Cununia

Tandreţe?!
Nu!
Dorinţa de-a nu fi singur.

Ziua Opricinicului - pentru mine un cuib de viespii

* o părere în versiune redusă *

Motto:
În absenţa albinelor, mă voi juca cu viespiile.

Dacă Alfred Kinsey colecţiona la început viespii, ca mare biolog ce era, mai târziu a scris Raportul, acesta se referea la oameni, la sexualitatea lor debordantă. În Raport se evidenţiau caractere umane incredibile, nebănuite chiar de artă.

În romanul Ziua Opricinicului, domnul Sorokin crează o tipologie umană, un erou nou, o stare de nouă. Nu inventează, ci doar aduce la suprafaţă, prin asta scriu că este noutatea.
Când am luat cartea nici nu am ştiut ce este opricinic, acum ştiu şi totuşi nu sunt de acord cu definiţia în totalitate, asta din cauza lui Sorokin şi a acestui roman, pentru că citind am descoperit “omul-viespe”; “oamenii-viespii”. Citind am descoperit un erou volatil.
Poate că această introducere este greoaie, dar vă va ajuta să citiţi mai uşor romanul; viespiile sunt şi folositoare, ele nu mor ca albinele după ce înţeapă, ele trăiesc “cam de pe azi pe mâine”, nu fac rezerve, consumă tot, îşi trăiesc mult mai intens viaţa şi asta din cauza stilului luptător.

Am vrut să scriu că în acest roman, -şi scriu roman, pentru că aşa mi se pare că este şi am vrut să scriu erou la fel, ştiu că sunt la modă antiromanele şi antieroii, cam totul pe deandoaselea, dar aici Sorokin ţese bine, ţese la un război, la o violenţă, la un conducător şi în final la o ţară.
Sunt asemănări, oglindiri cu alte mari scrieri, pomenesc doar de Orwell cu "1984" şi de Bradbury cu "Fahrenheit 451", dar acolo nu este sexualitatea debordantă, violentă, iar decadentă este deja un cuvânt sărăcit de această scriere.

Omul-viespe, Komiaga, numele acesta mi-a dus gândul la Orientul Îndepărtat, la Ţara Soarelui Răsare: “Acelaşi vis: merg pe un câmp fără de margini, rusesc,...” şi aşa începe Ziua Opricinicului.

Dacă Pasternak evoca bocetul, strigătul de durere ortodox rus în poeziile sale:
“Glasul durerii până-n zori.
Se plânge chiar pe săturate,...” -[Boris Pasternak, Lirice, Ed. Univers1989, pg.89 mijloc]

La Sorokin cităm din prima pagină
“Mă trezeşte telefonul mobil.
O lovitură de bici – un ţipăt.
Încă o lovitură – un geamăt.
A treia lovitură –un scrâşnet
Poiarok a scris asta în Ordinul secret, când îl torturau pe voievodul din Orientul Îndepărtat. Melodia asta poate să trezească şi un cadavru.”

Am citit în Roland Jaccard despre boemianul Ladislav Klima:
„Acest vagabond etilic, paznic la o uzină dezafectată, după ce a fost exclus din toate universităţile Imperiului, sub acuzaţia de insulte aduse puterii, nu preţuia nimic mai mult decât amarele băuturi ale lui Schopenhauer şi elixirele divine ale lui Nietzsche. Considera umanitatea moleşită ca pe un adormit pe care nu-l putem trezi decât strângându-l de gât. Şi, la citirea gazetelor socialiste, credea că aude bocetul unui regiment de bătrâne plătite să plângă la o înmormântare.”(Roland Jaccard, Tentaţia nihilistă, Ed.Bastion 2008, pag.72 mijloc)

Acum se plânge altfel în Rusia, şi Sorokin redă, poate chiar transparent, chiar irespirabil asta. Poate că ar trebui să pomenesc puţin şi de Dostoievski, pentru că şi autorul acestei Zile a Opricinicului a făcut-o, dar ceea ce m-a durut şi am simţit înţepătura, a fost lovitura curajoasă cu care l-a continuat pe marele Dostoievski. Cum trebuie să-l citim noi acum pe Dostoievski, -cum zice popa acum că trebuie să citim Biblia: altfel decât bunicuţa.

"...cu repovestirea injurioasă a nemuritoarei opere Crimă şi Pedeapsă:

O lovitură pizdoasă de topor pizdos a intrat exact în creştetul băbuţei, răsbelită de trei ori, şi asta şi din cauza înălţimii ei de târfă futută şi răsfutută, să-mi bag pula. Ea a ţipat ca o pizdă şi deodată s-a lăsat ca un căcat pe podeaua blegită, deşi a reuşit, ca vaca cu cur mucegăit, să-şi ridice mâinile care nici măcar nu ştiau să facă o labă ca lumea, spre capul ei pulesc, pieptănat ca la o curvă...”

M-a durut că eu licean fiind, n-am citit aşa, că atunci poate revolta nu atingea zona asta de paroxism, sau poate că nu trebuia; în schimb veninul căpătat acum mă ajută, chiar a vindecat zone ale creierului pierdute deja din cauza unor imagini despre o sexualitate precară, a unei educaţii plăpânde în domeniul acesta.
Am scris despre Komiaga că este un erou volatil, aura sa, cu care apare la început începe să dispară şi asistăm la acele “misiuni de pedeapsă” în care eroul bun dispare, dispare şi omul. Se aude doar zumzetul. Apoi, reapare din nou omul, reapare şi eroul. Romanul duce pe firul povestirii un regret, un mare regret; al unor vremuri apuse, poate, a disoluţiei societăţii contemporane, a unei stări gregare (cum scriu francezii) , este clar un singur lucru viitorul apare nedescris, neexistent şi aici Sorokin a reuşit să arate de fapt toată acţiunea într-un timp mort. Nu există nimic în fapt, iar eu aud doar zumzetul.


"
- Ei, ce mai vrei? mă priveşte fix [clarvăzătoarea] Praskovia.
- Ce o să fie cu Rusia?
Tace mă priveşte atent.
Aştept cu tremur.
- Nimic n-o să fie.
Mă înclin, cu mâna dreaptă ating podeaua de piatră.
Şi ies.
"

pag.110 jos

La cules, în vie

Decapotabila se opri. Se opri într-un norişor de praf, în dreptul cântarului, alunecând pe o ladă de struguri.
În halatul ce trebuia să fie alb, Gregorio, administratorul viei îi deschise portiera maşinii; şoferul sări peste ea, fără să-l atingă.
-Au venit turiştii? Unde sunt turiştii?
Gregorio, bângui ceva...
-Da, este 31 şi nu vin în 31... nervos tânărul şofer trânti portiera maşinii, deschisă de Gregorio.
Oamenii veneau cu lădiţele la cântar şi Gregorio nu ştia cum să se-mpartă; între muncă şi a-l servi pe fiul stâpânului. O chemă pe C şi aceasta se ivi de după câteva rânduri. C era frumoasă, bluza udă de must îi atârnă greoaie şi apoi la vârsta ei nu purta sutien. C se aplecă să-şi aranjeze fusta când ajunse în dreptul maşinii, iar fiul stăpânului holbă ochii. Un rictus al feţei îi ridică comisura dreaptă, părea un zâmbet, dar nu era.
La prânz toată lumea ştia de viol. Urmele pline de must ale roţilor se mai vedeau bine, mai târziu în soare păreau nişte şerpi morţi.
După-masa contele plăti gras familiei tinerei C, opt salarii de cules, în_vie.
Pe deal se cântăreau ultimile lădiţe, venise şi ultima remorcă; care când se-ntoarse frământă pământul umed, de parcă mistreţii se împreunară acolo. Călcând cu grijă, Gregorio semnă pe foaia şoferului.
Seara stoluri de corbi năpădeau via, nimeni nu mai alerga după ei. În vie nu mai era nimeni.
A doua zi, pe brumă, Gregorio cu încă doi inspectau rândurile; strângeau lădiţele rupte, mai aranjau via. Unul găsi nişte chiloţi rupţi. Râseră.
Spre prânz, pe când ceaţa se ridicase, la poalele dealului veni autocarul.
40 de ruşi, pregătiţi sufleteşte năvăliră în vie. Gregorio alerga în calea lor, strigând:
-Basta, basta...
Ghidul în urma lor, agale, plictisit. Gregorio cu toate că venise la vale, sufla greu, avea 80 de ani. Se întâlniră, ghidul întrebă de cramă:
-Basta, basta...
-Adică?
-Via a luat-o banca, nu mai aveţi voie aici...
Un tânăr moscovit se aplecă după un bob de strugure.
-Pe aici a fost un Ferrari! şi arătă prietenului amprenta din vârful cizmei.
În spate ghidul traducea la greu. Gregorio nu mai sufla, dar asuda.
Un rus la vreo cincizeci de ani vroia să cumpere via şi întrebă de bancă, de întindere, de soi, de oameni.
Seara, la o grapa, Gregorio povestea sătenilor ce bine l-au plătit ruşii. Explica ce fel de oameni sunt. Apoi, încheie:
-La urmă, după ce mi-a dat o sută de euro, rusu mi-a zis să nu spun nimănui, dar pe aici a trecut unul Suvovo, parcă aşa-i zicea, toţi sună la fel...
-Suvorov*, completă cineva din spate!
Toţi râseră.

