Hotel Tendai - terasa cerului

„- Ce merite am dobândit răspândind Legea cea Bună?

l-a întrebat blajinul împărat Wu,

mare ocrotitor al budismului,

pe călugărul Bodhi-dharma,

fondatorul școlii zen în China.

- Nici unul, a răspuns patriarhul.

- Atunci care este primul principiu al Doctrinei sacre?

- Nici unul: nimic nu e sacru.

- Atunci de ce te-ai înfățișat în fața Noastră?

- Habar n-am!”

Nicolas Bouvier, Cronică japoneză *

          În noaptea inaugurării hotelului, oaspeții, invitații, personalul și mai ales cei care participară la proiectarea și construcția acestuia, au fost mușcați de cel mai îngrozitor ger din ultimii zeci de ani.
În mijlocul unui viscol, ce se anunțase cu câteva zile în urmă, hotelul părea inexpugnabil și totuși, odată cu orele de noapte ce treceau, câte ceva, ici colo, începea să se dea de-a dura. Cuprins de-un tremur, aveam impresia că mă aflu pe un imens cargobot în mijlocul unui ocean înghețat, de parcă lucru acesta nu s-ar mai fi întâmplat.

          Sala de primire, de la parter, deveni repede un patinoar. Ușa de la intrare a trebuit în final baricadată, căci nu se mai putea închide normal. Lucrul acesta s-a întâmplat în urma nenumăratelor ieșiri și intrări, fiecare nebăgând de seamă stratul de gheață ce creștea pe balamale și în jurul ușii.

          „Cu un gest spaniol, păunul își deschide evantaiul.” **

          Dar vântul, oricât de jalnic suna, sunetul muzicii reușea să-l acopere și petrecerea începu chiar mai devreme. Singurii care n-au răspuns chemării erau fochiștii ce aveau grijă de cazanele de termoficare de la subsol. Când am văzut grozăvia cu care se confruntau, am realizat pe ce bombă dansam.
          Toate scuzele și bâlbâielile organizatorilor se estompau în fața belșugului de băutură, a mâncării mai puțin. Dar cui îi ardea de mâncare atunci când focul iscat dinăuntru te purta prin tot hotelul asemeni valului pe care nici o insulă nu-l oprește.
          M-am aflat din întâmplare în sânul acestor evenimente, iar povestea mea va fi trunchiată și repezită, lungul șir de întâmplări ar fi infinit de povestit. Noaptea devenea nesfârșită.

          „Cu un gest spaniol, păunul își deschide evantaiul.
          Iese din teatru cu privirea lui crudă...”

