Cușca - Cage

Girafe la Grădina Zoologică Budapesta

Ceea ce multora le pare ca fiind circumcis, este de fapt înscris. La fel ca semnele geometrice de pe girafă, care nu au nici o legătură cu geometria încăperii unde ea este închisă. Cușca nu are geometria prizonierului, de aici atitudinea sa de închisoare - a cuștii.

Girafele nu se află în ceea ce am putea denumi atitudine patrulateră oarecare, ele se află închise în patrulatere particulare, romboidale și dreptunghiulare. Pierderea libertății se află în perfecțiune. Pierderea libertății se află în ideologie.

Prețul pierderii libertății nu o suportă filosofia -ci ideologia, căutarea unei filosofii perfecte asupra umanității. De parcă umanul poate avea poligonia cuștii perfecte.

Bravo Google

An update on the Blogger porn content policy

This week, we announced a change to Blogger’s porn policy stating that blogs that distributed sexually explicit images or graphic nudity would be made private.
We’ve received lots of feedback about making a policy change that impacts longstanding blogs, and about the negative impact this could have on individuals who post sexually explicit content to express their identities.
We appreciate the feedback. Instead of making this change, we will be maintaining our existing policies.

What this means for blog owners

• Commercial porn will continue to be prohibited.
• If you have pornographic or sexually explicit content on your blog, you must turn on the adult content setting so a warning will show. If a blog with adult content is brought to Google’s attention and the content warning is not active, we will turn on the warning interstitial for you. If this happens repeatedly, the blog may be removed.
• If you don't have sexually explicit content on your blog and you're following the rest of the Blogger Content Policy, you don't need to make any changes to your blog.

Despre doctrine

http://www.toonpool.com/artists/pkuczy_357

http://twistedsifter.com/2012/05/satirical-artwork-by-pawel-kuczynski/

Se poate dovedi că astăzi cei care inventează noi doctrine, ori au ceva mistic în ei, ori plagiază la fel cum tractorul ară.
Neputința și prostia politicienilor s-au agățat de tot felul de teorii care mai de care Euroasiatice, Panamericane, Transglobale,  dar și Singulare, Enclavizate, Peninsulare. Se reinventează patriotismul, gărzile, voluntariatul militar, violența primitivă.
Poate că va începe iar vreun război, iar vreo încăierare în stil european, diplomația iar va lua o muie clară. Trăiască și înflorească dejecția umană.

În atenția pisicii

Ar trebui să ne intereseze detaliile ce apar în fața pisicii. Sunt atât de bine filigranate, de nesăbuit de aranjate, jur că cineva joacă șah cu piesele (fractalice) verzi.
Ca mai apoi să vedem pisica, regina, felina, impostura.
În politică lucrurile se văd la fel. Ce nu se știe cu precizie, este direcția și secunda când va sări pisica.
Cineva comenta de predictibilitate. Nu există. În schimb ne place să o credem. Toate războaiele au fost de fapt impredictibile și vina unui atentat sau a unei ambiții ne ușurează istoria. Citim cu glas tare: „Alea iacta est!” și ei jucau lapte-gros ... cu pisica.

Titus Andronicus -a doua parte

Am căutat date biografice despre Julie Taymor, cea care a realizat o adaptare excelentă a piesei de teatru „Titus Andronicus” de William Shakespeare. Așa am reușit ca privind să nu mă mai mire nimic. Ce repede ridicăm produsele cinematografice autohtone la rang de artă, în ce mediocritate vâslim.

Împăratul a murit. Trebuie altul. De pe prima pagină aflăm că Titus se întoarce în triumf din Nord. Nimic mai potrivit. Armata rămâne să se spele în apele Rubiconului. Se anunță alegeri.

 Fiii împăratului aleargă pe străzi promițând fiecare ceva poporului. Disputa abia începe.

Fiecare dintre ei, are partida lui, însemnele cât și uniformele. Decorurile nu sunt fantastice deloc, sunt contemporane de fapt, la fel ca și promisiunile, ca și dorințele. Shakespeare a dorit în felul său să provoace o oglindire a trecutului, Julie Taymor ne-a trecut prin oglindă și ne-a arătat și iepurele.

Apare generalul Titus, marele învingător, patricianul înțelept, ce aduce bine cu generalul Marius. Titus împarte cu modestie dreptatea. Nu el va fi împărat, deși o merită, experiența și vârsta ar trebui să primeze. Cum împarte? Dă puterea imperială fiului cel mai mare al defunctului împărat, îi dă pâinea cea mare a dreptății. Acesta -fiul împăratului, este destul de slab pentru a nu deveni obez.

Domiciliul împăratului este într-o clădire nouă, modernă. Mă gândeam că și noi avem astfel de clădiri. Burebista în Casa Poporului, împarte dreptate, îi trage în țeapă pe cultivatorii de viță-de-vie, ca să nu se mai îmbete nimeni cu puterea ursului din Feteasca Neagră.

