Hotel Agamemnon

N-am putut să ne cazăm la Hotel Agamemnon; o știre de ultimă oră anunța venirea generalului-rege, numai că în loc să vină acasă, a venit la hotel. Locul său de proprietar fusese luat de Egist, dar Agamemnon n-a știut asta niciodată, a murit neștiind acest secret.

Să vii acasă ca la hotel, cum sună asta?
Nu sună a crimă?

La intrare pentru a evita orice confuzie cu Dandanache, vedem masca, masca mortuară. Masca de la Micene (Mycenae), presupusă a fi a lui Agamemnon. Este clar, ne aflăm într-un fel sau altul la hotel Dracula. Locul unde poți să-ți afli grupa sanguină-sangvină, de pe limba unui liliac sau a unui cuțit.

Ideea de a da astfel de nume face parte dintr-o reclamă forțată, cine naiba ar fi la hotelul lui Iorgos, numit Iorgos, numai băștinașii, pentru că-l cunosc pe Iorgos ca fiind un tip tare care a reușit să-și facă un hotel. Numai că în afară de-o cafe -frape, poate un pahar de tsiporo, lins cu apă, poate un vin sau o bere, altceva nu vei avea parte. De aceea trebuie să împrumutăm ceva cu marcă, ceva știut de toată lumea. Sigur știe lumea cine a fost Agamemnon, de cearta lui cu Ahile (Achilles), de frumoasa Briseis, de Casandra? de multe altele? Nu! Nu mai știe multă lume de asta. De aceea Iorgos, moștenind hotelul de la tatăl său, nu bănuie falimentul.

Eu personal, din motive strict homerice, nu m-am putut caza la Hotel Agamemnon.

Scurt preambul

de la Homer citire

Înaintea războiului, zeii cer un sacrificiu.
Sacru, sacrificiu, ce cuvinte!
Și marele general primește visul dăruit de zei prorocului Tiresias.
Să moară fiica ta preferată, Ifigenia, de vrei mărire.
Atunci Agamemnon  se ridică și strigă; și eu am avut un vis!
Zeii:
Dar nu ne interesează!
Agamemnon nu mai are putere să intervină, visul său era visul zeilor.
Și lasă ca fiica sa să moară pentru a birui la Troia.
Ca mai târziu, după aproape zece de ani, să moară cuprins de o plasă de pescuit prin care intrau cuțite adânci.
Murea la el acasă, omorât de soția sa Klitemnestra.
Zeii priveau cu ură scena (skena).
Sacrificiul trebuia dus, cel puțin până la capăt, dar marelui rege de la Mycenes nu i s-a răspuns visului (coșmarului) că fiul său cel mai iubit va trebui să-și omoare mama.

Dansul Casandrei

http://creoflick.net/creo/Artworks-by-Kassandra-524

Euripide, Troienele
[...]
„Din cort țîșnește Kasandra, dansînd violent. Ea poartă însemnele unei preotese a lui Appolon: crengi de dafin, panglici de lînă și, atîrnată la brîu, cheia templului. Închipuindu-și că ia parte la propria nuntă, ține în mîini torțe aprinse, pe care le agită.
 

Kasandra

Strofă
          Sus flacăra, sus! arat-o, ad-o!
          Iată, iată
          cum venerez lăcașul acesta divin;
          îl luminez cu văpăile torțelor.
          O rege Hymenaios!
          Fericit este mirele,
          fericită și eu, mireasa
          făgăduită să intru în patul regesc
          al lui Agamemnon!
          Hymen, o rege Hymenaios!
          Mamă, tu plîngi și suspini mereu
          pentru moartea părintelui meu
          și pentru patria noastră iubită.
          Dar iată chiar eu, la nunta mea,
          înălț vîlvătăile torțelor
          ce pîlpîie și strălucesc
          întru cinstirea ta, o Hymenaios,
          întru cinstirea ta, o Hekate,
          cum e-ndătinat să ardă lumina
          la cununia fecioarelor.

Antistrofă
          Saltă piciorul în aer, pornește, stîrnește dansul,
          euhan! euhoi!
          ca-n zilele preafericite
          ale lui Priamos, tatăl nostru.
          Dansul e sacru ; condu-l tu însuți,
          Phoibos, -prin curtea- templului tău, pe sub dafini,
          pentru a ta preoteasă.
          Hymen, O Hymen, Hymenaios!
          Nu fi mîhnită, mamă, prinde-te-n joc,          
          apleacă-te și răsucește-te,
          potrivește-ți cu mine pașii!
          Cîntați ≪Hymenaios, oh!≫,
          întîmpinați mireasa cu imne
          și chicote de bucurie!
          Haideți, fecioare troiene,
          purtînd minunate veșminte,
          cîntați-l pe soțul meu,
          pe cel hărăzit așternutului nunții mele!