          Acum privind în urmă, nu reușesc să prind acel extaz, acea stare pe care nu numai eu am găsit-o sau nu numai mie mi-a fost dăruită.
          Primul accident s-a întâmplat cu liftul. Camera liftului -în care avem motorul principal, scripeții și frânele de tambur, a înghețat, vântul a spart geamurile mici -niște ochiuri de lumină, a spulberat orice obiect aparent și a introdus zăpada. Astfel, câțiva oameni, câteva perechi au rămas blocate între etaje. Au supraviețuit multe ore numai datorită faptului că hornul liftului era paralel cu hornurile de evacuare ce porneau din subsol și care asigurau tirajul pentru centrala termică.
          Când s-a reușit să se deschidă ușile, alarma abia s-a auzit, nimeni nu mai era în cabina liftului. Unul dintre directorii hotelului și-a luat promisiunea că până dimineață îi va găsi pe cei care au luat liftul ultima oară. De atunci liftul nu a mai fost folosit. Scările.
          Cel care a proiectat scările și cu care m-am întreținut îndelung la un pahar de vin fiert (sau poate mai multe), mi-a explicat că le-a conceput astfel încât ele să fie urcate ușor cu clăparii de schi, în cazul în care liftul suferea reparații. În schimb așa, scările, având înălțimea mică-ntre trepte (și distanța mare) obosea repede orice om încălțat normal. Oricum, dintr-o dată, casa scărilor a deveni un loc de întâlnire, unde, între etaje, în punctele de belvedere, se trăgeau lungi partide de amor. Afară frigul mistuitor, la zece milimetri focul arzător. Am văzut palmele lipite de geamul securizat în interior și umbra ce se forma în jurul lor, privirea lacomă din exterior.
          Următorul accident a avut loc undeva la mezanin, unde presiunea prea mare a apei calde din bucătărie a spart una din țevile ce treceau prin zid. Cei de jos au explicat faptul că nu s-a reușit o echilibrare termică a apei ce trebuia să ducă spre calorifere cu apa menajeră, având în vedere frigul de afară. Cert este că am rămas fără apă caldă. Accesul la dușuri este interzis.
          Al treilea accident și ultimul pomenit, a avut loc în afara hotelului, undeva în vale, lucrul acesta l-am aflat prin telefon; a căzut rețeaua electrică, undeva pe versantul sudic, pe drumul de acces, un stâlp a căzut. Firele nu s-ar fi rupt, dar în căderea sa, stâlpul a antrenat și câțiva brazi cu care împreună s-au mototolit la vale înfășurându-se în cupru.
          Grupul electrogen a fost pornit, dar pentru economie, vom merge cu lumini puține, pentru ca muzica să se audă în tot hotelul. Această hotărâre a fost primită cu aplauze și strigăte de bucurie. Dezmățul abia acum poate să înceapă.

          „Cu un gest spaniol, păunul își deschide evantaiul.
          Iese din teatru cu privirea lui crudă,
             figura compusă din smalțuri, zgarda de câine, ...”

          Am privit tot timpul lumina ca fiind ceea ce pacea și liniștea trebuie să domine, să unească, să desăvârșească. Ori acum în întuneric, în ritmul unei muzici din ce în ce mai domoale, am regăsit liniștea unei zile mari pline de soare pe o plajă largă, nisipoasă, lipsită de animație, de oameni, de zgomot. Marea plată, asemeni unui scut lăsat pe câmpul de bătălie, reușea să adoarmă orice nor la periferia ei. Liniștea se instaură și datorită orelor înaintate în noapte, ore pe care acum nu le mai puteai ghici, pentru că erau ori foarte mari, ori foarte mici, am colindat etajele sonore datorită muzicii, care prin difuzoarele aflate în preajma liftului, reușeau să sonorizeze tot nivelul.
          Pe scări m-am întâlnit cu o necunoscută care încerca să coboare cu pași mai mărunți decât treptele, avea în mersul ei, umbra unui dans necunoscut. Am ocolit-o repede și-am urcat mai sus. În dreptul ușii următorului etaj, pe coridor, cineva citea la lumina unei lanterne, în spatele ei, am citit în gând odată cu ea:

„...Poate fiindcă dorea să descopere țara strămoșilor săi, și mai ales fiindcă auzise vorbindu-se de o nouă școală budistă apărută în China: cea a Terasei cerului (Tiantai în chineză, Tendai în japoneză). Maeștrii acestei învățături susțineau „contrar a ceea ce se spunea la Nara de peste o sută de ani - că fiecare ființă, chiar și neînsuflețită, poartă în ea natura lui Buddha, adică posedă o șansă, fie ea infimă, de-a ajunge într-o bună zi la Iluminație sau, pentru a folosi termenii care nu mai erau filosofici, ci religioși, de care se foloseau cu plăcere călugării extrem orientali, de a-și obține mântuirea.” ***

          Era o doamnă, impecabil îmbrăcată, care afișa o totală indiferență citind în holul întunecat. În fotoliul larg, având o masă rotundă foarte aproape, unde în mijlocul ei o lumânare reușea să trezească umbre largi pe pereții înconjurători, doamna nici nu băgă de seamă când am stat și am trecut pe lângă ea.