Această adaptare a teatrului shakesperian ne arată că nimic nu mai este de descoperit în esența sa, totul se repetă și doar formele se schimbă. Tragedia se naște din neputința de a înțelege că în viață nu reușim decât datorită adaptării. Un general curajos și puternic pe câmpul de luptă, nu poate deveni și un bun politician, refuzând asta, refuză minciuna. În schimb politica se răzbună pe timp de pace și democrația nu funcționează tocmai bine. Veteranii sunt uitați și dacă devin incomozi sunt eliminați.

Uite așa am simțit că n-am pierdut timpul degeaba, era aiurea să vă povestesc piesa.

„La munte nu-i ca la câmpie, cum iarna nu-i ca vara”

Thor Heyerdahl a fost un norvegian care nu știa să înoate și care împreună cu alți cinci - patru norvegieni și un suedez, au parcurs în 1947 în 101 zile, 8000 de kilometri, traversând practic Oceanul Pacific de la est la vest, călătorie ce a durat peste trei luni de zile. Se mai amintește faptul că toți însoțitorii nu erau marinari și nici constructori de nave. Traversarea de fapt s-a făcut cu o plută din lemn de balsa cu o singură velă. În această aventură nu au întâlnit nici un vas, fie el militar sau comercial. Au avut o stație de radio cu ajutorul căreia comunicau la intervale rare, poziția lor geografică. Cartea pe care a scris-o după aceea a avut un succes enorm, iar documentarul de mai sus a luat premiul Oscar în 1950. Toate acestea le-a făcut pentru a demonstra o teorie proprie conform căreia arhipelagurile Pacificului au fost populate de oamenii din America de Sud și nu invers, din Asia, după cum se susținea până atunci. În încheiere trebuie doar să menționez că numai ambiția și dorința de cunoaștere l-a făcut un om faimos, pentru că prin natura sa de european nordic, nu avea absolut nimic în comun cu cele demonstrate de el și călătorite în lumea-n întreagă.

Personajele care populează viața noastră politică n-au auzit de acesta și de aceea scot inepții la fiecare nereușită, pe care alții trebuie să le și creadă. Devenim pe zi ce trece tot mai triști.

Mystic Politics

http://www.flickr.com/photos/mysticpolitics/

Din colecția de nori în așteptarea ninsorii

Norus fugaritus (din Est)

Norus incurcatus (din Vest)

Norus frontus (din Nord-Vest)

Există o politică a norilor, ea în mare se bazează pe vânt, adică se duc unde bate vântul.
Pentru a nu fi incompleți, amintim și de presiunea atmosferică, adică norii se lasă acolo unde vrea dânsa. Ați văzut nori lipiți de vreun perete? Nori care să se ascundă după ziduri, după ceva? A prins cineva vreun nor?
În dimineața aceasta am auzit că vine ninsoare din nou. O răzbunare perfidă a norilor.
Pozele sunt de ieri, cam la aceeași oră de azi.

Sit -site -gate

masking-camouflage

≪ Gaulites -exilat din Samos:

„Spun unii, Cirus, că tu făgăduiești multe în acest moment, datorită situației grele în care te afli în pragul primejdiei și că îndată ce lucrurile se vor sfîrși cu bine, nu-ți vei aminti de făgăduielile făcute; alții spun că, chiar dacă îți vei aduce aminte de făgăduieli și vei căuta să le îndeplinești, nu vei avea putința să te ții de vorbă”. ≫

Xenofon, Anabasis, cap. VII

Vântul se simțea în marele cort, astfel că unul dintre papirusuri o luă la goană peste masa largă și căzu jos. Zgomotul scăpără pe la urechile generalului, care privi de sus nehotărârea cu care sulul de pergament se legăna între picioarele mesei. Înainte, înapoi, pauză, înainte, înapoi, iar pauză... asta-i plăcu.

Căldura apuse odată cu soarele, nisipul sclipea-ntr-o lună vie. Comandă scurt lumină și întinse papirusul pe stativ, se chiorî la el ostentativ. Citi repede primul paragraf, dar se opri la primele cuvinte:„De rostit”. Goni servitorii ce aprindeau din ce în ce mai multă lumină și chemă garda.

- Să vină scribul egiptean!

Acesta sosi repede, parcă aștepta lângă cort.

- Ce-i asta? generalul îi arătă stativul. Scripul făcu prima dată o plecăciune, apoi privi în diagonală pe stativ, mai făcu o plecăciune -spre papirus, își strânse în mâna dreaptă amuleta ce o purta ca medalion, cântă ceva în limba lui.