Corifeul

Fiica ta, regină, are mintea rătăcită. Nu poți s-o potolești?
Altfel ajunge, dănțuind în tabăra dușmană.” *
[...]

***

Cetatea a căzut, focul o mistuie, printre ruine încă mai vezi oameni ce cotrobăie. O mare de corturi adăpostesc supraviețuitorii. Din când în când apare trimisul învingătorilor ca să-i anunțe ce vor face. Cei de sânge regal sunt împărțiți între căpeteniile ahee. Casandra va trece Egeea în barca lui Agamemnon, a devenit deja sclava lui personală. Casandra este preoteasa lui Phoibos (Apollo), are darul divinației, al prorocirii clare. Acum în dansul ei îl pomenește pe Hymen sau Hymenaios, fiul lui Dionysos și al Aphroditei, zeul căsătoriei și personificarea sărbătorii nunții. Acest zeu este invocat cu prilejul nunții de alaiul ce însoțea mireasa de la altarul vetrei părintești la altarul domestic al soțului. Imnul cântat se numea hymeneu.

În teatru, Hecuba (Hekabe) -mama, o vede pe Casandra ca o menadă (cuvânt derivat de la verbul maino- a înnebuni, a delira). Tot acest joc de cuvinte își are izvorul tot de la Apollo, care dăruindu-i Casandrei acest dar unic al divinației a dorit-o. Casandra a dorit să rămână castă și Zeul i-a întărit darul, astfel încât adevărurile ei să fie atât de puternice încât să nu o creadă nimeni. Astfel, ratându-și dragostea, Casandra visează să se mărite și se comportă asemeni unei bacante din alaiul lui Bacchus (Bakchos). Însăși numele zeului invocat are pentru noi o rezonanță clară a fecioriei ei.

Casandra dansează cu torțele în mână, ele trebuie să stea vertical în timpul dansului, altfel blasfemia poate cuprinde gestul ei. Dansul este sacru, Casandra este purtătoarea sacrului, are cheia templului și darul apolinic. Dar în același timp se comportă ca o bacantă al lui Dionysos și-l cheamă pe zeul fiul al Aphroditei. Casandra atinge extazul și vede viitorul, recită viitorul. Nu poate să fie crezută nici acum, verbul ei sare anii, chiar zece și mai mulți, astfel că învingătorii de azi sunt învinșii de mâine. Mai mult, o invocă și pe Hekate, zeița triformis, cea care deține magia neagră, cea care mânuiește torța.

Mai târziu cu câteva zile, Agamemnon o târâie spre corabie, ea privește deja un om mort. Când ajunge la Mycenae (Mycene) soața lui, Klytaimnestra (Clitemnestra) aruncă un năvod asupra lui în timp ce făcea baie. Apoi, în trupul amestecat în funii înfinge cuțite lungi împreună cu Egist, vărul lui Agamemnon, amantul Klytaimnestrei. Tot puțin mai târziu, este ucisă și Casandra, care nevăzând nimic nu poate fi martor ostil. Numai că pe Casandra o credeau grecii și chiar nu puneau la îndoială nimic din spusele ei, ori în cazul de față numai moartea o putea face să tacă, ceea ce nici zeii nu reușiseră.

Mă mai întorc o clipă la dansul ei, la rotirea flăcărilor ce stăteau în picioare în mâinile ei, la cheia ce bătea pe pântecele ei asemeni unei inimi. A unei inimi de copil.

________________________
*Euripide, Teatru complet, Gunivas, 2005, pag.968-969, notele 133-140, pag.1240.

Micene, Mykinai, Mikenes

     Un deal ros de vânturi. Marcat. Cuprins într-o matrice arheologică; cu poteci de beton ce ţin roca friabilă să nu coboare la vale, cu platouri ce definesc palierele palatului - şi ele betoane, cu ghizi ce privesc alături de turişti în adâncul mormintelor circulare, în urmele vântului de pe zidurile ciclopice, devine deal celebru.