          „Cu un gest spaniol, păunul își deschide evantaiul. 
           Iese din teatru cu privirea lui crudă,
           figura compusă din smalțuri, zgarda de câine, corsajul de smaralde,
           egreta din vârful capului.”

          Am găsit ușor camera și fără să vreau mi-am întors privirea la doamna ce stătea impasibilă la începutul holului, părea de ceară, imobilă, în lumina lumânării, apoi am intrat. O căldură umedă, stătută, îmi invadă nările. Odată cu băutura din capul meu, se instală și vertijul, m-am întins în pat. Nu știu cât am dormit, m-a trezit un zgomot metalic, o lovitură casantă. Oglinda din baie se sparse, am auzit-o mai apoi, un ciob ajunse în hol și se uita la mine, clipea la mine. Muzica se auzea din nou, dar nu cred că se oprise, numai acum o sesizam, era ceva tânguitor și brusc mi-am amintit de Orfeu. Am ieșit repede pe coridor, doamna era tot acolo, m-am proptit în spatele ei și-am citit din nou:

          „În ajunul spectacolului, Marcel Herrand a vrut să repetăm piesa. Au venit toți la mine, în strada d'Anjou, și am repetat în vestibul. Herrand tocmai terminase de spus: „Cu aceste mănuși vei trece prin oglinzi ca prin apă”, când am auzit, venind dinspre fundul apartamentului, o pocnitură urmată de un zgomot infernal. Din oglinda înaltă aflată într-o toaletă nu mai rămăsese decât rama. Oglinda zăcea pe podea, pulverizată în mii de fărâme.” *V

          Am fugit din nou spre camera mea de hotel și-am intrat repede spre baie, un glas mă opri. Îmi spunea să am grijă pe un calc. Avea dreptate. Când m-am uitat pe jos, în jurul meu, împrejurul meu, largi curbe greblate de nisip dezvoltau un spațiu plan, în care ici colo vedeam câte-o piatră mai mare sau mai mică. Glasul îmi porunci din nou să stau pe loc și eu stăteam, nu mă mișcam de pe piatra mea. La o distanță apreciabilă pentru a recunoaște fața unui om, un japonez îmi făcea semne disperate cu un băț. A înțeles că nu mă voi mișca de acolo. „Cum am ajuns aici?” l-am întrebat. A înțeles din nou și mi-a spus -căci mi-am dat seama că el vorbea, că din greșeală. Dar că lucrurile acestea se vor repara, dar că trebuie să stau acolo.

          Mi-am amintit că în fuga mea, iar mi-am întors privirea în spate și ceea ce ar fi trebuit atunci să mă avertizeze -fiind prea preocupat cu fuga, era lumânarea care era la fel de înaltă ca prima dată. Hopa! Sunt din nou în cameră, oglinda este la locul ei, doamna cititoare nu. Holul este pustiu, cobor treptele și dau de tânăra care exersează pași de dans între etaje. Aș vrea să o întreb ceva, dar nu mă bagă în seamă, așa că abandonez ideea și mă dau la vale, după încă un etaj, dau tot de ea, era chiar să dau bine peste ea. Sunt atent ce face, cred că cântă de fapt, utilizând treptele drept clape de pian. „Ce faci aici?” Se oprește, mă privește și-mi spune: „Exersez!”
          Pentru a nu mă mai întâlni cu ea, ies în primul hol pentru a coborî pe celelalte scări aflate la capătul din dreapta al coridorului. Aici nu-i liniște, cupluri stau agățate de uși, voci stridente și râsete vin din camere, măcar este la fel de întuneric. Mă feresc de câteva persoane și ajung dincolo. Scările acestea sunt parte din zidul vestic al hotelului și aici este foarte frig. Sunt învelite doar cu niște geamuri. Mă uit prin ele și văd stelele. Vântul a încetat, s-a instalat gerul. Cred că este foarte frig afară, căci aici treptele sunt înghețate și alunecoase. Sigur că am alunecat și eu. Abia m-am ținut de balustradă și totuși am luat-o la vale. Nici nu mai țin minte dacă eram beat -din cauza asta oi fi căzut, sau cel care proiectase scările s-a jucat puțin cu geometria. Cădeam spre capul scărilor, de fapt urcam împins parcă de-o forță nevăzută. Am gândit imediat că cineva nu mă lasă să cobor. Repede m-am agățat de ușă și-am pătruns în hol. Eram înapoi. Vedeam bine mijlocul holului; doamna era la locul ei, la fel și lumânarea. Probabil că datorită acelei lumânări țepene mi-am dat seama de locul unde mă aflu. Mă tenta să văd ce mai citește doamna, dar mă tenta să văd ce este în camera mea. Așa că fiind aceasta mai aproape, am intrat. Un glas mi-a spus din nou să am grijă pe unde calc. Am închis ochii și mă așteptam din nou să văd acel soare japonez, acel nisip japonez și acel călugăr japonez. Un tip mi-a băgat lanterna în ochi și mi-a zis că voi plăti oglinda. M-am enervat și l-am luat de mână dorind să-l pun să citească și el ceva, dar în fața liftului nu mai era nimeni. L-am târât pe scări pentru a-l izbi de tânăra dansatoare, ne-am trezit la parter, în mijlocul unui dezmăț total. Am fost controlat și mi-au luat sticla din buzunar.