_________________________________________________

*Suvorov, Alexandr Vasilievici, prinţ "Italiiskii" (n.13 nov.1729, Moscova - m.6 mai 1801 St. Petesburg)... (1799) a primit misiunea de-a izgoni trupele franceze din Italia de Nord. A orientat efortul militar ruso-austriac spre Lombardia, unde se afla o armata de 80.000 de militari francezi, subordonată generalului M. Scherer. Pentru început trupele generalului austriac Kray von Krajowa au respins atacurile adverse la Magnano (5 apr. 1799). Alăturându-se lui Kray şi preluând comanda superioară, Suvorov s-a lansat în urmărire; concomitent, a blocat Mantova şi Peschiera şi a încercat să ia sub control legăturile dintre Brescia şi Milano. Biruitor în bătălia de la Cassano (27 apr. 1799) în faţa generalului J. Moreau, a intrat în Milano (28 apr.1799) şi a asediat Genova...
pentru mai multe vezi "Comandanţi Militari - Dicţionar", C. Căzănişteanu, V. Zodian, A. Pandea; Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1983, pag.299.

Muzeul

Acesta a apărut brusc după colină; panta ce se dădea la vale te îmbia să scoţi maşina din viteză; să cobori geamurile şi în liniştea pneurilor ce mângâiau asfaltul să-l vezi: muzeul!

O construcţie ce ocupa toată valea şi se-ntindea pe coastele dealurilor calcaroase pe un singur nivel, ca un acoperiş delicat deasupra solului într-un deşert arid şi atroce prin temperatura din timpul zilei.
De sus, puţin puteau să anticipeze întinderea acestuia, deoarece coborârea lină dura cel puţin o jumătate de oră şi de altfel interesant prin relaxarea pe care ţi-o imprima imaginea şi coborârea, căci nu simţeai căldura la nici o oră a zilei.
Jos într-o parcare largă, cu puţine maşini, simţeai betonul cum dogoreşte. Umbra exista doar în apropierea pavilionului de la intrare. Beton, care te grăbea să intri şi să scapi de-un spaţiu neprietenos.
Uitând de măreţia trecută, Ea reflectă:
"Când te gândeşti cât am dat pe bilete şi cât am aşteptat..."
El, mai optimist, nu gândi nimic.
Decapotabila rămase în spatele lor, ca o broască ţestoasă lipsită de cochilie; ulterior El îşi aminiti că lăsase pielea banchetelor expuse în soare.
Ca-ntr-un film bun intrarea se dovedi pe măsura aşteptărilor şi al preţului plătit.
O doamnă trecută de prima tinereţe, slab machiată; care lăsa să se vadă diferenţa mare de vârstă între oaspeţi şi ea îi invită să se reculeagă în faţa unor imense monitoare ca ei să-şi aleagă domeniul şi timpul pe care doreau să-l viziteze.
La prima vedere trucajele păreau perfecte. Când li s-a spus că nu sunt trucaje, ei au apelat la profesionismul actorilor. Ea ulterior şi-a amintit că Doamna coafată le-a spus că sunt personaje reale.
El a ales Epoca de Aur a Greciei antice, din timpul lui Pericle, epocă...
Ea a dorit Franţa în timpul lui Ludovic al XIV-lea, undeva prin Versailles...
Doamna a înclinat din cap şi-a deschis o uşă glisantă prin care s-au pierdut; a tras linie şi mnemonic a calculat repede media şi i-a plasat undeva în secolul X al erei noastre, eră după Cristos: secol al întunericului şi al fricii de necunoscut.
După preţul biletelor vor sta cam un an, dacă vor supravieţui. Ceea ce nu ştiau ei este că la rîndul lor, ei deveneau personaje reale, cuprinse de un sentiment de supravieţuire identic cu ... "supravieţuirea".

P.S. Numai "maşina" din parcare a acoperit toate costurile...

Scrisori între activişti

Londra 28 iulie 2010

Miguel,

Sunt fericit, azi este ziua cea mare, voi aţi reuşit, vestea ne-a luat în surprindere şi pe noi. Este adevărat că acum, odată cu Campionatele Europene de Atletism, presiunea a fost şi mai mare. Nu poţi ignora lucrul acesta, aşa cum şi cele 140.000 de semnături din toată Europa şi-au făcut datoria; Barcelona este în fierbere şi asta trebuie evidenţiat. Gata cu coridele, gata cu aceste sacrificii bestiale, ştiu că şi data trecută ai pomenit de Picasso, de Pamplona, şi că şi alţii, lasă, uită, trăim prezentul cultural uman. Trebuie să protejăm viul şi asta cu orice sacrificii.
Miguel, nu fi supărat, teoria ta nu va ţine, vom găsi un înlocuitor la aceste violenţe. Mass-media găseşte rezolvare, vor mai multe filme porno, mai multe filme cu pac-pac, omul trebuie să vadă violenţa virtual, nu în arenă. Te rog data viitoare să nu-mi mai pomeneşti de balene, delfini, urşi polari, nu ţine, ştii bine că totul trebuie luat treptat. Aveţi şi voi timp până în 2012 să vă eradicaţi violenţa organizată pe stadioane. Oricum emigranţii voştrii nu suferă din cauza lipsei coridelor, nu se vor răscula, nu vor cere nimic în plus, problema tot timpul a fost la voi, la catalani. Sunteţi prea mândrii cu Gaudi şi cu biserica aia neterminată, ce? noi nu avem plaje; voi tot cu Cadaque şi cu cine s-o fi plimbat pe acolo.
În altă privinţă, nu pot să fiu de acord cu motivele în care eu aş semna pe site-ul acela cu grecii, nu-i treaba mea. Lordul Elgin a fost un lord şi cei cu asta că a luat ceva, şi Lord Carnarvon a luat ceva mai târziu, toţi l-a vremea aceea luau; da, lordul Byron nu a luat nimic, a rămas de tot acolo.
Statuile şi metopele au fost protejate la noi la British Museum, Atena este poluată şi ai văzut cum suferă celelalte care au rămas. Acum tu din Barcelona ce ştii despre Acropole, asta-i treaba lorzilor...
Nu mai insist, vreau în final ca toată Spania să abdice în problema coridelor, aşa trebuie!

Cu respect, Carmichael


________________________________________________
Photo: Taurul de argint, explicaţia de pe
http://www.sikyon.com/delphi/Art/delphi_eg08.html
The remains of a lifesize Silver Bull, made out of silver sheets and gold,
dedicated at Delphi in the middle of 6th century BC. Delphi Museum

elmo tide's photo

http://www.flickr.com/photos/28079824@N03/show/with/2618810587/

Dorinţa de-a fi baltă

A plouat.
Atât a plouat cât să se formeze bălţi; acele oglinzi de apă adunate în denivelările asfaltului, în gropile neastupate sau în jurul canalele înfundate.
Trebuia să fie frumos afară, căci dimineaţa primi ploaia ca un descântec al unei nopţi fără stele, înnegurate şi triste, dar nu putea fi aşa frumos: mirosuri pestilenţiale călătoreau de-a lungul străzii, iar bălţile erau negre, murdar de negre. Atmosfera presa, totul era static şi de aceea mi-a venit şi mie să o las baltă. Să fiu baltă, să fiu un mediu care stropeşte, atunci când mă calcă roata maşinii să pot sări pe oameni, să-i văd ferindu-se de mine ţipând la gândul că se vor murdări, "dar nu putea fi aşa frumos".
Oamenii nu vor să se murdărească, numai copiii fac asta. În jocul cu viaţa omul vrea să rămână curat, de gândurile lui să nu se atingă nimeni, căci s-ar putea nici să nu le aibă; dacă le are, şi ele -gândurile- sunt curate.
Aşa este şi dimineaţa asta, curată, numai pe ici pe colo constatăm că nu-i chiar aşa şi totuşi îmi vine să o las şi să fiu baltă.

Strigăt mut

Sunt vremuri când ar trebui ca individul să se schimbe, să privească acut şi să fie mai conştient. Este o vreme proastă pentru intelectualul român, este aşa pentru că nu face nimic, nimicul cel mai mic posibil. În toate cărţile care apar astăzi ca scriitura marilor români ai acestor vremuri se simte năduşeala lor datorată imposibilităţii înţelegerii realităţii. Piesele de teatru au dat la întors, filmele s-au întors deja în trecut şi câteva filme realiste mai scot ceva premii peste hotare, oricum şi aşa ne traversează o mare plictiseală culturală. Nimic cu vână, nimic mai răsărit care să trezească cu un bâzâit creierul amorţit al românului. Amorţeală pe care mass-media a livrat-o porţionat românului ca drog. Amorţeală dorită şi politic şi economic; drumul omului de rând este drumul spre abator, dragi intelectuali români.

