Dansul Casandrei

http://creoflick.net/creo/Artworks-by-Kassandra-524

Euripide, Troienele
[...]
„Din cort țîșnește Kasandra, dansînd violent. Ea poartă însemnele unei preotese a lui Appolon: crengi de dafin, panglici de lînă și, atîrnată la brîu, cheia templului. Închipuindu-și că ia parte la propria nuntă, ține în mîini torțe aprinse, pe care le agită.
 

Kasandra

Strofă
          Sus flacăra, sus! arat-o, ad-o!
          Iată, iată
          cum venerez lăcașul acesta divin;
          îl luminez cu văpăile torțelor.
          O rege Hymenaios!
          Fericit este mirele,
          fericită și eu, mireasa
          făgăduită să intru în patul regesc
          al lui Agamemnon!
          Hymen, o rege Hymenaios!
          Mamă, tu plîngi și suspini mereu
          pentru moartea părintelui meu
          și pentru patria noastră iubită.
          Dar iată chiar eu, la nunta mea,
          înălț vîlvătăile torțelor
          ce pîlpîie și strălucesc
          întru cinstirea ta, o Hymenaios,
          întru cinstirea ta, o Hekate,
          cum e-ndătinat să ardă lumina
          la cununia fecioarelor.

Antistrofă
          Saltă piciorul în aer, pornește, stîrnește dansul,
          euhan! euhoi!
          ca-n zilele preafericite
          ale lui Priamos, tatăl nostru.
          Dansul e sacru ; condu-l tu însuți,
          Phoibos, -prin curtea- templului tău, pe sub dafini,
          pentru a ta preoteasă.
          Hymen, O Hymen, Hymenaios!
          Nu fi mîhnită, mamă, prinde-te-n joc,          
          apleacă-te și răsucește-te,
          potrivește-ți cu mine pașii!
          Cîntați ≪Hymenaios, oh!≫,
          întîmpinați mireasa cu imne
          și chicote de bucurie!
          Haideți, fecioare troiene,
          purtînd minunate veșminte,
          cîntați-l pe soțul meu,
          pe cel hărăzit așternutului nunții mele!

Corifeul

Fiica ta, regină, are mintea rătăcită. Nu poți s-o potolești?
Altfel ajunge, dănțuind în tabăra dușmană.” *
[...]

***

Cetatea a căzut, focul o mistuie, printre ruine încă mai vezi oameni ce cotrobăie. O mare de corturi adăpostesc supraviețuitorii. Din când în când apare trimisul învingătorilor ca să-i anunțe ce vor face. Cei de sânge regal sunt împărțiți între căpeteniile ahee. Casandra va trece Egeea în barca lui Agamemnon, a devenit deja sclava lui personală. Casandra este preoteasa lui Phoibos (Apollo), are darul divinației, al prorocirii clare. Acum în dansul ei îl pomenește pe Hymen sau Hymenaios, fiul lui Dionysos și al Aphroditei, zeul căsătoriei și personificarea sărbătorii nunții. Acest zeu este invocat cu prilejul nunții de alaiul ce însoțea mireasa de la altarul vetrei părintești la altarul domestic al soțului. Imnul cântat se numea hymeneu.

În teatru, Hecuba (Hekabe) -mama, o vede pe Casandra ca o menadă (cuvânt derivat de la verbul maino- a înnebuni, a delira). Tot acest joc de cuvinte își are izvorul tot de la Apollo, care dăruindu-i Casandrei acest dar unic al divinației a dorit-o. Casandra a dorit să rămână castă și Zeul i-a întărit darul, astfel încât adevărurile ei să fie atât de puternice încât să nu o creadă nimeni. Astfel, ratându-și dragostea, Casandra visează să se mărite și se comportă asemeni unei bacante din alaiul lui Bacchus (Bakchos). Însăși numele zeului invocat are pentru noi o rezonanță clară a fecioriei ei.

Casandra dansează cu torțele în mână, ele trebuie să stea vertical în timpul dansului, altfel blasfemia poate cuprinde gestul ei. Dansul este sacru, Casandra este purtătoarea sacrului, are cheia templului și darul apolinic. Dar în același timp se comportă ca o bacantă al lui Dionysos și-l cheamă pe zeul fiul al Aphroditei. Casandra atinge extazul și vede viitorul, recită viitorul. Nu poate să fie crezută nici acum, verbul ei sare anii, chiar zece și mai mulți, astfel că învingătorii de azi sunt învinșii de mâine. Mai mult, o invocă și pe Hekate, zeița triformis, cea care deține magia neagră, cea care mânuiește torța.

