vineri, 15 martie 2013

Cunoștința cu gheața.

          
       ≪Ţiganul îl învălui cu privirea lui spălăcită înainte de a se pierde într-o băltoacă de păcură fumegândă şi puturoasă deasupra căreia continuau să plutească ecourile răspunsului său:
„Melchiade a murit”.
Sub lovitura acestei veşti, José Arcadio Buendía rămase ca împietrit, încercând să-şi stăpânească durerea pe care o resimţea, până când oamenii strânşi acolo se risipiră chemaţi de alte spectacole şi până ce băltoaca armeanului taciturn se evaporă complet. Mai târziu, alţi ţigani îi confirmară că Melchiade pierise într-adevăr de friguri, în dunele de la Singapur, şi că trupul lui fusese aruncat în marea lavei în locul unde era mai adâncă. Cât despre copii, lor nu le păsa de această veste. Îşi băgaseră în cap că tatăl lor îi va duce să vadă invenţia minunată a învăţaţilor din Memfis, anunţată la intrarea unui cort care, după aceleaşi spuse, ar fi aparţinut regelui Solomon.

Stăruiră atât de mult încât José Arcadio Buendía plăti cei treizeci de reali şi-i conduse până în mijlocul cortului unde stătea un uriaş cu pieptul păros şi cu craniul ras, cu un inel de aramă trecut prin nas şi cu lanţ greu la glezne, pus să păzească un sipet pirateresc. În clipa în care uriaşul ridică capul, din sipet răbufni un suflu îngheţat. În interior nu se vedea decât un enorm bloc transparent, închizând o mulţime nesfârşită de ace peste care ţâşneau în steluţe multicolore pâlpâirile amurgului. Deconcertat, fără să uite totuşi că băieţii aşteptau din partea lui o explicaţie pe loc, José Arcadio Buendía îndrăzni să emită una: 
       Acesta este cel mai mare diamant din lume.
       — Nu, corectă ţiganul. Este gheaţă.

Fără să înţeleagă, José Arcadio Buendía îşi întinse mâna spre bloc, însă uriaşul îi opri gestul.
       „Încă cinci reali pentru a-l atinge”, îi spuse el.
José Arcadio Buendía plăti şi apoi putu pune mâna pe gheaţă, ţinând-o acolo câteva minute, cu inima săltând de bucurie şi totodată de teamă la contactul cu misterul. Neştiind ce să spună, mai plăti încă zece reali pentru a permite copiilor să cunoască această experienţă miraculoasă. Micul José Arcadio refuză să o atingă. Aureliano, dimpotrivă, făcu un pas înainte, puse mâna pe ea, dar şi-o retrase îndată:
       „Frige”, strigă el înspăimântat.
Însă tatăl său nu-i dădu nici o atenţie. Extaziat în faţa acestei minuni autentice, îşi permise să uite pentru o clipă insuccesul întreprinderilor sale delirante şi de cadavrul lui Melchiade dat pradă calmarilor. Mai plăti încă cinci reali şi, punând mâna pe blocul de gheaţă, aşa cum jură un martor pe evanghelie, strigă:
       — Iată marea invenţie a epocii noastre.≫

Gabriel García Márquez, Un veac de singurătate, Rao, 1995, pag.20-21

7 comentarii:

  1. Pasajul ăsta m-a fascinat totdeauna şi m-a făcut să rememorez, de nenumărate ori, primul meu contact cu zăpada. Întâlnirea cu gheaţa este unul dintre scenele mele preferate din Veacul de singurătate al columbianului.

    RăspundețiȘtergere
  2. chiar ma gandeam astazi la un hotel ridicat intre si din gheturi :)

    RăspundețiȘtergere
  3. Șerban, așa mi s-a părut mie că trebuie astăzi să copiez acest valoros fragment, ori aprecierea ta înseamnă că n-a fost degeaba.

    RăspundețiȘtergere
  4. Doamnă, trăim între două extreme, în cazul de față, alegem hotelul înghețat! :)

    RăspundețiȘtergere
  5. Cum poţi să smulgi din tăcerile gheţii flăcări dacă ai fi un lucrător al ei, unul monumentalizat, într-un moment atemporal?

    Fă-mi un castel... cu privirile înapoi, în vremea primei ei atingeri; voi sta aici, pe o treaptă de zăpadă, şi voi privi.

    RăspundețiȘtergere
  6. Camelia voi încerca, dar mâine și pentru reușită voi bea vin fiert.

    RăspundețiȘtergere
  7. Mai bine un ceai de hibiscus, Scorchfield.
    Aştept întâmplarea de mâine.

    RăspundețiȘtergere

mesajele anonime nu se citesc