Din nuvela "Am să fiu" a Doamnei M

citat

Am privit chipul acestui bărbat şi mi-am parcurs toate dorinţele începând cu bărbia lui; o formă trapezoidală, aspră, prea adâncită spre piept, perfectă şi lungă, mai sus buzele inegale, volume ascendente. Privind asta am urcat ca pe nişte scări ce m-au dus în vârful nasului şi de acolo am văzut ochii -cineva pomenea de ochi ca fiind faruri, ferestre, lumini- aici eu am dat de vid, ochi care nu mă priveau, care nu mă "luminau", erau ochi care mă înghiţeau şi în această voluptate canibalică îmi devorau de fapt intimitatea. Ce mai conta unde mă ducea abisul privirii lui, când inima mea zvâcnea la această provocare. Neutralitatea ochilor lui a contat atunci cel mai mult pentru mine, în această neutralitate m-am pierdut eu ca fiind femeie.

Caligula

"Cred că n-am fost bine înţeles ieri când l-am omorît pe sacrificator cu ciocanul cu care dădea să răpună juninca. Şi totuşi era foarte simplu. Am vrut şi eu să schimb odată ordinea lucrurilor - ca să văd ce se întâmplă, de fapt. Şi am văzut că nimic nu e schimbat. Puţină mirare şi spaimă la spectatori. În rest, soarele a asfinţit la aceeaşi oră. Am conchis că nu contează să schimbi ordinea lucrurilor." (Caligula)

Am plecat. Atunci când gările dormeau, puturoase, ca nişte căţele cu burţile goale. Răsuflarea mea producea ceaţă. Străzile pustii şi zgomotul pungilor ce se tăvăleau în jurul semafoarelor obosite de atâta clipit, mă îndemnau la fugă nu la mers.
Am mers, mai târziu am fugit. Şi oricât am încercat, ordinea lucrurilor era aceeaşi. Tot ceea ce se răscolea în jurul meu la acea oră mică de dimineaţă, era la fel şi mâine şi poimâine. Am refuzat brusc ideea de sinucidere, pentru simplu motiv că gestul meu n-ar fi schimbat nimic. Dar în schimb mi-am dorit din răsputeri:

"Dar de ce soarele nu ar răsări într-o zi la apus?"
______________________________________________

primul şi al doilea citat: "..." sunt din A. Camus, Carnete, Ed. Rao 2002, pag. 109 jos.

______________________________________________

picture "caligula flutters to his death"
http://www.miracleplayers.org/emperorsofrome/emperors_of_rome_photos.htm

Panoramă

M-a amuzat felul,
Din care am început să mă înfrupt:
Felul tău de a zâmbi,
Când m-a cuprins foamea.

Originalitatea formei

Scriu pentru că se naşte ceva, un "ce" în mine ("ce"-ul nu-mi aparţine şi este un mare cuvânt al lui Nietzsche, el are pentru mine aici şi tot timpul copyright): constat că nu sunt pregătit.
Orice răzvrătire în mine comportă două aspecte: primul se referă la neînţelegere; a mea, a apropiaţilor, a lumii, al doilea aspect la frustrare, a faptului că "nu pot cuprinde totul", nu pot să realizez staţia, apariţia acesteia din urmă ca oprire, ca finalitate a "ce"!

Unul pe net dă cu părerea despre fond şi formă; m-am împiedecat. Ce!
Ies afară, alung limbile câinilor de pe mine şi ajung în stradă. Fond, formă... formă fond!
Confuzie şi vin repede după Google, sunt sigur că şi el mă aştepta, că doar el tot timpul aşteaptă.

http://ro.wikisource.org/wiki/Originalitatea_formei

Citiţi ceea ce acum mai mult de un secol a scris Garabet Ibrăileanu, citiţi dacă vreţi să scrieţi, citiţi dacă vreţi să vă găsiţi forma, oricum fondul este bun, ici colo un fractal a luat-o razna şi iaca şi forma urmează.
Aici pentru zece, douăzeci de minute, citind acest text de două pagini m-am simţit elev.

imagine de la
http://www.jurnalul.ro/stire-biblioteca-pentru-toti/iubirea-desfigureaza-si-trece-520345.html

Iluzia transparentului

Sufocat că nu vede legătura, cineva afirma că nu există legătură şi că trebuie tot timpul să o arătăm, dacă vrem să fim înţeleşi. Aşa este, trebuie să fim înţeleşi, numai că uneori mai vorbeşte şi altceva în noi (şi afirmaţia asta nu-mi aparţine).

Pentru a vedea totul, omul ar fi trebuit să zboare, pentru a şti totul omul ar fi trebuit să se strecoare.
A te strecura înseamnă a nu fi văzut şi dorinţa asta a fost iniţial eroică; atunci când Perseu în lupta sa cu Meduza a întrebuinţat scutul oglindă primit de la Atena, scut în care se uita astfel încât privirea pietrificatoare a Meduzei să nu aibă efect. Perseu privea dintr-un unghi şi dădea loviturile din celălalt unghi, dibaci luptător. Perseu mai şi zbura; cu sandalele lui Hermes. Astfel ajutat de zei înfrânge monstrul marin.

În Suedia ţară uimitoare tehnologic, apare casa transparentă din văzduh, casă ce se doreşte invizibilă mediului în care este; casă care ar trebui să nu deranjeze pe nimeni. Totuşi, după spusele autorului acestui proiect, casa consumă mult curent, face şi ceva zgomot şi păsările se izbesc mortal de ea. O folie specială, pusă ulterior pe sticlă de constructor le protejează pe zburătoare. Totuşi în această luptă cu natura, este un alt mod de a te strecura, de a fi invizibil. Eforturi excentrice şi costisitoare, eforturi.

În Japonia ţară uimitoare tehnologic, este studiat acoperişul transparent de culoare verde, acoperiş ce face din casă o formă naturală constantă, un adăpost şi un culcuş şi pentru alte vieţuitoare, adevărat că unele invizibile ochiului uman.




prima imagine
http://www.treehugger.com/mirrored-treehuouse.jpg
http://green.yahoo.com/blog/guest_bloggers/56/almost-invisible-mirrored-tree-house-built-in-sweden.html?pg=33

a doua imagine
Dan-bayashi, din albumul Ryokan, a japanesse tradition, Ed. Konemann, 2005 pag.202

Dan-bayashi
During the summer months the mossy, thatched dormer roof of the former samurai residence unites with the lush green landscapes to create a charming picture.
"In country areas the compact thatched roof of the traditional house is common. Thatch has an excellent insulating effect and is very economical. Moreover, if brought to creative perfection, as in Japan, it is of a beaty that cannot be equalled." (Bruno Taut; freely translated by J.B.)

Jocuri periculoase

Aici vedem jocul, un joc ce trebuia să imite venirea din neant, venirea de sus.
Antiteza este fatidică, ea ori nu crede, ori nu vede (nu aude, nu simte, nu presimte...).
Nu devii victimă necunoscând jocul, ci invers. De ce? Pentru că cel care nu cunoaşte regulile unui joc, îl ocoleşte; nu-l joacă, nu-l provoacă -pe joc sau jucători. Dacă îţi este frică nu ai ce căuta noaptea afară, dacă identitatea nu s-a cristalizat nu ai ce căuta pe internet, dacă dublul îţi joacă feste aruncă-l pe net etc.
Fără a trezi confuzie, jocul nu-l impune societatea, îl impune o anumită societate din care faci parte. Regulile sunt stabilite de fiecare în parte şi ele se cristalizează în timp personalizându-se pe iniţiatorii lor. Străinii de obicei sunt suspectaţi, dar nu din pricină că ei ar provoca vreun fenomen [social], ci pentru faptul că orice intruziune din afară duce la schimbarea anumitor reguli. Tinerii nu mai acceptă lecţii de la o anumită vârstă şi de ce nu ar fi bine aşa, de ce nu regulile lor, noi, atroce pentru cei care nu le înţeleg nu i-ar feri pe ei, tinerii, de jocuri periculoase. Ori tocmai aici batem moneda, prin jocul lor neînţeles de alţii o comunitate este ferită de atacurile subversive ale exteriorului, de aici abundenţa de mesaje care schimbă limba, prescurtări ce trimit la scrierea cuneiformă, pictograme ce amintesc de hieroglife şi până la scrierea liniară mai este şi asta numai pentru că presiunea în zilele de azi este foarte puternică.

Castitatea morţii

Oamenii nu au cântat moartea, nu au căutat o împreunare cu ea, nimic din ceea putea fi dorinţă nu a depăşit frica; frica de moarte, prin asta moartea este castă. Dacă există oameni care au prins altceva aici, atunci de ce să nu-i primim în lumea excepţiilor, să-i privim aşa, să-i citim aşa.
Întorcîndu-ne la mit, Persefona, [soţia lui Hades] nu a avut niciun iubit pământean, sau din lumea viilor. Persefona, în timpul ei pe care-l petrecea pe pământ muncea alături de mama ei Demetra, zeiţa grânelor. Aici antinomia puternic încastrată în conştiinţa umană a morţii cu viaţa şi invers.

Castitatea morţii ar presupune singularitate, venind prin asta forţa ei, necunoaşterea. Moartea vine tot timpul neînsoţită, nu are nevoie de alai, în îmbrăţişarea ei mortală nu are nevoie de martori.
Moartea vine din neprevăzut şi cu o mare dorinţă, uneori chemată ea nu apare, tocmai că moartea este geloasă; prea geloasă pentru forţa ei şi prea puţin pentru castitatea ei.