- Stăpâne, Ré- triumful solar fie cu noi, aici avem Cartea dragonului Apophis, este un imn sfânt la noi pe Hapi, trebuie citit cu voce tare și clară, nu este voie a fi citit bâlbâit sau întrerupt odată ce a fost început, de aceea se recomandă „de rostit”.

-„Magul conjurînd este duhul virtuțiilor magice, trimise de mine întru stîrpirea dușmanilor mei prin descîntece.” - scrie asta undeva în carte, completă scribul ce tremura asemeni uneia din lumânările de lângă papirus.

- Citește-mi tu atunci! Și scribul începu: „Cînd stăpînul Universului s-a ridicat...

Generalul se așeză cu fața spre ieșire, prin dunga largă a cortului privea marea: valuri ascuțite întorceau lumina, zgomote de pescăruși se ițeau prin fața lui, vorbe de oameni înconjur, pași pe nisip pretutindeni. În spatele lui, aproape, scribul declama:

„Hor [Horus] a pornit împotriva lui cu suliţa sa de treizeci de coți, și sulița aceasta de fier i-a sfîrtecat trupul ca și cînd nu s-ar fi aflat niciodată. Vremea furie lui a fost abătută din drum și gîtlejul lui a fost silit să verse. A fost păzit, legat, înlănțuit; un leu cu două capete i-a stors puterea, iar eu i-am desfăcut oasele din mădulare, i-am frînt picioarele...”

Generalul avu viziunea câmpului de luptă în miezul zilei, atunci când puterea se află-n toi la fel ca soarele. Trebuia doar să deruleze și să perceapă începutul. Nu era supertițios, dar nu dori să-l întrerupă pe scrib.

„Ochii arzători ai lui Hor l-au aruncat în mîinile dregătorilor, ale călăilor [care îl așteptau] cu cuțitele lor, și ei și-au săvîrșit asupră-i lucrarea lor obișnuită. El a căzut pradă prăpădului de moarte pe care l-au asmuțit asupra lui și asupra miezului său zi după zi. Chipul...”

Acum a văzut începutul. Înainte, înapoi. Ceea ce este înainte este pentru el înapoi. La fel ca el, ele, trupele sale. Așteptă sfârșitul cu răbdare, ba chiar desenă ceva pe nisipul din fața lui cu sulița unuia dintre gardieni.

„Iar tu [Horus], cel ce sălășluiești pe tronul tău ceresc, călătorește în barca ta zilnică și odihnește-te în barca serii și străbate fericit cele două ceruri! [...]

Eu te-am spulberat, eu te-am stîrpit și tu cazi pradă prăpădului! Te-ai prăpușit, Apop [Apophis], și Ré cîștigă biruința asupra ta, Apop!”

Urmă o pauză. Scribul sufla greu, accentul pus pe text îl obosise. Generalul îl luă pe după umeri și scribul se întoarse imediat și-i astupă gura cu palmele. Instinctiv mâna dreaptă atinse centura, și mai încolo pumnalul. Dar scribul îi arătă ce urmează: a se citi de patru ori.

„Cînd stăpînul Universului s-a ridicat...

Și generalul zâmbi, îl întoarse pe scrib spre papirus; deveni superstițios?

Afară din cort totul aluneca spre liniște, nisipul deveni mai tare. Se îndepărtă de cort spre plajă. Ajuns suficient de departe împărți ordine, doi gardieni fugiră. Valul era deosebit de aproape și-i udă tălpile.

Comandantul cavaleriei se ivi însoțit de doi aghiotanți ce purtau  făclii pe care le înfipseră în nisip în fața lor.

- Maharbal, tu mâine mă vei trăda!

- Minciună! și tânărul din fața generalului se-ntoarse spre corturi spre a fi auzit de toți.

- Șșșt! și generalul îl îmbrățișă, îi șopti la ureche ceva și toate se liniștiră, nici apa la mal nu se mai auzea.

Pe nisip o curbă defini toată bătălia de a doua zi, o altă curbă înconjura pe prima, apoi restul nu mai conta. În noapte se auzi strigătul unui elefant. Maharbal cu o mișcare fulgerătoare scoase pumnalul generalului din centura lui și într-o sclipire de lună pumnalul dispăru, cu mâinile sus comandantul cavaleriei părea neînarmat, transfigurat. Apoi, în altă sclipire de lună, nu următoarea, pumnalul reveni la locul lui obișnuit.

„El a căzut și nu mai este, așa după cum am poruncit eu. El a fost spulberat, și spulberat este...”

Generalul concedie gărzile, făcu câțiva pași cu Maharbal în lungul plajei, privi în întuneric spre Est!

- Oare Filip Macedoneanu' ne întoarce promisiunea?

- Numai dacă poate, răspunse repede comandantul numid.

