O zeiță a coborât de pe Acropole

Cu patru luni înainte de sfârșitul lumii

Zeița coboară cu pași largi pe Propilaya. Sus, în marea îmbulzeală, nimeni nu părea că pricepe ceva. Ochii ei sunt precum rochia și rochia precum azurul. Zeița este plictisită. Un Canon și-un Iphone în mâna stângă, obiecte atârnate, ochii, spre unghiile din mâna stângă: „Muritorii ăștia!”

Sandalele o trădează, nu sunt Gucci, nu sunt nici măcar din China. Glezna groasă amintește de Gigantomahie, de luptă, de sprijinul pe care tibia îl dă lăncii, de aruncare.

Zeița vine la vale, ochii privesc în lungul suliței. Enceladus cade străpuns. Acum orbitează pe Saturn, lângă el altă victimă, alt satelit; Mimas.

Ce știm noi în afară de orbite, de ochi ce privesc bănuitori; că totul n-ar fi adevărat!
„Eu sunt adevărul și viața!”
Care din ele a mai rămas?
Am primit astăzi o veste, că transcedem și m-am bucurat. Am răspuns veștii că suntem încă în „căutarea tatălui”, asta nu era de la mine, ci de la Parmenide. Îmi place că i-am dat de gândit, nu că el m-a răscolit. :)

P.S. Am uitat de ochelari; erau Ray-Ban.
P.P.S. Mi-am amintit și de Badea Cârțan.