Jocul şi poezia

citat

Mitul izvorăşte odată cu poezia în sfera jocului, iar religia sălbaticului se află, ca şi întreaga lui viaţă, mai mult jumătate în acea sferă.
De îndată ce mitul a devenit literatură, adică de îndată ce este purtat, într-o formă fixă transmisă prin tradiţie, printr-o cultură care între timp s-a desprins din sfera imaginaţiei sălbaticului, el ajunge să fie subordonat distincţiei dintre seriozitate şi joc. E sacru, deci trebuie să fie ceva serios. Dar mai vorbeşte tot limba sălbaticului, adică o limbă care exprimă reprezentări de imagini, lipsite încă de un recipient în măsură să cuprindă antinomia joc-seriozitate. Suntem din moşi-strămoşi atât de familiarizaţi cu închipuirile mitologiei greceşti, şi atât de dispuşi să le acordăm admiraţia noastră romantică, alături de cea acordată Eddelor, încât suntem în general înclinaţi să trecem cu vederea cât de formidabil de barbare sunt amândouă.

Johan Huizinga, Homo Ludens, Humanitas 2007, pag.219 sus.

Domnul profesor (juisarea)

Dacă a primit ceva de la viaţă, în plinătatea ei, asta a fost juisarea. Acum la bătrâneţe, domnul profesor o exersează cel mai bine. Experienţa în final tot îşi spune cuvântul; prin juisare inima lui bolnavă bate mai tinereşte, imaginaţia o forţează prin amintire.
Domnul profesor a scris şi cărţi pentru copii, bune sau rele, cu mai multe poze sau în proză, dar atunci era tânăr şi asta îl mâhneşte cel mai mult, nu numai tinereţea, ci neînţelegerea ei, neînţelegerea propriilor versuri scrise atunci în tinereţe pentru copii. Acum la pensie ar cam mai fura ceva tinereţe, dar cum? Cum să devină un "hoţ de tinereţe" dacă nu prin juisare? -elegant cineva scria "hoţ de frumuseţe".
Vremurile cu bătutul la maşină s-au dus, acum degetele nu l-ar ajuta deloc, norocul a venit cu internetul. Numai că domnul profesor nu se prea pricepe la tehnică, dar în ambiţia lui o face şi pe asta, chiar scrie la două trei cotidiene din capitală, apare în faţă, este băgat în seamă şi pentru un moment uită de juisare, are orgoliu acum.
Când l-au dat afară, tinerii, cred că l-au bănuit, l-au hăituit şi atunci a plecat.
Acum prin minunate identităţi false domnul profesor a apărut pe internet şi juisează maxim, fură, chiuie şi doarme puţin.
Blogosfera este minunată, -nici nu se putea mai bine- ca această decrepitudine majoră să nu meargă totuşi înainte. În democraţie doar sunt cei mai mulţi hoţi. În schimb aici avem aceşti "hoţi de tinereţe", babe sfătoase.

În încheiere trebuie să scriu că domnul profesor este gelos pe domnul Sorokin, pe acest inginer rus de mine. Este gelos că acesta scrie genial şi el n-a putut niciodată, mai mult când a aflat că are soţie şi copii cu care locuieşte într-un bloc turn din Moscova, a făcut spume.
Domnul profesor nu crede decât în valorile în care a fost educat, cu cele noi juisează, dar se şi enervează când acest ultim joc nu-i prea iese, când este bănuit i se face frică.

Radio Kaos

Ascult la Radio Kaos, Radio waves. Ascult pe Roger Waters.
Trec prin Oklahoma city în drumul meu spre L.A. Trec pe F.M.

Credeam că ştiţi cum se abate un nor din calea soarelui ce vă luminează!
Să nu-l chemaţi!
El va fugi cântând un cânt în vânt.

Moartea duală

Dacă nu putem contrazice afirmaţia că "moartea" se află printre noi, ea se datorează faptului că oamenii mor printre noi. Tot aşa nu putem admite neprezenţa "morţii" pe tărâmul de dincolo şi asta tot prin ideea că a priori acesta îi aparţine. Moartea este dincolo pentru că noi am trimis-o acolo şi tot noi i-am creat aceste teritoriu. Scriu noi, prin omenire, prin ceea ce educaţia occidentală (şi apropiat orientală) a indus atât de straşnic în conştiinţa noastră: frica de moarte.

Dualitatea morţii ajunge să ne petreacă în fiecare zi, afirmaţiile tinerilor că: "m-am jucat cu moartea", "moartea a fost lângă mine", sau chiar "moartea este proastă" sunt normale, tocmai prin informaţia întărită de mii de ori prin mass-media, prin ceea ce scriu eu şi toţi ceilalţi, ca revoltă împotriva fricii, a bisericii, a formelor de subjugare culturală.
Afirmaţiile celor bătrâni: "Mă voi întâlni cu moartea", "Moartea mă aşteaptă", "De-o moarte este dator fiecare" sunt la fel de normale, de intrate în periodicul limbaj de zi cu zi, şi fără a dori să mă repet, mentalitatea impune de cele mai multe ori asemenea reflecţii.

De ceea ce este dincolo, ar trebui să discutăm mai puţin. Nu ştim. Noi am creat acest dincolo, tot din motive de frică sau din neputinţă a cunoaşterii. Să nu credeţi că odată creat acest tărâm el se va distruge repede cu o nouă conştiinţă tradusă prin toate canalele de informaţie. Indiferent de tehnologie, de repercursiune a acesteia împotriva a ceea ce numim moarte; atavic ne străbate fiorul când singuri, noaptea, ne gândim la ea.

Spre final, remarc această dualitate datorită mitului grec în care răpită de la mama ei Demetra -zeiţa belşugului, a grânelor- Persefona devine fără voia ei soţia lui Hades [zeul lăcaşurilor subpământene, al morţii]. Ceea a urma nici nu vă puteţi închipui. O parte, ca şi consecinţă, l-am reflectat în plânsetul lui Orfeu la moartea Euridicei, în care natura a fost răvăşită de-a dreptul. Acum Demetra a provocat cataclisme naturale, secete prelungite şi boli în lumea animală, de aceea zeii speriaţi au stat la sfat şi-au hotărât acel "fifty-fifty"! Au hotărât, ca să nu supere nici "coasa umanităţii", nici "primăvara naturii", ca Persefona să stea jumătate de an pe pământ, în anotimpul când natura se retrage prin toamnă-iarnă şi să revină primăvara şi să o ajute pe mama ei toată vara la întregul proces de entalpic natural (de-a pune ordine, de a trasa progresul, creşterea, fecunditatea). De aceea jocul cu moartea nu este împletit cu ea însăşi, ci cu apropiata acesteia. De aceea moartea este prezentă, nu direct, dar nici indirect. Castitatea morţii se poate discuta, asta cred în altă postare.