Întors la cort, scribul egiptean dispăruse, terminase pesemne. Gărzile întindeau tenda umedă, zgomotul sforilor îi treziră instinctul de-a călări, de-a hățui. Alese un alt papirus. Îl desfășură pe masă, îl întoarse și citi aiurea undeva:

„Dacă printre voi se află vreunul care este descurajat pentru că nu avem cavalerie, în timp ce dușmanii au o cavalerie numeroasă, gîndiți-vă că zece mii de călăreți nu sînt decît zece mii de oameni. Nici-odată nimeni n-a pierit în vreo bătălie mușcat de cal sau lovit de copită. Numai oamenii hotărăsc soarta bătăliilor. Și în afară de aceasta, noi pășim mai sigur decît călăreții.”

Zâmbi. Cirus, feblețea lui, povestitorul universal, Xenofon.

Clipi. El chiar avea zece mii de călăreți. Dincolo, în amonte de Aufidus romanii își săpau castrul și nu duceau lipsă de călăreți. Nu dormi o clipă.

Dimineața devreme cărbunii fumegau. Străjerii urlau, urlau adunarea.

Generalul se spălă cu nisip, mâinile, apoi fața, obicei berber.

Ziua nu apărea.

Chemă calul. Strânse personal șaua, numizii lui călăreau fără șa. În schimb la el, șaua -prin prelungirea ei de zale, proteja și calul. Veni și Maharbal. Zâmbi.

În zare lungi rotocoale de nisip iscate de (vântul) Volturnus veneau spre ei.

___________________________________

La 2 august 216 î.e.n. (Î.H.) cele două armate consulare romane, conduse de consulii Caius Terentius Varro și de Lucius Aemilius Varro, au fost spulberate la Cannae, în sudul peninsulei italice, astăzi prefectura Puglia, de cartaginezii conduși de Hannibal (perfidia plus quam punica). Marea Adriatică s-a retras, astăzi o intersecție de autostradă desemnează locul marii bătălii, asemeni celei de la Termopile.

Bătălia a început imediat după răsărit, razele soarelui i-au orbit pe romani până spre prânz, Volturnus le-a aruncat nisip în ochi, și-au ales locul prost.

În primele ore armatele s-au tatonat, mijlocul părea instabil. Pedestrimea cartagineză oscila în a rupe-o la fugă sau în a mai scuipa puțin.

Romanii (din cauza faptului că aveau cavalerie puțină) și-au împins călăreții spre râu (spre Aufidus - azi Ofanto), Hasdrubal (fratele generalului) i-a atacat în unghiul strâmt. Romanii n-aveau câmp de manevră, pe de-o parte râul, pe cealaltă parte mijlocul roman (pedestrimea).

În cealaltă parte, numizii lui Maharbal, doar câțiva zeci din cei două mii se aruncară înainte cu scuturile pe spate (semn de dezertare). Sunt conduși în spate, în tabără, într-un țarc. Atunci ei își scot săbiile lungi ascunse în spate și-i atacă pe paznici, apoi atacă mijlocul roman ce deja înainta convex. Se face mare gălăgie în spate. Romanii sunt demoralizați. Frontul ce înainta sublim se desface asemeni unui trandafir, fiecare petală este fiecare cohoră. Triarii se întorc să se retragă, cavaleria hispanică izbutește și închide cercul. Numizii vin și ei invers. Numizii călăresc doi cai, luptă cu ambele mâini, când un cal obosește, ei sar pe celălalt. Trandafirul este străpuns asemeni luminii solare.

____________________________________

Politicianul este obosit. A citit lecția de istorie a fiului său. N-a priceput nimic sau asta i se pare. Butonează mobilul și-l întreabă repede pe interlocutor chiar înainte de-a răspunde acesta. Acesta știa întrebarea și răspunde:

„Am citit undeva că soarele orbește și nisipul otrăvește!”

Politicianul zâmbește scurt, ce dracu, zâmbește doar pentru sine, nu-l vede nimeni.

- Da, spune el, sunt de acord!

- Începem cu site-urile pricipale prima dată...

- Nu, doar cu unul, doar cu soarele, și se miră imediat de cele spuse. Reluă: imediat!

Politicianul lăsă telefonul jos, ieși din salon și își întâlni soția în living, o întrebă:

- Avem pe undeva o carte de Xenofon?

Nevasta, tot politiciană se uită tâmp la el?

- Ai înnebunit?

Se-ntoarse la telefon.

- Începeți oricum, mâine-l citesc pe Xenofon și rezolvăm și problema asta!

_____________________

despre Cartea dragonului Apophis

Victor Kernbach, Mituri esențiale, Editura științifică și enciclopedică, 1978, pag.41-44.

despre Cirus,

Xenofon, Anabasis, Editura științifică, 1964, pag.129-130.

despre bătălia de la Cannae

Livius Titus, Ab urbe Condita

Polybios, Istorii.

