În fața plutonului de execuție

Necitind pe Malraux, sau Sartre, dar chiar și Márquez descrie cu lux de amănunte plutoanele de execuție, necitind în general, te poți numi profan în ale scrisului. Ceea ce doresc să scriu ține de nuanță, nu de execuția în masă, discutăm unghiular nu totalitar. În schimb Breban nu știe nuanța și bate câmpii. N-am citit deloc Breban și se pare că-am făcut bine. Citesc din ce în ce mai puțină literatură autohtonă, cred că asta-mi creează o imunitate personală.

Să mai citesc din Ovidiu, din Metamorfoze, din miriadele mitice ale existenței zeilor, pe vremea când trăiau printre noi, oamenii.

Gabriel García Márquez - R.I.P. în Memoria Focului

Gabriel García Márquez cu un ochi tânăr și-altul vânăt

≪
1982 / Stockholm
Romacierul Gabriel García Márquez primește
Premiul Nobel și vorbește despre pămînturile noastre
condamnate la un veac de singurătate

... Îndrăznesc să cred că realitatea aceasta ieșită din comun și nu numai expresia ei literară a meritat anul acesta atenția Academiei Suedeze de Litere. Este o realitate care nu există doar pe hîrtie, ci trăiește alături de noi și ne determină fiecare clipă a nenumăratelor noastre morți cotidiene, alimentînd un izvor nesecat de creație, plin de nefericire și de frumusețe, din care columbianul acesta rătăcitor și nostalgic nu este decît o cifră ajutată de soartă. Poeți și cerșetori, muzicanți și profeți, luptători și nemernici, toți fiii acestei realități fără pereche a trebuit să-i cerem foarte puțin imaginației, pentru că cea mai mare provocare a fost pentru noi insuficiența resurselor convenționale pentru a ne face credibilă viața.

Aceasta este, prieteni, miezul singurătății noastre.

... Interpretarea realității noastre cu scheme străine ne face doar să fim încă și mai neînțeleși, tot mai puțin liberi, mereu mai solitari... Nu : violența și durerea nemăsurată a istoriei noastre sînt rezultatul nedreptăților seculare și al amărăciunilor fără sfîrșit, și nu o fabulație urzită la trei mii de leghe de casele noastre. Și totuși mulți conducători și gînditori politici europeni au crezut asta, cu infantilismul bunicilor care au uitat nebuniile rodnice ale tinereții, de parcă n-ar fi cu putință un alt destin decît acela de a trăi la cheremul celor doi mari stăpîni ai lumii.

Aceasta este, prieteni, măsura singurătății noastre...
 ≫

din Memoria Focului de Eduardo Galeano, ed. Politică,1988, pag.656;
text apărut și în Luceafărul nr.1, ianuarie 1983, Singurătatea Americii Latine, discurs cu ocazia înmînării Premiului Nobel.

- cele trei sublinieri în bold îmi aparțin.

Cunoștința cu gheața.

          
       ≪Ţiganul îl învălui cu privirea lui spălăcită înainte de a se pierde într-o băltoacă de păcură fumegândă şi puturoasă deasupra căreia continuau să plutească ecourile răspunsului său:

„Melchiade a murit”.

Sub lovitura acestei veşti, José Arcadio Buendía rămase ca împietrit, încercând să-şi stăpânească durerea pe care o resimţea, până când oamenii strânşi acolo se risipiră chemaţi de alte spectacole şi până ce băltoaca armeanului taciturn se evaporă complet. Mai târziu, alţi ţigani îi confirmară că Melchiade pierise într-adevăr de friguri, în dunele de la Singapur, şi că trupul lui fusese aruncat în marea lavei în locul unde era mai adâncă. Cât despre copii, lor nu le păsa de această veste. Îşi băgaseră în cap că tatăl lor îi va duce să vadă invenţia minunată a învăţaţilor din Memfis, anunţată la intrarea unui cort care, după aceleaşi spuse, ar fi aparţinut regelui Solomon.

