„Asculți vuietul mării care începe să crească. Străina aceasta este aici, în pat, la locul ei, în balta albă a cearceafurilor albe. Tot acest alb face ca forma ei să fie mai întunecată, mai evidentă decât o evidență animală brusc abandonată de viață, decât evidența morții.”
Marguerite Duras, Maladia morții
La ora 8 fix, dimineața, când se deschide super-market-ul, cafeneaua din interior -prin barmanul care așteaptă, primește scrisoarea pe care cineva -poate o singură dată în viață, o poate scrie. În scrisoare este voie să menționezi o singură dorință. Care îți va fi îndeplinită. A doua zi.
Obiceiul acesta durează de cel puțin două secole și nici o tehnologie sau birocrație, doctrină sau primărie, nu l-a putut da la o parte sau cel puțin defăima. Cafeneaua exista dinaintea construirii super-magazinului, și era de fapt o ceainărie. Vremurile s-au schimbat puțin și obiceiul de a bea ceai a fost luat de cel de a bea cafea, dar nu întru-totul. Se spune că înainte de ceainărie pe locul acela ar fi fost o bisericuță, în care un călugăr oficia nu numai slujbele, dar și primirea scrisorii. Există un zvon care ne amețește că înaintea bisericii ar fi fost un templu. Un templu închinat lui Ianus, dar mai înainte de acesta ar fi fost un altar închinat lui Hesus. Cine ştie ce poate a fost şi mai înainte.
Am primit un telefon scurt în după amiaza acestei zile care-mi transmitea dorința cafenelei de a-mi primi scrisoarea. Astfel am la dispoziție o noapte pentru a o scrie. N-am voie să întârzii nici măcar o secundă.
_____________________________________* Marguerite Duras, Maladia morții, ed. Univers, 2009,pag.30.
Nomade tâlcuri; nedesluşite azi, străbătute mâine...
RăspundețiȘtergereDorinţa, Scorchfield, dacă te presimte, te urmează.
Încafeneşte-ţi gândurile, ele pretexte pentru cuvinte.
Chiar, s'or mai strecura scrisori pe sub uşi? Cele de dinafară.
Şi cum să o faci pe sub cele ale dinăuntrului, securităţi atât conştiente cât şi inconştiente.
Alambicat chiar și pentru mine este scrisul tău acum.
RăspundețiȘtergereŞtiu, iartă-mă; sunt fiinţă înzestrată cu simţul încâlcelii.
RăspundețiȘtergereMă gândeam la acea scrisoare pe care ai avea voie să o scrii doar odată în viaţă, dar dacă ar fi fost să o strecor pe sub o uşă, eu, să zicem, făptură din adverbul sfielii, o uşă a pedinăuntrului, acolo unde câteodată, îndărătul ei, vrem să fim nu închişi, ci doar protejaţi, ce s-a întâmpla dacă înţelesurile cuvintelor din ea, din scrisoare, ar fi doar pentru mine, iar pentru altcineva doar nomade tâlcuri.
Cele cu „adverbul sfielii” îmi plac, aici vibrează o coardă sensibilă, în rest de scrisori, sunt sătul :)
RăspundețiȘtergerehttp://scorchfield.blogspot.ro/2010/06/scrisoare-catre-ea.html
asta este prima.
http://scorchfield.blogspot.ro/2010/06/scrisoare-catre-ea.html
a doua, dar este și a III-a!
Ţi le voi căuta, scrisorile către ea; cât despre a mea, ultima a fost, dar promite-mi că nu vei râde, către Moş Crăciun, însă nu una ca oricare. Nu pot să îţi las un link aici, dar dacă ştii cum să cauţi urme, vei găsi locul. Cred că tot ce am scris însă până acum, preschimbată în solilocviu până am obosit, tot mergând din oboseală în oboseală, tot un fel de scrisori au fost şi cuvintele mele tot singure, ca destinul. Nepereche.
RăspundețiȘtergereŞi habar nu am de ce îţi spun ţie toate astea.
Pe cea dintâi ţi-am citit-o; ţi-am lăsat acolo nişte urme, câteva cuvinte.
RăspundețiȘtergereNu trebuie nimic să lași să parvină, cititorul trebuie să transpire, era bine dacă limba română mă lăsa să scriu să „transpiră”. :)
RăspundețiȘtergereAm să caut, fii sigură, un gând atroce mă stoarce, „de ce eu?!”
Trebuie să punem bazele unui roman, tu; visătoare și neîmplinită, eu bătut și îmblânzit. Am să-mi fac temele, promit. Trebuie doar un calendar.
Ceva pentru tine, acolo pe unde eşti...
RăspundețiȘtergerehttp://www.youtube.com/watch?v=hfxokBEN260
De ce tu? Cred că ştii să îmblânzeşti nelinişti, ar fi unul dintre răspunsuri.
Al doilea ar fi că poţi să citeşti în stele care nu se văd, ai ştiinţă de olar, eşti un creator, prin urmare un mister. Pentru alţii dar mai cu seamă câteodată pentru tine însuţi.
şi ai o forţă de a stârni fie şi prin câteva cuvinte. La urma urmei, n'ai nevoie să îţi astâmperi setea de o fântână întreagă, nu? Glumeam, aşaşiaşa.
Şi să nu faci nicicând promisiuni, decât dacă vrei să le încalci. Glumeam, iar.
Titlul dă bine, mă gândeam la Phoenix și părerea ei de rău de a fi cenușă, o clipă!
RăspundețiȘtergerePromisiunile sunt grele, saci de poștă, diligență lungă, întrecere-n cuvinte. :)