Cât de bine te ții și arăți! țara mea

Nu a fost nici măcar o dragoste la prima vedere,

A capitalismului degenerat în mii de mistere.

Pentru asta am vândut medicamente expirate

      și haine secănd-hend nefrecate.

Am intuit repede furtul mașinilor închiriate,

      al dezmembrărilor în garaje întunecate.

Am furat multe capace de canal,

Colectate la fel de penal.

Am mii de coșuri găurite și ceasuri ce merg prea grăbite.

Vând telefoane mobile ce se-nchid când se doresc a fi utile.

Încerc să divorțez în cădere,

      în timp ce politicienii mi-o trag din plăcere.

Citesc cărți cu pagini lipsă,

      apar astfel candidați în listă.

Apar violatorii mei,

      fricoși de fapt ca niște zmei.

Politica actuală îl respectă pe Miciurin

Mitologia s-a întâlnit deseori cu știința, intersecția a provocat numeroase infarcturi în rândul adepților prezentului continuu. Politica în schimb a venit pe invers, s-a întâlnit cu mitologia prin promisiuni populiste, elucubrante de-a dreptul. Una dintre acestea, din politica actuală este TVA-ul la încasare. În planul de conturi general (al contabilitățiîn dublă partidă), TVA-ul are ocupate patru conturi, asta pentru a fi evidențiate corect cele înscrise în documentele fiscale, adică plătim TVA la venit (pentru cei ce facturează cu TVA), minus TVA la cheltuieli (vorbim de cele deductibile).

Într-o concepție miciurinistă, ce ocolește orice lege și dacă nu o poate face „o smulge” pe dânsa -pe lege, o pune pe masă și i-o trage, și mai apoi în urma acestui viol vor apărea peste noapte „Jack și vrejul de fasole” care în drumul său spre nori va avea nu păstăi cu boabe, ci mere de aur. Printr-o promisiune ce ține doar de avantajul imediat al acesteia, trebuie să abolim nu numai capitolul VI din Codul Fiscal - taxa pe valoare adăugată, dar și lungi paragrafe din celelalte capitole. Lucru pe care miciuriniștii aflați la putere sigur l-au luat în calcul, astfel vor da vina pe F.M.I., ei -femeiștii, nu vor bunăstarea poporului român, uitând că tehnica de calcul și matematica trebuie mai întâi elaborată și mai apoi legiferată.

Astăzi, pentru aberații nu se mai capătă nici un premiu. Și chiar dacă câștigăm premii la Olimpiadă, apar miciuriniști care le scuipă.

Această carte a trecut din bibliotecă în bibliotecă, din sindicat în uzină și sigur n-a fost furată, a fost aruncată la refolosibile. Este un noroc cu anticarii ăștia, pe care eu îi stimez că salvează asemenea opere, de 15 lei, atenție.

Pentru pasionații de lectură prima pagină dă tonul, ultimul paragraf este cel mai bun. O carte bună de concediu.

Criza

The Crash of 1929

Întreruperea, switch-ul, deconectarea, unplug-ul, toate declanșează criza; pământul fără apă, omul fără sânge, lumea fără bani. Atunci toate percepțiile se îndreaptă către salvare, dar nu sunt bărci destule -orchestra să cânte până la capăt.


Lucrurile ar fi putut continua așa, până la sfârșitul lumii, până la epuizarea rezervelor, până la descompunerea totală, totul și toate în ultima beție. Dar omul este rațional, își taie venele încetul cu încetul, nu epuizează efortul, nu risipește sângele pentru spectacol, o singură barcă ajunge, restul să moară. Felul de-a supraviețui face parte din spectacolul speciei, pentru asta s-au inventat documentarele despre natură, despre animale și plante.


Umanitatea repetă articulat greșelile și oprește brusc prin asta orice detașare, cel ce a creat civilizația trebuie să o suporte, nu este timp de distracție, la muncă toată lumea. Copil fiind, eram înspăimântat de proletarii uniți care mă îndemnau la muncă, astăzi politicienii și afaceriștii ne îndeamnă tot la muncă: pe când noi la pompe, ei fură barca de salvare.

Unire

     Ar fi normal ca uniți să fim mai fericiți, lucrul acesta se întâmplă după.
     După o despărțire, după o rătăcire, după o confuzie, oamenii revenind, întorcându-se, se cred mai buni, mai fericiți. O clipă se strâng, se unesc și își zic; „hai să tragem ș-o poză!” Astfel, în marile arhive fotografice, în marile colecții de albume, vedem oameni laolaltă fericiți, rar, foarte rar, vedem grupuri mari de oameni nefericiți. Cele de mai sus se referă la trecut, la fel ca imaginea.


