru al omului de munte, al cabanierului, se întunecă o clipă și mai apoi repede, se deschise rememorând toate evenimentele ce l-au împins -oarecum sisific, aici pe munte, în sus, departe de lume. Acum poate, pentru a nu-l lăsa în pace, această îmbulzeală de oameni nebuni, induși de-o carte, de o civilizație - a cărei ieșire nu înseamnă decât progres, îi schimba brusc motivația și scopul șederii sale, a liniștii. Ce aiurea.

Afară soarele deveni mat. O pânză cenușie acoperă repede și muntele și cabana sa. Căută în cană și goală fiind, bău direct din sticlă. Mâna îi alunecă pe carte și deschise oarecum la întâmplare pentru a mai citi, căci lucrul acesta îi plăcu acum tare mult.

„- Ce să mai discut cu niște paraziți ca voi? [...] Trebuia să-ți miști curul mai devreme, acum e prea târziu...”

Pricepu repede că este un alt dialog, dar cu personajul principal încă prins în el -în dialog.

„- Dar ce s-a întâmplat, ce era atât de urgent? [...] făcându-se a nu fi auzit paraziți și toate celelalte.
- S-a întâmplat că în vreme ce dumneata stăteai și pălăvrăgeai aici, respectai regulamentul ăla împuțit, eu am văzut Edificiul! [...]
- Ce Edificiu? întrebă el.
- Dumneata ce vrei de fapt? Se înfurie brusc  [...] Ai de gând să glumești cu mine? Ce Edificiu... Ăla Roșu! Exact, edificiul Roșu! Se află, bestia, chiar pe Strada Principală, și oamenii intră acolo, iar dumneata stai aici și bei ceai... Chinuiești babe neroade...” V**

Amintirea celei ce putea să fie acum baba lui îl chinui o clipă, asemeni soarelui ce scăpără ca o brichetă. Privind în largul unui orizont alb, la poalele unui munte la fel de alb, într-o lumină gri-violetă, găsi punctul de care agățat stătea casa. Se aplecă peste pult, în spatele lui și luă binoclul.
Adevărat, la 20x putea vedea clar forma unei case, înalte chiar. Undeva în jurul ei, spre vârful muntelui, sănii motorizate colindau ca și cum ar prinde fluturi.
Închise cartea pe masă, luă sticla cu el, udă brândușele primite cu o seară înainte și în fugă își luă și pufoaica. Afară încălecă snow-mobilul, strecură sticla în buzunarul lateral și porni drept spre soare-răsare. Umbra laterală dispăru și opri pentru a alimenta. Trase un gât lung de rom și privi în umbra norilor cum casa era la locul ei. Se întuneca.

Ajunse, în fața sa era casa. Ajunse! Îi venea să chiuie de bucurie și să blesteme toate principiile lumii sale, toate valorile și adevărurile, căci erau numai minciuni și false probleme.
Casa era într-adevăr pe două-trei nivele, ultimul era mansardat. Era din cărămidă roșie ca gălbenușul de ou proaspăt. Era casa pe care o omenire întreagă o căuta.
Era sigur că a decojit fructul interzis, fără a se otrăvi cu coaja. Era într-un fel cel ales.
Intră apucând clanța strălucitoare de aramă sculptată, intră împingând cu greu ușa.
Înăuntru totul cunoscut, doar puțin altfel, parcă mai curat, mai ordine, mai elevat, aerisit, volume mai generoase. Își găsi sticla pe-o masă, lângă o carte. Citi repede „Through the Looking-Glass”, știa engleza!!!


O pisică albă mieună în spaniolă, de fapt o face cu un accent maur, care îi povestea despre ceruri.
Pe masă, lângă sticlă, lângă cartea cu „trecerile”, mai era și un binoclu; 60x.
Privind prin el, văzu casa și mai văzu cum el, tot el pătrunde în ea. Cum găsește sticla și cartea, udă brândușele, citește titlul. Orașul l-a ajuns, chiar dacă el l-a părăsit fugind ca de-un blestem. Era acasă.

__________________________
+ Marquerite Yourcenar, coperta interioară, Poveste Albastră, și altele, Humanitas;
*...V** Arkadi Strugațki și Boris Strugațki, Orașul damnat, Paralela 45, 2004, pag.110-128.