Stăruiră atât de mult încât José Arcadio Buendía plăti cei treizeci de reali şi-i conduse până în mijlocul cortului unde stătea un uriaş cu pieptul păros şi cu craniul ras, cu un inel de aramă trecut prin nas şi cu lanţ greu la glezne, pus să păzească un sipet pirateresc. În clipa în care uriaşul ridică capul, din sipet răbufni un suflu îngheţat. În interior nu se vedea decât un enorm bloc transparent, închizând o mulţime nesfârşită de ace peste care ţâşneau în steluţe multicolore pâlpâirile amurgului. Deconcertat, fără să uite totuşi că băieţii aşteptau din partea lui o explicaţie pe loc, José Arcadio Buendía îndrăzni să emită una: 
       Acesta este cel mai mare diamant din lume.
       — Nu, corectă ţiganul. Este gheaţă.

Fără să înţeleagă, José Arcadio Buendía îşi întinse mâna spre bloc, însă uriaşul îi opri gestul.
       „Încă cinci reali pentru a-l atinge”, îi spuse el.
José Arcadio Buendía plăti şi apoi putu pune mâna pe gheaţă, ţinând-o acolo câteva minute, cu inima săltând de bucurie şi totodată de teamă la contactul cu misterul. Neştiind ce să spună, mai plăti încă zece reali pentru a permite copiilor să cunoască această experienţă miraculoasă. Micul José Arcadio refuză să o atingă. Aureliano, dimpotrivă, făcu un pas înainte, puse mâna pe ea, dar şi-o retrase îndată:
       „Frige”, strigă el înspăimântat.
Însă tatăl său nu-i dădu nici o atenţie. Extaziat în faţa acestei minuni autentice, îşi permise să uite pentru o clipă insuccesul întreprinderilor sale delirante şi de cadavrul lui Melchiade dat pradă calmarilor. Mai plăti încă cinci reali şi, punând mâna pe blocul de gheaţă, aşa cum jură un martor pe evanghelie, strigă:
       — Iată marea invenţie a epocii noastre.≫

Gabriel García Márquez, Un veac de singurătate, Rao, 1995, pag.20-21

firul Timpului

     Roland Barthes scrie în eseul « La chambre claire »:

"... că descoperisem această fotografie urcînd înapoi pe firul Timpului. Grecii intrau în Moarte de-a-ndăratelea: ceea ce aveau înainte era trecutul lor. Astfel urcam cursul unei vieţi, nu a mea, ci a acelei pe care o iubeam." *

     Frază, pe care eu am rupt-o dintr-un context, şi mai mult de atât am înlocuit şi fotografia. Lucrul acesta nu l-am făcut decât în ideea de a continua în felul meu însemnătatea privitului şi scrisului de-a-ndăratelea. Pentru a fi înţeles mai bine, dau ca exemplu unul dintre cele mai uluitoare romane ale lui Gabriel García Márquez: Cronica unei morţi anunţate.

     "ÎN ZIUA în care avea să fie omorât, Santiago Nasar se sculă în zori la cinci şi jumătate, pentru a aştepta vaporul cu care sosea episcopul". **

     Uluitor este faptul că aşa începe romanul, cu ceea ce s-a întâmplat, iar precum titlul; cronica a fost deja scrisă. Mai este uluitor că: "în ziua", este scris cu majuscule, accentuat, pentru că de fapt ziua aceea contează. Tot ce urmează este clar definit de ceea ce se va întâmpla în ziua aceea, în ziua când vine episcopul.

     Realitatea pare astfel o lupă care urmăreşte acţiunea omului; omul moare, toţi murim, nu înţeleg de ce ne mai mirăm de fiecare dată când auzim că a mai murit cineva. Viaţa noastră are ca final Moartea, dar de fiecare dată când se vorbeşte de asta, lumea pare îngrozită sau chiar este.

     Timpul curge întocmai ca un râu, ştim de unde până unde, ceea ce nu ştim cu siguranţă este mişcarea pe care o face de-a lungul râului; nu ştim, pentru că trăim astfel încât parcă nu am muri niciodată, zilele se scurg într-o incandescenţă fericită, anii, ce par lungi la început, rămân tot ani. Ne amintim că trebuie să murim atunci când fizic suntem copleşiţi de viaţă, nu mai putem. Mulţi chiar mor fără să ştie, în accidente, în somn, în beţii, în boli ce le atacă conştienţa, de aceea pentru aceştia ce importanţă are cum au navigat pe râu?