     Astăzi, ne-am cam întors și vedem mari grupuri de oameni furioși, cu gurile crăcănate de furie, cu mâini spasmodice arătând neutru cerul, cu fețe imobile, idioate. Astăzi nimeni nu se mai bucură în colectiv, acasă poate, în pivnița minții sale, poate.


     A fi fericit pe stradă este un denunț la adresa unei morale nou instaurate; ce repede au uitat oamenii bombele și bolile ce traversau orașele, asemeni umbrelor aruncate de bombardiere. Ce repede uită oamenii orașelor europene știrile despre alte orașe, în alte țări, de pe alte continente, orașe care strivite de război sau cataclisme naturale, nu-și mai revin nici în zeci de ani. Este diabolic să fii fericit în țara ta când afară pe stradă, o lume parcă plutește, hipnotic în dansul unei crize de nebunie; „O! de-ar ieși pe stradă cei care cu adevărat mor de foame!”
Nu mai este voie să fii fericit în țara ta. La televizor, fețele tuturor politicienilor sunt buhăite de ură, capetele lor sunt cutii de conserve îndoite de grimase și ifose, prin găuri negre curge la nesfârșit dorința de răzbunare.


     Atunci, mă întreb de ce nu pot fi oamenii cu adevărat fericiți?

Dorinţa de bine

Putem să definim visul ca o scurtă nebunie şi 

nebunia ca un nesfârşit vis.

Arthur Schopenhauer - Lumea ca voinţă şi reprezentare, Cartea a III-a, cap.36

Statul ia fiinţă pentru a proteja comunitatea, pentru a garanta avutul, odată cu asta iau naştere brusc instituţii care doresc binele celor ce iau parte la viaţa cetăţii. Unele dintre acestea sunt marcate chiar de principiile care le-au dat naştere cum ar fi, religia sau armata, altele, apărute mai târziu, ca justiţia sau sănătatea nu pot acoperi promisiunea, dat că acestea ţin de relativitatea omului, deci binele, în general, este dat de zei şi păzit de oameni.

Tot din primii ani în care comunitatea umană a început să funcţioneze ca stat, a început şi "binele" să fie arătat de cei puternici către cei slabi, popoare care au luat-o înaintea celorlalte ca civilizaţie, le-au marcat în bine. Noi acum le spunem războaie acestor evenimente revelatorii ale binelui, în fapt, de obicei popoarele mai bătrâne sunt geloase pe cele tinere, care duc un trai mai simplu - mai bogat prin asta, mai natural şi mai frumos datorită însăşi tinerei democraţii lipsită de hainele vechi şi ponosite ale birocraţiei şi corupţiei.

Armele cu care ne-am obişnuit să purtăm războaie au dus la violenţe de neimaginat, pe lângă acestea, cealaltă "instituţie a binelui", religia, a reuşit să egaleze scorul, prin propriile instrumente specifice. Când te gândeşti că neavând nici o strategie elaborată, creştinismul s-a născut din binele pe care un ins dorea să-l dăruiască întregii omeniri, chiar şi celei necunoscute - a scris o bulă papală din sec. XIV. Vremurile deosebit de violente au făcut ca acest bine să fie refuzat şi comunitatea de atunci, în marea majoritate, a decis anihilarea fizică a purtătorului de bine universal. De atunci oarecum roata s-a întors şi ca o contrabalansare s-a dorit ca "binele" să fie reîmpărţit - chiar manu militari, acelor popoare care nu sunt conştiente de el, binele devenea astfel în sfârşit universal spre bucuria maselor sărace, un bine unic.

În scurt timp "binele" s-a întors la origini şi în urma repetatelor jafuri numite cruciade, abandonul în regiune a devenit necesar, ochii puternicii religii scrutând acum spre soare-apune şi odată cucerite noi teritorii peste ocean, s-a exportat şi "binele", plata acestui import a constat în imense cantităţi de aur, argint şi artefacte. Cam în această perioadă, "binele" împuţinându-se, s-a mai numit şi "rău necesar", formulă împrumutată mai târziu de toate doctrinele ce dădeau faliment. Şi "răul necesar" a împuţinat populaţia, că nevoia de bine de fapt, s-a risipit în neputinţă.

Culcat la pământ, omul a primit doctrinele politice ca un nesperat ajutor în faţa religiei şi s-a retras cutremurat din faţa ghilotinei; apoi violenţele în numele "noului bine" au explodat, era vorba de data asta de un bine de clasă, sau cu clasă? nu contează. Există mii de cărţi, toate scrise pentru a demonstra acest  "nou bine", de partea cealaltă s-au mai scris cam tot atâtea, şi s-a propagat libertatea unui bine, de toate pentru fiecare, la alegere, la sărit gardul.

După două războaie mondiale, "răul necesar" a fost făcut şi apatia omului de atâta bine l-a întors spre muncă, să reconstruiască tot ce s-a distrus.