Mai târziu cu câteva zile, Agamemnon o târâie spre corabie, ea privește deja un om mort. Când ajunge la Mycenae (Mycene) soața lui, Klytaimnestra (Clitemnestra) aruncă un năvod asupra lui în timp ce făcea baie. Apoi, în trupul amestecat în funii înfinge cuțite lungi împreună cu Egist, vărul lui Agamemnon, amantul Klytaimnestrei. Tot puțin mai târziu, este ucisă și Casandra, care nevăzând nimic nu poate fi martor ostil. Numai că pe Casandra o credeau grecii și chiar nu puneau la îndoială nimic din spusele ei, ori în cazul de față numai moartea o putea face să tacă, ceea ce nici zeii nu reușiseră.

Mă mai întorc o clipă la dansul ei, la rotirea flăcărilor ce stăteau în picioare în mâinile ei, la cheia ce bătea pe pântecele ei asemeni unei inimi. A unei inimi de copil.

________________________
*Euripide, Teatru complet, Gunivas, 2005, pag.968-969, notele 133-140, pag.1240.

Intersecție

Există în viața pe care prilejuim să ne-o pierdem zi de zi o intersecție.
Perindarea și acțiunile noastre țin doar de coordonatele spațiale, care împreună cu timpul, ne arată poziția noastră. Mai simplu; suntem pentru că ne vedem și ne uităm la ceas!

La 3/4, raport optic celebru -acum ajuns 9/16, putem vedea ființa: o plasă, prin care ființa poate trece cu ușurință și pe care o delimitează între cele două existențe. Aceste existențe sunt: cea apollinică și cea dionisiacă. Existențe marcate de lumină, de soare, de muze, de real, de forță, de arc și săgeată, de răzbunări și inteligență, de amplitudine și reacție, de Apollo, de zeul ce le stăpânește pe toate acestea.

Existențe marcate de căutări, de vis, de beție, de artă, de dialog, de prietenie și joc, de cânt și de dans, de Dionysos, de celălalt zeu ce le cuprinde pe celelalte. În felul acesta parcurgem plasa, ne alegem un caroiaj, ne alegem o existență, un a fi  în care pășim cu mare atenție granițele acestuia.

Ceea ce nu știm, este că într-o parte a plasei este umbra personalității noastre, și scriu asta pentru că în cealaltă parte este soarele, nu lumina, scriu despre ceea ce dă lumină; deci opoziția nu este decât în contrast.
În ceea ce se poate vedea, în spatele plasei, în umbra fractală, este frunza viței-de-vie, semn dionysiac, semn ce poartă o căutare analitică, nu ceea ce mulți numesc frunzăreală.

Intersecțiile ne deosebesc de ceilalți, apanajul celor ce oscilează pe plasa existenței, între Apollo și Dionysos dau o mai mare valoare vieții, de aici felul meu de-a existențializa asta.

P.S. această ideea nu este nouă, nu-mi aparține, nu sunt autorul, numai că am descris-o altfel.

Menada - bacanta

Surpinsă dormind, această menadă, una dintre însoţitoarele lui Dionysos, devine una dintre cele mai frumoase reprezentări feminine ale Greciei antice.

Te poţi roti în jurul ei pentru a fi sigur că ceea ce vezi este adevărat, real, nu ideal, căci toate formele anatomice ale acestei femei dezvăluie măiestria cu care sculptau anticii greci.

Faţa acestei adormite poate fi utilizată cu succes în introducerea în hipnoză, pacienţii vor dansa mai apoi într-un cortergiu alături de sileni, satiri şi alte menade. Vor descoperi astfel conştiinţa de sine, prin asta şi înţelepciunea de-a se regăsi, de a se linişti, aplanându-se orice frustrare sau nevroză.

Priviţi cu atenţie acest chip liniştit, ochii aceia nu se mişcă, nu pâlpâie, nu tresar, pentru că în spatele lor nu se visează. Un somn fără vise dăinuie în amintirile noastre, dorinţe neconturate, lumini necontrolate.

Sculptura se află la Muzeul Naţional de Istorie şi Arheologie din Atena, într-o sală mare înconjurată de busturi celebre; ai crede că împăraţi romani, filosofi, matematicieni sunt acolo pentru a o admira.

Perioada în care această sculptură a fost datată se află între anii 117 - 138 D.C., în timpul împăratului Hadrian; ani de aur ai culturii romane, dar şi greceşti totodată, într-un imperiu ce a atins apogeul păcii atunci.

Sculptorul este necunoscut, se presupune că menada doarme pe o blană de panteră.

Hermes

Hermes of Praxiteles
Olympia, Greece
(340-330 B.C.)

Found during excavations at temple of Hera in 1877.
The messenger of gods, charged by Zeus to take the infant Dionysos to the Nymphs, who where to nurse him, rest on the way having, thrown his cloak over the tree trunk.

In his raised right arm he was probably holding a bunch of grapes, a symbol associated with the future god of wine. Dionysos reached out for it.

The sculptor brought out the beauty of figure by expressing the Olympian serenity of the god's face and the harmony of his body. The highly polished surface adds to the gracefull and soft characteristic of the art of Praxiteles.


Parian marble. Height 2.13 m.
The calves and the left foot are restored with plaster