     Nu poţi urca la Micene doar din dorinţa de a mai trece în carnetul de bal  încă un dans pe ruine, încă o alăturare de sacru pentru a fi numai prin asta mai erudit, pentru că locul poartă pecetea unui blestem antic şi poarta prin care treci îţi va părea atât de mică.

     Doi lei, ce privesc spre cer, ale căror capete nu se mai văd, străjuiesc un altar cretan; deasupra altarului, o coloană. Semnificaţie războinică a cetăţii, ce domina până şi Creta, până aici a fost apogeul ei.

     Poartă, al cărei boiandrug ciclopic susţine leii, ale căror capete privesc printre pietre, printre nori, care poartă urmele balamalelor enorme, care nu vrea să piară devine astfel unică în lume şi poate prima ca şi astfel de construcţie.

     Uimiţi, turiştii se opresc, privesc, citesc în cărţi, în pliante. Ghidul îi înconjoară cu vorbele, le explică: tragedia. Moarte pluteşte ca mit, legendă, paşii se duc pe acolo unde au pătruns delatorii, tot pe acolo şi eroii. Turiştii,  oameni mici în comparaţie cu pietrele din ziduri, cele cu urmele timpului înscrise de vântul grefier, compară totul în realitate. Povară grea.

     Sus este palatul, răscolit de vreme, reconstituit de arhitecţi contemporani; dorinţe. Priveşti prin dorinţă, prin efortul celor care au creat datorită acestei prezenţe... mitul...

"Palatele se năruie,
 Babilon, Ninive, Troia...
 Şi casa cea mare a Cezarului...
 Toate zac năruite.
 Unde-i cuibarul ploierului.
 Fosta-a arcul prin care-au călcat romanii..
 Săpînd, scormonind,
 Sfărmăm cu tăişul de plug
                                         bulgăr'le tare...
 Unde Clitemnestra-şi aşteptă soţul,
 Privea făcliile aprinse semnalizînd de pe culmi
                                               culmi...
 Noi doar boţul de pămînt îl vedem...
 Săpînd şi scormonind noi trecem...
 Iar regina şi turnul de strajă cad...
 Căci Agamemnon plecat-a călare, departe...
 Clitemnestra nu mai e decît..." *

 

     Aici a fost palatul lui Agamemnon, undeva era baia, unde a fost primit la întoarcerea sa de peste Marea Egee, de la Troia. În urma lui, care ce duceau sclavi, podoabe, arme, ca într-un adevărat triumf cum ar spune romanul, şi el comandantul este primit de regină, de Clitemnestra.

     Puţin mai târziu un năvod îi va sufoca mişcările, prin ochii mari ai plasei, cuţite lungi pătrund deschizând răni pe care nici măcar la Troia nu le-a avut, pe buzele sale, schimonosite de durere, pecetluite, rămâne blestemul, o pajură ce-şi ia zborul, dă roată lumii şi vesteşte crima.

    Clitemnestra pomeneşte în acest icnet al celui din faţa ei doar de "Ifigenia" şi în acel înec acvatic şi sanguin, Agamemnon îşi aminteşte portul, cu triremele fără vlagă, lipsite de vânt, cu velele şi vâslele ridicate, goale. Gol al sufletului, în schimbul sacrificiului: moartea fiicei sale, tribut adus zeilor. Unde sunt ei acum?
     Să poţi să aştepţi zece ani ca să te răzbuni, bucăţi cu bucăţică, ura să ia forma unui scenariu al morţii. Să te aliezi cu celălalt descendent la tron, cu Egist, ură peste ură.
    Tocmai aici anticii greci s-au oprit pentru a cânta tragedia eroului ce moare acasă; Ulise întâlnindu-l pe Agamemnon în Infern, va şti cum să se ferească, să pătrundă în propriul palat din Ithaca fără ca nimeni să-l bănuiască.

     "Ne vom înapoia la Micene; soarele tocmai a asfinţit cînd am ajuns pe terasa cea mai înaltă. Între piscurile abrupte care o domină, o lună străvezie navighează uşor. Dar în faţa noastră, câmpia întunecată se întinde la poalele Argosului pînă la marea mai deschisă la culoare din dreapta noastră. Spaţiul este imens, tăcerea atît de absolută, încît piciorul se căieşte de a fi produs rotogolirea unei pietre. Un tren gîfîie în depărtare, un măgar pe cîmp îşi strigă amărăciunea care urcă pînă aici, clinchetele turmelor coboară pantele cu un susur de ape. Pe decorul acesta sălbatic şi gingaş, totul este magnific. Peste macii acum desfăcuţi trece o adiere uşoară de pămînt. Cea mai frumoasă seară din lume se culcă încet-încet peste leii micenieni. Munţii se întunecă treptat pînă când cele zece lanţuri devin un singur abur albastru. Merită să vin de atît de departe pentru această bucată mare de eternitate. După aceea restul nu mai are importanţă." **