Euridice - Eurydike

Euridice a fost nevasta lui Orfeu. Orfeu a fost elevul lui Linos, acesta fiind după multe mituri chiar fiul lui Apollo, sau al lui Hermes. Linos a fost primul cântăreţ celebru al anticei Elade.
Diodor din Sicilia, scria că "Orfeu, care îi întrecea pe toţi cei din vremea sa prin însuşiri înnăscute, dar şi prin învăţătura ce-o primise, a schimbat multe lucruri din iniţierile orgiace şi, de aceea, misteriile pe care le introduse Dionysos se numesc orfice."
Orfeu cânta atât de frumos din liră încât păsările se opreau din zbor, apele se umflau, nimfele se arătau.
Îndrăgostindu-se de Euridice, natura tresaltă la cântecele lui de dragoste, iar de sus, zeii ascultau şi ei.
Probabil fără ştiinţa nimănui, Euridice este muşcată de un şarpe. Unele mituri spun că ea a fugit ca să nu fie violată şi în această fugă, probabil ar fi călcat pe şarpe.
Orfeu este disperat, jalea lui covârşeşte natura. Când cânta, animalele se ascundeau în văgăuni cuprinse de melancolie, holdele nu se mai coceau, iar disperarea oamenilor atinse paroxismul în rugăciunile înălţate către zei.
Zeii, uimiţi şi ei de ce se-ntâmplă îl trimit Hermes să cerceteze şi în zborul său văzu natura îl lipsa ei de apă, fumuri negre se-nălţau pretutindeni. Uscăciunea stoarse şi piatra care sub copita caprei crăpă.
Ajuns şi la Orfeu, -cu promisiunea lui Zeus de-a încerca totul-, a încercat să-l înduplece să termine cu jalea şi doliul mult prea lung. Neînduplecat, Orfeu priveşte spre cer şi cere pe Euridice înapoi, cere să meargă pe tărâmul morţii, aşa cum şi Dionysos încercase şi chiar reuşise.
"- Dar moartea noastră [Hades] nu e proastă!" se auzi vocea tunătoare al lui Zeus [fratele lui Hades].
Hermes încurajat, îl luă pe Orfeu şi plutiră spre Necromantion, poarta de intrare în lumea de dincolo.
Orfeu cântă şi-l adormi pe Cerber, odată păzitorul scos din scenă, mai trebuia doar încuvinţarea ei, a Persefonei, soţia lui Hades, căci numai prin ea putea obţine încuviinţarea zeul subpământean.
Orfeu îşi cântă iubirea pierdută, cântă despre dorinţa lui de-a trăi şi de-a iubi, îi aminti Persefonei de mama ei; de Demetra, cea cu holdele drept plete. Apoi îi mai aminti Persefonei de castitatea ei pământeană, căci jumătate de an trăia afară, în lumina soarelui şi numai cealaltă jumătate era soţia lui Hades.
"- Poate ar fi castă!" completă Persefona, ascunsă după masca ei.
Hades era un introvertit, i se trăgea de la zarurile prin care el devenise stăpânul întunericului. Poseidon fusese mai fericit ca el, luase mările şi oceanele... acum [Hades] îşi privea doar nevasta, care la adăpostul măştii părea şi mai frumoasă. Masca sau ea? Persefona, casta pământeană şi fiind întrebat asupra situaţiei pentru care Orfeu se află acolo se bâlbâi puţin. Şmecherul de Hermes aprobă repede, poate chiar înaintea lui şi până Hades să spună altceva, mesagerul zeilor - cel mai hoţ zeu dintre toţi zeii- anunţa hotărârea lui Hades. Dar zeul introvertit nu se lăsă şi făcu o vrajă şi-l tocmi acum pe Hermes să-l avertizeze pe Orfeu asupra viitorul imediat.
Hermes îl întoarse pe Orfeu şi-l îndrumă pe drumul întors, el va veni în spatele lui cu Euridice, dar, sub nici o formă Orfeu nu trebuie să se-ntoarcă; nu trebuie să vorbească, trebuie să meargă numai înainte. Nu are voie să o vadă pe Euridice nevie în lumea neviilor.
Orfeu mulţumi tuturor şi plecă primul.
Drumul părea mai lung la ieşire, Cerber sforăia, lumina încă nu se vedea.
Gândul că o va vedea din nou, pe ea, pe iubita lui, pe Euridice, îi sugrumă raţiunea. Oricât timp ar fi trecut, lui i se părea o veşnicie, paşii parcă nu înaintau şi mai ales în urma lui nu se auzea nimic, nici un zgomot, dacă fusese înşelat? Risipi repede îndoielile, zeii îşi respectă promisiunile! Oare? mai gândi el până când un alt gând luă putere în mintea lui. Un gând despre ea, despre frumuseţea ei, oare era la fel de frumoasă, oare zâmbetul ei mai exista? şi se întoarse.
Lângă Hermes era un trup de femeie, fără faţă, fără portret, o mască asemeni Persefonei îi acoperea chipul.
"- Fără mască!" exclamă Orfeu şi masca căzu, singură.
Euridice stătea în faţa lui, chipul ei se vedea acum foarte bine în lumina ce izvora din intrarea atât de aproape, dar ea cădea înapoi, atrasă de-o forţă irezistibilă, ce sufoca realitatea.
Orfeu o pierdu a doua oară, pentru totdeauna.

Domnule profesor,

merită să vedeţi ceea ce am postat pe Youtube, ţine 2 minute, pentru a fi înţeles mai uşor
dealtfel toate aceste postări însoţite de clipuri mai spun ceva şi printre imagini

Toate orele de la şcoală au fost însoţite de un profund respect faţă de profesori.
Începând cu şcoala primară, la vederea unui profesor pe stradă mă cuprindea o ruşine pe care nu puteam să mi-o ascund -aşa erau vremurile-, mai târziu la liceu fugeam, alergam ca să nu mă vadă, nu ştiu de ce preferam să nu-i mai văd în timpul meu liber.
Nimeni nu mi-a explicat nimic în favoarea unei educaţii externe şcolii -meditaţiile-, care erau obligatorii, care erau necesare, care erau la modă şi sunt şi acum.
Mă săturasem de lecţii, mă săturasem de morala şcolară, mai mult sau mai puţin bună, mă cam săturasem şi de profesori, dar eu nu ştiam asta.
Mult mai târziu, m-am întâlnit cu un unchi de-al meu, tot profesor -aşa a fost să fie- şi-a început să-mi de-a lecţii în afara programului său şcolar, mie. Că am rămas blocat, că era disambigu, crezându-mă unul din studenţii lui cu caş la gură ar fi fost doar o scaldă, dar ar fi vrut să-l şi aprob, să dau măcar din ochi, dacă nu din cap.
Oricum de atunci am început să-i văd pe aceşti profesori peste tot, obsedat fiind poate de amploarea pe care a luat-o fenomenul.
Când am intrat pe net, am crezut că am scăpat de ei, dar se strecoară în comentarii, cu sfaturi băbeşti, care nu fac altceva decât să ne transmită boala lor, aplecarea şi frustrarea şi în neînţelegerea viului tânăr ar cam lua o mie şi una de identităţi.
Domnule profesor aş cam citi, mă lăsaţi?! Nu-mi daţi idei, nu mă răstălmăciţi.
"-Programa şcolară?!"
"-Ooo este adevărat, n-am citit nimic de acolo, mi-a scăpat, voi fi mai bun cu bunăvoinţa dumneavoastră!"

Dar nu vreau să rămân aici, cei bătrâni îşi văd deja moartea în oglindă, în baie -eu, este adevărat o văd în oglinda retrovizoare, în viteză. Finalul este aproape pentru ei, indescriptibil pentru mine, pot oricând să iau parte la finalul lor, ar fi în natura lucrurilor deseori în acel mers aerian al păsărilor migratoare.

În parte se întâmplă ca lucrurile să se mai amestece, să devină mai vivace, şi ca profesori să avem specimene tinere, cu voinţă, cu atac.
"Fără scrupule!" spunea un corporatist.
Din păcate aici nu discutăm de programă, de orar, de timp, ei lucrează cu cartelă: "anytime, anywhere".
În limita banilor cheltuiţi, ai chiriei neplătite aceşti tineri devin profesori, existenţa lor legată numai de "valoare" îi face viteji, eroi ai unei societăţi de consum şi aici cred că plagiez deja.
Două lucruri au aceşti "profesori": viteza şi preatinereţea, unul din ele va ceda repede în faţa celuilalt.

Reciprocitate -forme acute-

Am vrut să fiu reciproc,
acestei lumi, acestei umanităţi.
Nu cred că am încetat să fiu, dar între dorinţă şi putinţă ne traversează eşecul.
Oooo! şi când am luat-o, aşa vertical: upercut; pe lângă jugulară, între urechi, între ochi, sub frunte, sub nas, sub bărbie, n-am mai putut să fiu reciproc, pentru că nu am mai putut. Am căzut.
Am avut decenţa să cad, să mă prăbuşesc, de aceea într-o reciprocitate îţi trebuie decenţă, dar cel care m-a lovit n-a ştiut că în căderea mea se ivea decenţa.

"... Aşa că nu e important să rămâi în viaţă,
Să rămâi uman este important.
Ce contează...
Este să nu ne trădăm unii pe alţii."

Orwell, 1984, din film, minutul 59...

