 |
| Cu patru luni înainte de sfârșitul lumii |
Sandalele o trădează, nu sunt Gucci, nu sunt nici măcar din China. Glezna groasă amintește de Gigantomahie, de luptă, de sprijinul pe care tibia îl dă lăncii, de aruncare.
Zeița vine la vale, ochii privesc în lungul suliței. Enceladus cade străpuns. Acum orbitează pe Saturn, lângă el altă victimă, alt satelit; Mimas.
Ce știm noi în afară de orbite, de ochi ce privesc bănuitori; că totul n-ar fi adevărat!
„Eu sunt adevărul și viața!”
Care din ele a mai rămas?
Am primit astăzi o veste, că transcedem și m-am bucurat. Am răspuns veștii că suntem încă în „căutarea tatălui”, asta nu era de la mine, ci de la Parmenide. Îmi place că i-am dat de gândit, nu că el m-a răscolit. :)
P.S. Am uitat de ochelari; erau Ray-Ban.
P.P.S. Mi-am amintit și de Badea Cârțan.
adica alfa si omega? eu cred ca tu te vei intilni cu "zeita" aceasta moderna in vara asta, pe acropole ...sa fie pe 9 august....
RăspundețiȘtergeremi-a placut cu ai introdus gigantomahia cu ajutorul gleznei....
RăspundețiȘtergereUn ochi priceput vede tot timpul!
RăspundețiȘtergereSă fie precum scrii, trag cu ochii la filmul de pe TVR2
http://www.imdb.com/title/tt0119336/
nota reflectă calitatea,
ăștia aspiră tot,
filmul are dialogul foarte bun!
asa-s zeitele astea... greu cu ele. funny. am vorbit si eu azi despre Badea Cartan. cool guy.
RăspundețiȘtergereval
RăspundețiȘtergeretoate se vor zeițe :)
Badea Cârțan; un peripatetic tăcut.
parmenidele sînt zeițe statice. nu calcă prin ape, că se scufundă. coboară serene pe scările timpului, n-au taine, că-s atemporale (logic). în schimb heraclitele sînt niște sirene viclene și siliconate! atenție însă la rechini - niște hackeri atemporali care curmă vise.
RăspundețiȘtergereadică Ana; plecând la pescuit -cu papagal cu tot, am avut în gând amintirea din iarnă când la o copcă de mare profunzime am prins un pește plat, ca o coală de pe care am citit:
RăspundețiȘtergere≪În sfîrșit, Parmenide însuși rămîne un martor hotărâtor pentru folosirea de către gînditori a cuvîntului δικη în rostirea despre ființă. Pentru el δικη este zeița. Ea are în păstrare cheile care închid și deschid pe rînd porțile zilei și ale nopții, cheile ființei (dezvăluitoare), ale aparenței (care împiedică accesul) și ale nimicului (inaccesibil). Aceasta vrea să spună: ființa se deschide numai dacă rostul ființei este păzit și păstrat. Ființa, în calitate de δικη, este cheia ființării în ansamblul rosturilor sale. Acest sens al lui δικη poate fi desprins limpede din cele treizeci de versuri introductive, de o mare forță, ale „poemului didactic” al lui Parmenide, care s-au păstrat în întregime. Acum devin clar că rostirea poetică și rostirea meditativă despre ființă numesc ființa, adică o ctitoresc și o circumscriu, folosind același cuvînt: δικη≫
Pe coadă am mai citit:
Heidegger,Introducere în metafizică, 53, Îngrădirea ființei, 175.