     Înainte de a păşi, trebuie să fim siguri că locul ne primeşte pasul, lumina ne arată adevărul şi amintirea ne va dizolva în marele ancestral al umanităţii; asta am învăţat eu la Micene, aşa cum precursorii au învăţat şi ei, alţii vor veni în urma noastră pentru a întregi universalul.

___________________________________________________
* Virginia Woolf, Între acte, ed. Univers, 1978, pag. 134 mijloc;
** Albert Camus, Carnete, ed. Rao, 2002, pag 479 mijloc.

Dinspre, de acolo, de la ei; grecii antici...

Săgeata slobozită de Paris de pe zidurile Troiei, spre călcâiul lui Achiles, a fost călăuzită de Apollo. Zeul Luminii ţinea partea troienilor împreună cu alţi zei olimpieni. În ceea ce întreprinde omul, zeii sunt de partea lui sau dimpotrivă.

Undeva în mintea zeului lucrurile stau altfel decât în mintea omului şi totuşi după toate cele petrecute omul le pricepe şi se închină zeului şi-l laudă pentru înţelepciunea sa. Spre amurgul vieţii omul păleşte şi mintea-i o ia razna, el gândeşte că totuşi zeul, în marea lui cunoaştere, putea să dea faptelor din tinereţea lui o altă turnură. Dar omul este bătrân deja şi lipsa sa de voinţă nu-i mai poate provoca vreo schimbare, iar zeul îl priveşte cu condescendenţă.

Fiind la Delphi, exilat în Focida, la sora tatălui său; Orestes, primeşte poruncă prin gura Pythiei să-şi răzbune tatăl, pe Agamemnon; acel brav conducător de ahei ce-a îngenuncheat Troia. Dar Apollo îl ura pe Agamemnon îndeajuns să-i dorească moartea. Îl ura pentru că nu l-a ascultat când i-a cerut să nu se atingă de Cassandra, fiica Hecubei, regina Troiei, soţia lui Priam.

Acum Zeul îl îndeamnă pe Orestes la crimă, la răzbunare. Prin asta arătând cât de mult le place lor, zeilor, ceea ce oamenii doresc cu putere şi ţin asta în străfundul inimii lor.

Orestes duce la îndeplinire nu numai voinţa zeului, dar îşi îndeplineşte şi scopul. Fuga lui de la Micene a avut un scop, întoarcerea spre răzbunare. Odată îndeplinit acest scop, Apollo se retrage şi el. În schimb apare Zeus, Marele Judecător şi conchide: Orestes trebuie pedepsit şi trimite „furiile” pe acesta.

_____________________________________

Furii (lat. Furiae; Dirae) Corespondent roman pentru cele 3 Erinnys din mitologia greacă; numite de romani Alecto, Magaera, Tisiphone, Furiile sunt fiicele zeiţei Nox ( - Nix); atributele cu care au fost investite de zei sunt: înfrânarea răului, potolirea certurilor şi urii între oameni. Totodată, Furiile patronează răzbunarea pentru sângele vărsat al părinţilor, iar după o definiţie a lui Vergiliu (Eneida, III, 331), ele chinuie pe ucigaşi, provocându-le mustrări de conştiinţă.

Erinnys; Eumenides (Allekto, Megaira, Tisiphone) Zeiţe ale răzbunării şi blestemului

(- Nemesis), în mitologia greacă, socotite genii feminine pedepsitoare. Erinnys erau reprezentate cu aripi pe umeri şi cu şerpi pe cap în loc de păr. Au fost născute de Gaia, după ce s-au zămislit din sângele scurs din mădularul mutilat al lui Uranos: ele urmăreau mai ales pe ucigaşi, chinuindu-i cu neîncetate mustrări de conştiinţă, dar totodată pedepseau încălcarea legilor nescrise ale tradiţiei, răzbunând nesocotirea dreptului familial şi vărsarea de sânge omenesc (- Furii).

Definiţii din

Dicţionar de Mitologie Generală de Victor Kernbach, Ed. Albatros, Buc.1983, pag. 230 şi pag. 196.