Podul vechi

Mă întreb şi acum dacă orăşelul acela în care mi-am scăldat copilăria mai există?
Da, pe hartă este, văzut din satelit nu pare lipsit de viaţă; noaptea are luminiţe care clipesc şi zgomote ce pot ajunge departe. Mă întrebam dacă acel oraş pe care-l ştiam eu mai există, acel oraş în oraş, cu acei oameni în oameni?
Să mă explic.
Era într-o vară călduroasă, când încă nu aveam înălţimea de un metru, dar ştiam să înot şi totuşi pentru că nu depăşeam băţul nu mă lăsau să fac şi eu baie în râul ce tăia orăşelul în două părţi, nu tocmai egale.
Locul cel mai bun era lângă podul cel vechi, nu numai din pricina umbrei pe care o lăsa pe râu, dar din cauza adâncimii apei se putea sări de pe pod. Sărea cine putea pentru că nu ne dădeau voie şi de aici toată vânzoleala în jurul acelui pod plin de eroi în devenire.
Mai existau două poduri, moderne, frumoase, cu betonul drept şi parapeţi înalţi de unde nu puteai sări: unul era mai în aval cu vreun kilometru, celălalt în amonte cam la aceeaşi distanţă.
Maşinile traversau oraşul alegând unul din cele trei poduri, de cele mai multe ori se creau ambuteiaje chiar la podul vechi, cel din mijloc. Fiind prea îngust, prea înalt şi prea populat de pietoni, s-a luat hotărârea ca podul vechi să fie nu numai renovat, dar şi lăţit, cu nişte pasarele aeriene pentru pietoni, care ar fi trecut pe lângă acesta ca nişte bretele pe lângă burta imensă a unui băutor de bere şi atunci se mai câştiga ceva pentru traficul auto. Podul s-a închis brusc şi au început lucrările de nivelare a trotuarului, găurirea bolţii pentru injecţii de beton armat, avându-se în vedere că sarcina pe coamă s-ar fi dublat în urma lăţirii lui.
Poate că această decizie nu a fost bună, este adevărat că nu erau bani pentru un pod nou, dar nu a fost bună pentru că a provocat altceva. Chiar dacă orăşelul nu avea mai mult de cinci zeci de mii de locuitori, aceştia s-au simţit la un moment dat fără coloană vertebrală, adică nu mai puteau să se orienteze şi să meargă normal. Absenţa podului din mijlocul oraşului i-a băgat pe toţi într-un haos pedestru şi auto. Lunile ce au urmat închiderii podului au fost grele şi mica populaţie s-a agitat într-o mişcare browniană ce a dat naştere la multe proteste şi acţiuni civice. Se urmăreau lucrările cu sufletul la gură, erau penalizaţi constructorii, proiectanţii, consilierii, oricum de a mai înota pe acolo nici vorbă.
Şi ar mai fi un lucru pentru care această decizie nu a fost bună: a venit criza!
Criza a venit neştiind că podul este ciuruit şi decopertat ca un miel de Paşti. Criza a venit din afară, outdoor cum ar zice englezul. Venind criza, firma constructoare a dat faliment, poate că nu din cauza crizei, poate că aşa s-a vrut, dar în orice caz alţi bani pentru continuarea podului n-au mai venit de niciunde şi Primăria Oraşului privea resemnată în fiecare zi cum podul se descuama în urma vântului şi a ploii.
Şi ar mai fi un alt lucru pentru care această decizie nu a fost bună: populaţia resemnată dădea semne de îndobitocire, ai fi crezut vreo dată că asta poate face absenţa unui pod vechi, adevărat, un pod mai vechi decât orice membru al acelei comunităţi, un pod care trasa coloana vertebrală a oraşului?
La primărie, în şedinţele de consiliu se luau decizii îndrăzneţe: fiecare dintre cele două poduri să aibă sensuri unice, astfel încât lumea să circule în cerc, în spirală dacă se poate, dar care să fie sensul? Acum să nu credeţi că aceşti consilieri isteţi nu făceau şi ei parte din populaţia în curs de îndobitocire. Ce mai, se circula aiurea şi rata accidentelor s-a dublat! Bicicletele au fost primele care au dispărut, următorii, ar fi pietonii.
Acum după această mică introducere să vă scriu cel mai mare lucru pentru care această decizie nu a fost bună.
Populaţia obosită de primele luni de speranţă, covârşită la rândul ei de criză, s-a trezit într-o dimineaţă, probabil din cauza unei dereglări în mersul presiuni atmosferice, nu la ora şapte, sau opt; nici la nouă, ci la zece. Binenţeles că suma tuturor întârzierilor ar fi făcut ca oraşul să piardă un an –ce bine ar fi fost- din mersul său pe pământ în jurul soarelui. Sau poate că oboseala psihică acumulată a culminat cu această somnolenţă prelungită şi colectivă. Nu numai că s-a întârziat atât de mult, dar oamenii nici nu se mai grăbeau, păreau nişte zombii, dar nişte zombii politicoşi şi plini de farmec. Lumea acestui mic oraş în efortul ei de-a găsi o cale de salvare din sufocarea ce o dădea traficul iuţea ritmul, se grăbea. Când şi-au dat seama că fuga asta era spre nebunie, s-au oprit şi când au pornit din nou, cu metronomul coborât, a coborât şi liniştea. Au găsit şi sensurile şi cercurile, dar toate erau contrare, toate funcţionau asemeni unui giroscop, într-un echilibru real ce atunci când era pe cale să eşueze, în partea cealaltă forţa Coriolis îşi făcea simţită prezenţa. Oraşul, asemeni unui avion ce plana datorită curenţilor naturali de aer şi care reuşea să-i facă pe călători să n-aibă nici o teamă la aterizare şi-a găsit o filosofie existenţială proprie. Filosofie pe care au numit-o „calea celor două poduri”, denumire exhaustivă, dar să reamintesc că oraşul se află în Europa, nu în Asia.
Au trecut ceva ani şi criza care avea încă destui colţi ascuţiţi, nu reuşea să doboare moralul colectiv a populaţiei. Mai mult, prin forţe proprii au reuşit să pună un imens acoperiş podului vechi şi ziua când s-au început lucrările la acesta a devenit Ziua Oraşului, zi mai sfântă decât orice altă zi, zi a Renaşterii de Trup, la fel ca de Fiinţă. Pentru că aşa cum se ştia, omorându-ţi trupul, îţi vei omorâ şi conştiinţa, agitându-ţi trupul, îţi agiţi şi conştiinţa. Fiind vară, populaţia mergea pe pod, aşa încet, molcom şi admirativ şi în umbra marelui acoperiş schimbau vorbe de antren; „nişte zombii, dar nişte zombii politicoşi şi plini de farmec”.
Ţin minte, că fiind atunci deja mai mare de un metru, am făcut baie la pod, am sărit de pe pod în aplauzele părinţilor, ai prietenilor, ai celorlalţi concitadini. Eram atât de bucuros încât n-am dormit toată noaptea şi-am făcut şi febră –probabil de la insolaţie.
„Calea celor două poduri” a devenit un partid, la auzul veştii că guvernul central va repara podul pe cheltuiala sa, a reînceput din nou agitaţia, oamenii nu mai doreau ca podul vechi să fie reparat. S-au făcut studii sociale, „teoria celor patru culori” şi mai ales fiica acesteia „teoria grafurilor” a venit în sprijinul populaţiei. Mulţi psihologi puneau „starea de fericire” a populaţiei pe seama drumurilor, a căilor optime din punct de vedere psihic pe care le făceau oamenii.
Vedeţi, ăsta a fost lucrul ce-l mai nedrept să ţi se dea un dar şi apoi să ţi se ia, după ce datorită acestuia tu ai ajuns pe o altă treaptă superioară devenirii tale ca om, ca umanitate.
În final au refăcut podul, din ceea ce trebuia să fie „monumentul oraşului” a rămas un beţiv gras şi ordinar ce a adormit pe spate, cu burta ieşită şi cu două bretele pe lângă aceasta, anoste şi prea întinse; asta ca să-i ţină pantalonii aproape de buric.
Am plecat la studii după aceea, în capitală, şi acum când au trecut atâţia ani mă întreb dacă acel oraş pe care-l ştiam eu mai există, acel oraş în oraş, cu acei oameni în oameni?

citat

Orice limbă cunoaşte aporia, iar poeţii îi dau târcoale, jucându-se cu ea. A o înfrânge nu înseamnă neapărat a rămâne în cercul cuvântului.

Remo Guidieri, Abundenţa săracilor, Idea&Design Print, pag. 157 mijloc

"Ce iese din atâta pipăit?"

-este nota lui Byron la poemul Valsul (imn-apostrofă), nota X

"În Turcia, o întrebare pertinentă; la noi impertinentă şi superfluă, dar i-a fost pusă exact sub această formă lui Morier de către un persan ce asista la desfăşurarea unui vals la Pera..."

Byron, Opere, Poezia, Ed. Univers 1986, pag 66.

Din nou despre Doamna M

Precizând mai bine, - amintind mai bine – toate romanele Doamnei M au fost de fapt o reflectare a vieţii ei. Publicul cititor nu avea de unde să cunoască în amănunt trăirile ei, pe vremea aceea jurnalismul se făcea cu un soi de respect faţă de viaţa privată, mai apoi au apărut murdăriile. În schimb niciun biograf de al ei nu a putut preciza orientarea, vederile şi mai mult, gândurile; schimbând nu o generaţie, ci trei, este clar că ea a putut face faţă marilor provocări ale vieţii nu cu un real succes, ci cu o politică strălucită a unui eu personal. Dacă a fost iubită? nu cred că ar fi fost vreun bărbat să nu o iubească, dar ea ştia în felul ei ca de la prima întâlnire, de la prima conversaţie cu acela, să-l facă să simtă o durere undeva în profunzimea centrului său intelectual şi de aceea mulţi s-au plâns de-o cefalee prelungită în urma discuţiilor purtate cu ea. Poate că o făcea intenţionat, selecţionat; pentru anumite tipologii masculine, nu se ştie... aşa cum nu se ştie dacă într-adevăr a avut un iubit şi, hai de ce să nu scriem; o iubită?
Adolescentă fiind, a fost mai retrasă, probabil introspecţiunea, acurateţea limbajului au făcut-o să contagieze invidia în rândul celorlalţi, deopotrivă, băieţi şi fete, dar nu trecea mult şi aceştia o căutau, dar nu ca pe o prietenă, nici ca pe un om matur, ci ca pe o călăuză: ei păşind pe poteca ei, transpirând şi plini de emoţie desluşeau luminişul.
Acum, scriind acestea, s-ar putea crede că trăia ca fiind mistică, o tăcută misterioasă ce inducea melancolia, dar nu era aşa; în prezenţa celorlalţi ea fiind de un dinamism uman nemaiîntâlnit şi nu era de apreciat doar vorba, ci şi gestica, amploarea geometriei pe care corpul ei putea să o expună.

Teatrul cruzimii -mini fragment-

...

Corpul uman a fost făcut să mănânce,
a fost făcut să bea
pentru ca nu cumva
să fie făcut să danseze.

A fost făcut să fută ocultul
pentru a fi scutit
să presureze
şi să suplicieze viaţa ocultă.

Căci nu există nimic
precum aşa-zisa viaţa ocultă
care să fie nevoie să fie supliciat.

Tocmai aici dumnezeu şi fiinţa sa
s-au gândit să fugă de omul dement,
aici, pe acest plan din ce în ce mai absent al vieţii oculte
unde dumnezeu a vrut să-l facă pe om să creadă
că lucrurile ar putea fi văzute şi surprinse în spirit,
cînd nu există ceva existent şi real
în afara vieţii exterioare,
şi tot ce fuge de ea şi o ocoleşte
nu reprezintă decât limburile lumii demonilor.