          „Cu un gest spaniol, păunul își deschide evantaiul. 
           Iese din teatru cu privirea lui crudă,
           figura compusă din smalțuri, zgarda de câine, corsajul de smaralde,
           egreta din vârful capului.
           Trena lui regală târâie după ea ochii mulțimii cu gura căscată.”

         Este adevărat că devenisem caraghios. Electricianul -tipul cu lanterna, povestea acum ce-i povestisem eu pe hol și pe scări. Este adevărat că ne oprisem chiar vreo zece minute pentru a-l face să înțeleagă că ce spun eu este adevărat. Lumea râdea de se prăpădea.

         Mi-am pus un pahar cu apă și-am plecat din nou spre scări. Un prieten chiar mi-a făcut cu ochiul, mi-a arătat degetul mare, este OK!
         Dimineața când m-am trezit, căldura nu mai mergea, avusese loc o explozie jos la cazane, erau și victime, nu mai știu dacă murise cineva. Directorul hotelului povestise mai târziu că unul din fochiști delira și povestea despre cum el ara nisipul cu o greblă sub un soare orbitor și că explozia nu a fost atât de mare datorită faptului că cel care a stat acolo unde trebuia nu s-a mișcat.

         Hotelul s-a închis în anul care a urmat, costurile erau mari și reparațiile ce trebuia făcute vara întreceau orice așteptări, dar mai rămâne doar un lucru de povestit. Întors acasă în acea zi, am constatat că aveam nisip alb, cel mai alb nisip din lume, în încălțări.

          „Cu un gest spaniol, păunul își deschide evantaiul. 
           Iese din teatru cu privirea lui crudă,
           figura compusă din smalțuri, zgarda de câine, corsajul de smaralde,
           egreta din vârful capului.
           Trena lui regală târâie după ea ochii mulțimii cu gura căscată.
           Pe ultima treaptă, se apleacă și-și cheamă țanțos șoferul”


Koan clasic:
„Care e sunetul unei mâini care aplaudă singură?” V
_______________________

* Nicolas Bouvier, Cronică japoneză, Humanitas, 2006, pag.121;
** Jean Cocteau, Jurnalul unei dezintoxicări, Grup editorial art, 2007, pag.123;
*** Danielle Elisseeff, Istoria Japoniei, Lucman, pag.63-64;
*V Jean Cocteau, Jurnalul unei dezintoxicări, Grup editorial art, 2007, pag.33;
V Nicolas Bouvier, Cronică japoneză, Humanitas, 2006, pag.125.