Acea mare Egee

Marea Egee la Rafina

Lord Byron, Insula

scurte fragmente
I,X
[...]
Pe val, departe, mai departe zboară
Spre golful lor de vis, a doua oară,
Spre țărmuri fără legi, unde, îndată,
Vrea fericiri nelegiuita ceată
Cu Zeea Firii, cu Femeia, unde
De fapte conștiința doar răspunde,
Și toți pămîntu-l stăpînesc, firește,
Și pîinea ca un fruct în arbori crelte,
Și nimeni nu-i stăpîn pe vreun coclaur,
Și nu-mbăta nici goana după aur
Cît nu le-au fost de Europa date
Noi obiceiuri, mai civilizate,
Lăsîndu-le, mai cu deosebire,
Și viciile ei drept moștenire.
[...]
II, II
Da, vom culege flori de pe mormînt;
Ca duhuri vom petrece-n crîngul sfînt;
Ne-om bălăci în val ce stă să fiarbă
Și-apoi, ne-om tolăni pe moale iarbă;
Și trupul umed și strălucitor
Ne-om unge cu ulei mirositor;
Și vom purta ghirlande vii de flori,
Crescute din trup dîrz de luptători.
[...]
II, V
E-un cîntec vechi ce morților, pe lume,
Le mai păstrează umbră de renume,
Căci n-au alt monument decît ce poate
Dura un cînt divin pe jumătate,
Ce-n sceptici ochi nu-i semn de veșnicie - 
Istoria topită-n armonie -
Ahile prunc, cu liră de centaur,
Pe dacăl să-l întreacă-n cînt de aur,
Căci versul simplu de baladă veche,
Sunat din stînci și valuri la ureche,
Ori pe un mal de rîu clipocitor,
Ori din ecou, prin munți, cu-alean și dor,
E mai puternic minții și simțirii
Decît orice columnă-a Cuceririi;
Și-ndeamnă, cînd hieroglifa-i trudă,
Studenți la reverii, de-o să-l audă;
Iar peste tomuri de istorii, terne,
Pămîntul reavăn al Simțirii-așterne;
Vers primitiv, dar bun să-l mai alinte
Pe-un singuratic viking prin cuvinte;
Vers încă viu în locuri depărtate,
Țări nedistruse, „necivilizate”.
Ce poate, șlefuită, poezia,
Decît ca inima s-o miște și ea?
[...] *

Asemeni unei fotografii, în care mișcarea nu apare, mirosul nici măcar, surdă fiind, amintirea încercă greu gândul că ceea ce vezi -acum cu ochii minții, ar putea fi adevărat.
Am făcut ca imaginea să se miște, am putea să-i punem și sonorul, dar cu mirosul cum rămâne?

Încă mai țin minte că era un vânt puternic, se auzea cum plesneau steagurile, cum dangăt făceau bărcile în port - sunete de clopot răbufnit. Din larg un vuiet avertiza pe fiecare trecător, nisipul se ridica și el în zbor.

Sigur a fost așa?
Pe cine înșel eu?!

* Byron, Poezia 2, ed. Univers, 1986, pag. 386,387, 389.