Şi dumnezeu a vrut să-l facă pe om să creadă în această
realitate a demonilor.

Dar lumea demonilor lipseşte.
Nu va ajunge niciodată la evidenţă.
Cel mai bun mijloc de a ne vindeca de ea
şi de a o distruge
este de a isprăvi să construim realitate.
Căci realitatea este neisprăvită
încă nici nu e măcar construită.
De terminarea ei va depinde
în lumea vieţii eterne
întoarcerea eternei sănătăţi.

...

Antonin Artaud, Van Gogh sinucisul societăţii - pentru a pune odată capăt judecăţii lui dumnezeu, Ed. Est
pag. 127-129

Condescendenţa patriei mele

Am fost în oraş, cu maşina, am alimentat maşina la Mol. Când am plătit, cei de acolo vorbeau ungureşte, ce dacă mi-am zis. În schimb când el s-a-ntors pentru a-mi lua banii semăna cu un paşoptist ce punea la cale destrămarea Marelui Imperiu, cu un Petofi, poate că greşesc... Mai târziu puţin am luat o apă, sau nu, o Coca-Cola (cum spunea cineva pe cale să-mi devină prieten), de la Luk, acolo deja m-a aşteptat Lenin, şic chelia pe care o purta cu demnitate, dar pe mine m-a dus în Piaţa Roşie, în amintirea lui Erofeev când traversa Piaţa Roşie.
Când am oprit la OMV să-mi umflu roţile, deja doi cocoşi austrieci, mi-au şters parbrizul -gratis- şi la casă o doamnă corpolentă mă îndemna să iau Mars 2+1, că merge ieftin, am vrut s-o-ntreb câte a mâncat azi de astea -m-am răzgândit-, am dat banii pe o apă, că dulcele nu ţine de sete.
Ieşind în căldură, am roit privirea, am căutat ţara unde sunt şi-am găsit-o; toţi şoferii erau români!

Oameni

M-am trezit că mă uit la chipurile oamenilor, m-am trezit pe stradă că mă atrag aceste feţe mergătoare, săltăreţe, unduitoare.
M-am trezit pe stradă că trezesc la viaţă chipuri, feţe umane, care se-ntorceau după mine apoi şi ele, trezite probabil de trezul meu.
Am văzut chipul cel mai mirat cu putinţă, cu sprâncenele arcuite atât de tare încât ai fi crezut că sunt gata de zbor.
Am văzut chipul cel mai inert cu putinţă, cu ochi statici ce nu păreau făcuţi pentru vedere, ai fi zis că trupul este împins pentru a merge.
Am văzut chipul cel mai surâzător cu putinţă, cu dinţii atât de mari, albi, translucizi, fermecători.
Şi m-am oprit, m-am întors în jurul meu, lumea pleca şi venea, mă traversa, dar eu nu existam pentru ei, pentru majoritatea cel puţin, câţiva dintre cei treziţi de mine vor adormi câteva minute mai târziu, poate unul sau doi îşi vor aminti trezirea acasă, o zi.

Am scris, pentru că mi-am amintit de Diogene [din Sinope] care ziua în amiaza-mare, cu felinar aprins căuta în chipurile trecătorilor un om. Se pare că n-a reuşit. S-a interpretat mult această acţiune futilă -fără noimă- a marelui filosof cinic. Poate nereuşita lui se datorează faptului că lumea dormea, aşa, în amiaza-mare. Acum, după două mii trei sute şi ceva ani lumea doarme în continuare.

Amputări

Prima săptămână


Mi-a amorţit mâna, probabil am stat pe ea prea mult în timpul somnului. Furnicături îmi străbat umărul şi cotul.
În urma controlului medical mi-am întrebat doctorul dacă se poate să încep să scriu o carte.
M-a întrebat cu care mână scriu?
Ironic, nu?

Prima lună


Este prima lună care a trecut de când medicii mi-au amputat mâna dreaptă. Am simţit eu ceva rău din prima săptămână.
Noroc că am reuşit în două săptămâni, cu chiu cu vai să scriu prima mea carte. O culegere de trei nuvele. Prima nuvelă se numeşte: "Mâinile mele", a doua: "Mîinile strâns unite" şi a treia: "La revedere braţul meu drept"

Primul an


Este primul an pe care-l petrec, fără o mână, m-am obişnuit deja. Mâna mea pierdută amorţise atât de mult, încât am început să n-o mai doresc, parcă făcea parte din altcineva; numai din corpul meu, nu.
Medicii mi-au propus să merg la un psihiatru. Am refuzat.
Acum am început să scriu cu mâna stângă. Merge.
Apropo, am avut un succes nebun cu nuvelele. Un succes atât de mare încât medicii au ajuns invidioşi.
Să vă spun un secret: noaptea sunt asaltat de asistente.
În schimb am începu să simt furnicături în piciorul drept.

Ultimul an


Medicii în şedinţă extraordinară au decis să-mi amputeze şi al doilea picior. Pur şi simplu, ei nu pot să-şi dea seama ce se-ntâmplă şi în ritmul ăsta mi-au cam dat un an de trăit.
Nu pot să spun că mă simt extraordinar. Măcar am terminat a doua carte: "Mâinile în picioare".
Este vorba de dialogul mimetic pe care îl au în timpul somnului mâinile cu picioarele. Este un roman despre scărpinături, băşini şi vise erotice.

Ultima lună

Eu în continuare scriu cu mâna stângă, este adevărat că trebuie să fiu pus într-o "poziţie confortabilă" pentru a face aceasta.
Pot să vă mai spun că am avut din nou succes cu romanul meu. Cred că am luat şi un premiu, dar nu m-am putut duce personal.
Ieri, doctorul de gardă, uitându-se peste analizele mele, m-a întrebat dacă nu mă gândesc să învăţ să scriu cu pixul în gură.
Ironic, nu?
"Nu, n-o să pot!" i-am răspuns.


Sfârşit

Poezii din liceu

De fapt, noi nu ne cunoaştem,
Este o periodicitate,
Atavică de altfel,
Bazată pe o latitudine vulgară
şi precară,
A sufletelor pereche
Într-o ureche!

Ulise din mine

De fiecare dată s-ar putea să fie la fel,
- călătoria -
De fiecare dată s-ar putea să fi tu aceeaşi,
- femeia -
De fiecare dată de fapt sunt tot eu.
- Ulise -

Ceea ce nu poţi privi,
- povestea-
Ceea ce eu am văzut,
- femeia -
... prin gardul de uluci.

Acolo, vecina se dezbrăca,
şi ce se mai îmbăia,
şi eu ce mai visam.

Foto: desen de copil de şapte ani văzând un album de stampe japoneze, se pare că nu i-a plăcut cum a ieşit, de acolo curbele în spirale ce traversează coala

Despre sinucideri

citat

Doctorul m-a întrebat dacă-mi trecuse prin minte ideea sinuciderii, iar eu i-am răspuns, deşi n-aş fi vrut. că da. N-am intrat în amănunte, nu i-am spus că multe dintre obiectele din casa mea deveniseră, de fapt, potenţiale mijloace de autodistrugere: de consolele care susţineau podul (dar şi de câţiva arţari din grădină) m-aş fi spânzurat, în garaj aş fi putut inhala monoxid de carbon, în cadă mi-aş fi tăiat venele, ca să aibă unde să se scurgă sângele. Cuţitele de bucătărie, aşezate acolo, în sertarele lor, pentru mine nu avea un singur scop. Moartea prin atac de cord mi se părea peste măsură de tentantă, fiindcă m-ar absolvi de răspunderea implicării active, plus că mai şi cochetasem cu ideea unei pneumonii autoinduse - să fi pornit într-o lungă excursie prin pădure, prin ploaie, prin frig, îmbrăcat, de exemplu, într-o cămaşă cu mâneci scurte.

Wiliam Styron, Beznă vizibilă - Aminitri despre nebunie, Grupul Editorial Art, 2007

Beznă vizibilă

citat în citat

Una dintre cele mai celebre formulări din secolul XX se găseşte la începutul Mitului lui Sisif [de Albert Camus]: "Există o singură problemă filozofică realmente importantă, şi anume sinuciderea. A judeca dacă viaţa merită trăită sau nu merită să fie trăită este totuna cu a răspunde la întrebarea fundamentală a filosofiei."