Dar "binele" nu a dispărut, acum el este mai subtil, instituţia care-l manipulează se numeşte bancă. Nu mai este nevoie de armate sau religii, doctrine sau clase sociale, binele se împarte astăzi pe carduri şi are dobândă, un alt rău necesar.

Cum am văzut eu Agora

Filmul Agora l-am văzut acum câteva luni bune, mi-am amintit de el în ceea ce cred că are să devină un coşmar al umanităţii, o idee, doar una, dusă la paroxism, la nebunia declanşată de mari colective de oameni dezorientate, conduse de oameni ce s-au dovedit incapabili să înţeleagă realitatea prin educaţie.
...

Muzeul ardea, totul pornise de la acoperiş, flăcările spărgeau tavanele şi sticla pocnea în grilajele de fier ce o susţineau.
Afară mulţimea se agita, într-un curaj unitar, într-o răzbunare dispersată în toate părţile. Încă nu avea curajul să pătrundă în muzeu, aştepta ca focul să-şi facă datoria. Nu mai exista poliţie sau pompieri, tot ce era public declanşase în mare parte isteria. Vina pentru pragul de sărăcie fusese orientat în altă parte, în ceea ce se numea odinioară ecologie. Era mult mai simplu să prosteşti, decât să educi. Mai departe, cine ar fi dat vina pe el însuşi, pe cel care era la manetele conducerii? Deturnarea s-a făcut şi cu acordul conducerii politice, în dauna cui? În dauna culturii, pentru că ea purta toată vina.
Cifre alăturate în numere ameţitoare dădeau statistici prin care volumele spaţiale ale unui muzeu costau enorm, dar nu asta era totul, ci faptul că poluau fantastic. Acei mici oameni care scormoneau pământul în toate părţile pentru descifrarea unor limbi moarte, mai moarte decât cultura lor, purtau pe umerii lor cheltuieli deşănţate. La ce bun să încălzim pietre, să climatizăm hârtii din stuf, când noi nu mai avem după ce bea apă? se întrebau cei mai mulţi.
Ecologia devenise religie, îşi schimbase numele în Ecodrie, în adulare, termenul de "ştiinţă" fusese desuet şi prea adevărat; acum trebuia o altă ordine. Când te gândeşti că totul a pornit de la o singură idee, bună şi benefică mediului înconjurător. Ideea exploatată politic, retuşată ştiinţific şi amplificată prin mass-media de mii de ori, trucată în filme şi înfiorător contorsionată în mintea mulţimii, nu a parcurs mai mult de o sută de ani, pentru istoria umanităţii aşa ceva fiind mai rapid decât invazia creştinismului.
Primele semne apărute timpuriu denunţau lipsa educaţiei în rândul maselor, dar nimeni nu lua în seamă nici asta şi nici scăderea dramatică a nivelului de trai. Era mai simplu ca politicienii să dea vina pe sticla de plastic, iar în timpul discursului lor la ei în casă instalaţia de climatizare să meargă non-stop. În parcările instituţiilor politice şi birocratice imense maşini aşteptau subteran, într-o lumină ameţitoare, păzite ca vacile la muls; maşini care nu duceau mai mult de o persoană înarmată cu un diplomat ce avea o sută de cărţi de vizită.

Pe treptele muzeului, în faţa focului ce cobora, un călugăr agita o cruce spre padimentul muzeului, mulţimea îl aruncă şi deveni mai zgomotoasă. De peste o mie de ani religia le-a promis atâtea, acum la sfârşitul veacului ce rost mai avea, putea să vină sfârşitul lumii.
Un om în plinătatea vârstei apăru din mulţime ridicat de alţi, vorbea la un enorm megafon, anunţa venirea unor vremuri curate. În mintea lui se rotea un cuvânt citit undeva: dianoia şi matematica acestui cuvânt îi ocupa toţi neuronii, îl agita mai tare, îl nevroza şi lui chiar îi plăcea asta; acum un narcisim îi străbătea trupul vânjos.
Focul crescu şi mulţimea se dădu înapoi de pe trepte şi aştepta cu o imensă satisfacţie dimineaţa, atunci când vor cotrobăi prin ruine, ca şobolanii, căci aşa ajunseseră aceşti nespălaţi care, la ultimul referendum votaseră interzicerea folosirii în orice scop a apei calde; acum prin referendumuri se anunţau liniile pe care noul partid, într-o nouă religie, conducea lumea.

Totul este ciclic şi amnezic. În lipsa educaţiei civilizatoare, omul uită trecutul, mai mult, nici nu vrea să-l mai ia în calcul în prezentul său obositor. Uită că râurile erau patronate de nimfe şi că unele chiar trăiau alături de acestea în numele lor, în dragostea lor. Oamenii de atunci căutau să se-nţeleagă cu cei nevăzuţi, cu cei văzuţi şi cu cei închipuiţi. Iar atunci când vreun râu o lua razna şi ieşea din matcă, povesteau că s-a dus după nimfa lui, în dragostea lui; pe acel râu îl chema Alfeu şi pe nimfă Arethousa, dar acum ce mai contează toate acestea.

