vineri, 22 martie 2013

Nebunul lui Nietzsche

International Herald Tribune - 20-21 august 2011, pag.18-19


Nebunul — N-aţi auzit de acel nebun care ziua în amiaza mare aprinsese un felinar şi alerga prin piaţă strigând neîncetat: „Îl caut pe Dumnezeu! Îl caut pe Dumnezeu!"
Cum acolo se aflau mulţi care nu credeau în Dumnezeu, fu întâmpinat cu hohote de râs.
Oare s-a pierdut? spuse unul.
S-a rătăcit ca un copil? spuse altul.
Sau stă ascuns?
Se teme de noi?
S-a urcat pe o corabie? A emigrat? — strigau şi râdeau cu toţii.

Nebunul sări drept în mijlocul lor şi îi străpunse cu privirea.
 „Unde a plecat Dumnezeu? strigă el.
Am să vă spun eu! Noi l-am ucis — voi şi eu!
Noi toţi suntem ucigaşii lui! Dar cum am făcut asta?
Cum am putut să bem marea?
Cine ne-a dat buretele pentru a șterge întregul orizont?
Ce-am făcut când am desprins pământul acesta din lanțurile soarelui său?
Încotro se îndreaptă acum? Încotro ne îndreptăm noi? Departe de toţi sorii?
Nu ne prăbuşim fără încetare?
Înapoi, într-o parte, înainte, în toate părţile?
Mai există oare un sus şi un jos? Nu rătăcim ca printr-un neant nesfârșit?
Nu ne adie golul în faţă? Nu s-a făcut mai frig?
Nu vine mereu noaptea şi încă mai multă noapte?
Nu auzim încă nimic din gălăgia cioclilor care-l îngroapă pe Dumnezeu?
Nu simţim încă nimic din mirosul putrezirii divine? — şi zeii putrezesc!
Dumnezeu a murit! Dumnezeu rămâne mort! Şi noi l-am ucis!
Cum să ne consolăm, noi, ucigaşii ucigaşilor?

Cel mai sfânt şi mai puternic din tot ce-a avut lumea până acum şi-a pierdut sângele sub cuţitele noastre — cine ne spală de acest sânge?
Cu ce apă ne-am putea curăţa? Ce ispăşiri, ce jocuri sfinte va trebui să inventăm?
Nu este oare dimensiunea acestei fapte prea mare pentru noi?
Nu trebuie să devenim noi înşine zei pentru a părea cel puţin demni de ea?
Faptă mai mare nu a existat niciodată — şi oricine se va naşte după noi va pătrunde, datorită acestei fapte, într-o istorie mai înaltă decât a fost toată istoria de până acum!"

Nebunul tăcu şi-şi privi din nou ascultătorii: — şi ei tăceau, privindu-l cu uimire.
La urmă el îşi azvârli felinarul pe jos, astfel încât se sparse în bucăţi şi se stinse.
„Vin prea devreme, spuse apoi, nu mi-a sosit încă timpul.
Această faptă uriaşă mai este încă pe drum şi umblă — nu a pătruns încă pînă în auzul oamenilor.
Fulgerul şi tunetul au nevoie de timp, lumina stelelor are nevoie de timp, faptele au nevoie de timp, chiar şi după ce au fost înfăptuite, pentru a fi văzute şi auzite. Această faptă le este încă mai depărtată decât cele mai depărtate stele — şi totuşi au făcut-o!"

— Se mai povesteşte că nebunul a pătruns în acea zi în mai multe biserici şi a intonat acolo al său Requiem aeternam deo. Scos afară şi cerându-i-se socoteală, a răspuns mereu doar atât:

„Ce mai sunt aceste biserici, dacă nu sunt criptele şi monumentele funerare ale lui Dumnezeu?"≫ 

Friedrich Nietzsche, Știința voioasă, Humanitas, 2006, pag.137-139.

2 comentarii:

  1. În "vin prea devreme" este deja o senzaţie de târziu, de sosire iminentă a unei clipe de unde orice ar urma este ireversibil.

    RăspundețiȘtergere

mesajele anonime nu se citesc