     Cele mai celebre texte pentru întărirea psihicului amintesc că trebuie să-ţi aminteşti în fiecare zi că vei muri. Majoritatea dintre noi nu facem asta şi nici măcar nu vedem în această amintire a ceea ce urmează ceva ce merită a fi pomenit. De aceea scriu că nu ştim sensul timpului. Barca pluteşte, are un sens, dar sigur acela este cel bun, sau cel natural? Cu puţină atenţie ne dăm seama, păcăleala durează puţin, dar în viaţă este ceva mai complicat.

     Mitul grec şi nu numai, nu are un timp, Cronos este în Tartar, de aceea Zeus îşi permite să colinde lumea, deghizat, antropomorfic, metamorfozat; apare şi dă naştere acţiunii. Apar eroii, care în toată povestea lor umană pe pământ, îl vor ajuta în cer, în trecut în lupta lui împotriva giganţilor, fiinţe premergătoare omului. De aceea precum am început, putem vedea şi altfel viaţa.

________________________________________________

* Roland Barthes, Camera Luminoasă. Însemnări despre fotografie, ed. Ideea Design Print, 2010,  pag. 29 sus
** Gabriel García Márquez, Cronica unei morţi anunţate, ed. Rao, 1999, prima pagină

Valoarea dereglării sexuale

citat

"Profită de toate acestea ca să faci economii acum, îi spuse Ursula strănepotului ei . Norocul n-o să-ţi surâdă toată viaţa." Însă Aureliano al Doilea n-o asculta. Cu cât desfunda mai multe sticle de şampanie pentru a-şi îmbăta prietenii, cu atât animalele lui se înmulţeau mai frenetic, cu atât se convingea el însuşi că steaua norocului nu datora nimic purtării sale, ci atârna de influenţa Petrei Cortes, concubina lui, al cărei amor avea darul de-a exaspera natura. Era atât de convins că aici se află originea averii sale, încât o ţinea mereu pe Petra Cortes în preajma crescătoriei sale şi, chiar atunci când se însură şi avu copii, continuă să trăiască în preajma ei cu consimţământul Fernandei.
...
După câteva zile, voind să mai elibereze curtea, Petra Cotes schimbă iepurii pe o vacă, iar după două luni vaca fătă trei viţei. Aşa au început lucrurile. Aureliano al Doilea se pomeni peste noapte proprietar de pământuri şi de turme şi abia avea timp să-şi lărgească grajdurile şi cocinile neîndestulătoare. Era o prosperitate atât de delirantă încât îl făcea să izbucnească în râs şi tot ce făcea pentru a-şi potoli veselia era să adopte atitudini extravagante. "La o parte din calea mea vacilor! striga el Viaţa e atât de scurtă!" *


Roger Caillois; în 1950 scria un subcapitol cu titlul: "Valoarea dereglării sexuale" în studiul profund "Omul şi Sacru":
"Actul sexual posedă deja în el însuşi o putere fecundatoare. El este fierbinte, cum spune tribul thonga, adică dezvoltă o energie capabilă să le sporească, să le excite pe toate celelalte care se manifestă în natură: orgia de virilitate căreia sărbătoarea îi serveşte de prilej ajută deci funcţia acesteia prin simplu fapt că încurajează şi reînsufleţeşte forţele cosmice." **


Gabriel Garcia Marquez, scria în romanul său "Un veac de singurătate" de Petra Cortes, "al cărei amor avea darul de-a exaspera natura" ceea ce Roger Caillois sublinia prin energia care o dă actul sexual,"energie capabilă să le sporească, să le excite pe toate celelalte care se manifestă în natură". Similitudine clară şi totodată veridică în toată accepţiunea umană.

___________________________________________________
* Gabriel Garcia Marquez, Un veac de singurătate, Rao 1995, pag.174 jos şi 176 mijloc.
** Roger Caillois, Omul şi Sacru, Nemira 2007, pag.141.

Photo
http://www.dailygalaxy.com/photos/uncategorized/2007/03/19/matisse.jpg