Grecia noastră

Există oameni care suportă, nu simultan, două evenimente identice, atât de dramatice, încât orice elaborare ulterioară privită ca o coincidenţă, lasă să se-nţeleagă: o răzbunare divină, un blestem sau o formă violentă de exorcizare.
Fără a fi departe, pomenim de Lazăr, de naşterea - trezirea lui, de-a doua oară;
"după aceea le-a spus: Lazăr, prietenul nostru, a adormit; Mă duc să-l trezesc." (Ev. Ioan 11.11)
Acum, odată acceptată de majoritatea europenilor, evangheliile nu mai ascund nimic. Orice manifestare politică, este dusă de-o voinţă economică. Orice război, de-o ambiţie partizană, sau personală.
În nordul Peloponezului, în acea jumătate sudică a Greciei, există un orăşel: Kalavryta.
Moni Agias Lavras, la 6 km de Kalavryta, este mănăstirea în care la 25 martie 1821, arhiepiscopul Patrei a înălţat stindardul revoluţiei. Mănăstirea a fost ridicată pe la 961 A.D., pe vremea când nordul Europei era acoperit de păduri prin care nici soarele nu îndrăznea să treacă.
În secolele ce-au urmat Grecia a luptat pentru independenţa sa faţă de Poartă, faţă de altă religie, de altă mentalitate. Sub patronajul unui ortodoxism habotnic, căci în acele vremuri nu se putea altfel, s-a reuşit supravieţuirea, disuasiunea. Disimularea.
În 13 decembrie 1943 mănăstirea a fost incendiată de trupele germane ce ocupau Grecia în acea vreme, probabil că a ars şi steagul independenţei ţării păstrat în clădire. Mai mult, ca represalii pentru rezistenţa localnicilor: 1436 de bărbaţi şi băieţi din Kalavryta au fost ucişi. Asemeni multor ceasuri din lume care sunt oprite în clipa când timpul este asasinat, când secunda explodează datorită atrocităţii la care este supus omul aflat acolo şi aici ceasul catedralei este temporar oprit, la fiecare aniversare.
Mult mai târziu, la 5 aprilie 2000, preşedintele Republicii Federative Germania, Johannes Rau a vizitat Kalavryta; unele dintre cuvintele domniei sale au fost:"Maybe then it can be proven that even from Kalavryta, this place of memory, a road towards the future begins." Preşedintele Republicii Elene Kostin Stephanopoulos a răspuns politic: "Greeks and Germans met with totally different feelings than on that terrible day and time." şi dânsul se referea strict la acea zi mimetică de decembrie. Simularea.
Grecii numeau "ditiramb" pe cel născut a două oară, dar asta nu ne spune nimic precis pentru că Dionysos era "ditiramb"-ul şi în această postură stă amnezia, uitarea şi ceea ce Alzheimer ne-a lăsat moştenire scrisă. Tocmai în acest dans al memoriei, frumuseţea compunerii stă în descompunere şi asta în altă poveste Alberto Giacometti a intuit-o, asemeni "Celui ce mână Caii": The Charioteer. Prezentul se-ntâmplă datorită trecutului. Politica a devenit un ziar mototolit.
În New York Times din 11 februarie 2010 se scrie “If the German government would just transfer money to Greece, people in Germany would feel their worst fears had come true,” said Thomas Mayer, chief economist at Deutsche Bank. (Disimularea)
Este interesantă opinia prin care dacă nu reuşiţi voi, reuşim noi.
"The pressure was apparent in a harsh statement against the idea of a bailout issued Wednesday by the coalition partners in Mrs. Merkel’s government, the Free Democrats. There should be “no direct financial help for Greece,” the statement said. “It would send the absolutely wrong signal to other euro countries that no country has to strain to save any more.”"(Simularea)
Momentele de dans, de învârteală, provin tocmai din falsitatea mişcării; trebuie puşi la zid "PIGS"-şii, este momentul socotelilor, momentul în care criza trebuie nu numai reevaluată, dar şi exemplar anunţată: "Nu mai avem bărci de salvare!"
Să încheiem în onoarea acelora care s-au aruncat abisal la Kasopi, tot în decembrie, tot în Grecia, tot aşa... nu este deajuns să ne trezim?

"A disimula înseamnă a te preface că nu ai ceea ce ai. A simula înseamnă a te preface că ai ce nu ai. Una trimite la o prezenţă, cealaltă la o absenţă. Dar e mai complicat decât atât, căci a simula nu înseamnă a te preface..." Jean Baudrillard