Wiliam Styron, Beznă vizibilă - Aminitri despre nebunie, Grupul Editorial Art, 2007, pag.31 mijloc

Post - scriptum

citat

"
Van Gogh nu a murit în urma unei stări de delir proprii,
ci pentru că a fost, corporal, câmpul unei probleme în jurul căreia, încă de la origini, se zbate spiritul injust al umanităţii.
Aceea a întâietăţii cărnii asupra spiritului, sau a corpului asupra cărnii, sau a spiritului asupra uneia sau alteia dintre ele.
Iar în delir unde e locul eului omenesc?
Pe al său van Gogh l-a căutat întreaga viaţa cu o energie şi cu o hotărâre cu totul neobişnuite,
şi el nu s-a sinucis într-un acces de nebunie, în transa de a nu izbuti,
ci, dimpotrivă, tocmai reuşise şi tocmai descoperise ce era şi cine era, când unanima conştiinţă a societăţii, ca să îl pedepsească pentru că i se smulsese din gheare,
l-a sinucis.
Şi faptul acesta s-a petrecut cu van Gogh aşa cum se petrece de obicei, cu prilejul unei orgii, al unei slujbe religioase, al unei absolviri de păcate sau al oricărui alt rit de consacrare, de posedare, de succubare sau de incubare.
Această societate
absolvită,
consacrată,
sanctificată
şi posedată
s-a introdus prin urmare în corpul său,
a şters în el conştiinţa supranaturală pe care tocmai o dobândise şi asemeni unei inundaţii de corbi negrii în fibrele copacului său interior,
l-a înecat cu un ultim flux
şi, luându-i locul
l-a ucis.
Căci ţine de logica anatomică a omului modern de a nu fi putut vreodată să trăiască sau măcar să-i treacă prin cap să trăiască altfel decât posedat.
"

Antonin Artaud, van Gogh sinucisul societăţii, Ed. Est 2004, pag.15

Foto alb-negru, Câmp de grâu cu corbi (detaliu), ultima pictură al lui van Gogh, 1890.

Durerea

Contactul cu realitatea doare. Doare numai pentru cei care în urma acestui accident (căci nu se poate numi altfel) violenţa psihică o depăşeşte pe cea fizică, atacul neuronal -dacă ar fi să mă refer la un atac asupra creierului ca şi un atac informatic asupra unei reţele de calculatoare- cuprinde tot ceea ce se poate numi persoană; CNP.
Mai târziu, în urma suferinţei rămâne doar umbra şi mie mi-e frică de umbră (mie, mie, mie, mielul!)
Atât.

Să nu te sinucizi

Am privit cum o viespe venind spre apă, şi-a lăsat picioarele din spate ca trenul de aterizare a unui avion de luptă. Acestea alunecând pe suprafaţa oglinzii acvatice au spart tensiunea superficială şi-au cules un bob sclipitor. Dezechilibrul ce a urmat, zborul oarecum sacadat mi-a ascuţit emoţia; vroiam să nu cadă!
Poate că a luat prea multă apă, poate că nu a avut viteză, poate că bătea vântul, poate că era disperată şi din nou m-am răscolit. M-a răsucit aversiunea mea faţă de alegeri, de minus şi plus, de rău şi bine: "Copilule să nu faci rău!". Apoi am citit din Epicur:

"Zeul sau vrea să înlăture răul şi nu poate, sau poate dar nu vrea, sau nici nu vrea nici nu poate , sau vrea şi poate. Dacă vrea şi nu poate, e neputincios, dar un zeu nu poate fi astfel. Dacă poate, dar nu vrea, este gelos, ceea ce e tot atât de nepotrivit unei divinităţi. Dacă nici nu vrea, nici nu poate, e neputincios şi gelos, prin urmare nu e zeu. Iar dacă şi vrea şi poate, ceea ce îi aparţine numai zeului, atunci de unde porneşte răul? Sau de ce zeul nu-l înlătură?"

Viespea reuşi să capete echilibru, balansul se reduse, vântul o ajuta, căpăta şi viteză, sub ea strălucea "apa vie".

"Moartea nu are nici o legătură cu noi, căci tot binele şi răul rezidă în senzaţie, iar moartea este privaţiunea de senzaţie" (Epicur, Epistola către Menekeus, 124)

Apoi, în vederea dispariţiei ei, a viespii, mi-am stropit faţa cu apă şi când ochii s-au deschis în lumina soarelui zeci de stropi îmi alunecau pe retină, îmi patinau irisul, care pulsa neştiind cum să-şi regleze luminozitatea. În spate lui, nervul optic transmitea secvenţe uluitoare creierului, lumi inversate, reflectate şi toate acestea în miimi şi miimi de secunde ale unui timp lacom. Trăiam senzaţia. Vreau să trăiesc senzaţia şi să nu fiu privat de ea, iar apa vie -catalizatorul- să fie nesfârşită.

Când am intrat, în cada mea era o umbrelă! II

citiţi prima dată postarea de mai jos, aceasta este urmarea ei

Cuprins de remuşcări am evitat orice discuţie. Tiptil m-am strecurat spre bucătărie unde o "tărie" a reuşit să mă încălzească. Am aprins televizorul, cel cu diagonala minusculă şi cu sonorul pe "mute".
Erau ştiri; despre inundaţii, despre ploi. Ploua peste reporter, peste microfon; aveam impresia că aud acel ritm.
M-am dus la culcare şi lângă ea am simţit căldura de care aveam nevoie.
Am adormit şi-am visat.

Când am intrat, în cada mea era o umbrelă!

Ploaia opri traficul. Semafoarele clipeau des pe galben. Maşinile aşteptau pe dreapta să treacă ruperea de nori. Bălţile începeau să se unească, ca amoebele; râvneau la fiecare palmă de asfalt.
Înnodat într-o intersecţie, în spatele unui lung şir de maşini, aşteptam ca potopul să treacă.
Tocmai ce mai aveam 10 minute de casă. La radio veştile nu păreau bune şi spre seară ne-am urnit. Prin bălţi, asemeni bărcilor cu motor, maşinile încet dispărură; altele nici nu mai apărură. Se lăsa întunericul.
Ajuns acasă, obosit, întârziat şi nervos am constatat că în cada mea era o umbrelă.

Tiamat

Thamtke, Zeiţa babiloniană a haosului acvatic primordial (numită în Eunuma elish [poem cosmogonic babilonian]- "Maica Hubur ce naşte totul"), personificată mai târziu într-un dragon monstruos din al cărui trup omorât, zeul Marduk [Copilul-soare, devine zeul suprem începând cu epoca regelui Hammurabi] efectuează a 2-a cosmogonie creând universul postdiluvian.

Noţiunea de monstru simbolizează de fapt ideea de existenţă neterminată, neînfăptuită deplin, de foetus, de la care Marduk poate continua opera cosmogonică începută anterior. Termenul de foetus figurează ca atare în Eunuma elish, sugerând deci o zămislire anormală plină de virtualităţi irealizabile, de un potenţial contradictoriu, rămasă în stadiul monstruos de forţă demonică vătămătoare. Conflictul iniţial s-a produs între Tiamat (apele sărate ale mării) şi soţul ei Apsu (apele dulci ale fluviilor); de fapt însă, teologia mesopotamiană stabileşte 3 stadii de simbolizare a zeiţei: a) haosul iniţial; b) marea sărată şi amară, ca sursă a tuturor formelor de viaşă; c) monstrul înaripat, fie ca balaur sau în genere o reptilă gigantică. Mitul războiului între Marduk şi Tiamat simbolizează (în unele interpretări) impactul celor 2 elemente: focul şi apa (Marduk este mânuitorul focului ceresc, iar Tiamat este marea cu valurile ei). Cosmogonia acvatică e o concepţie frecventă în mitologia generală:

"Potolit Domnul [Marduk] priveşte leşul Tiamatei;
el vrea să împartă monstrul, să făurească lucruri frumoase.
Îl despică în două ca pe un peşte uscat,
desfăcând o jumătate cu care căptuşeşte cerul;
trage hotarul, aşează străjile să le dă poruncă să împiedice ieşirea apelor.
[...]
În măruntaiele Tiamatei el rândui înălţimile cerului.
[Adună] balele Tiamatei şi făcu zăpada şi gheaţa.
[...]
Capul i-l puse, grămădi (deasupra un munte), izvoare au fost desferecate, apa vie ţâşni;
din ochii ei făcu să izvorască Tigrul şi Eufratul.
[...]
Pe pântecul ei îngrămădi munţii îndepărtaţi.
[...]
Îi îndoi coada şi înnodă Marele Lanţ spre a susţine puzderia [apelor] lui Apsu sub picioarele."

Marele Lanţ din coada monstrului era, în concepţia filosofică a mitului, punctul de echilibru al întregului univers.


Text integral din
Viktor Kernbach, Dicţionar de mitologie generală, Ed. Albatros Bucureşti 1983, pag.694


photo
http://www.stenudd.com/myth/enumaelish/enumaelish-2.htm

... căutaţi cartea asta, citiţi-o şi injuraţi-mă bine după asta, pentru că...

Dispariţia literaturii

Citat

"

Se întâmplă să te auzi punându-ţi întrebări ciudate, aceasta de exemplu: „Care sunt tendinţele literaturii actuale?”. Da, întrebare uimitoare, dar şi mai uimitor este că dacă există un răspuns, el este uşor: literatura se îndreaptă spre ea însăşi, spre esenţa ei, care este dispariţia.
Cei care au nevoie de afirmaţii într-atât de generale se pot întoarce spre ceea ce se numeşte istorie. Ea îi învaţă ce înseamnă celebra vorbă a lui Hegel: „Arta este pentru noi un lucru trecut”, vorbă pronunţată curajos în faţa lui Goethe, în momentul înfloriri romantice şi când muzica, artele plastice, poezia aşteptau opere considerabile. Hegel, care îşi inaugurează cursul de estetică prin aceste cuvinte grele, o ştie. El ştie că nu operele îi vor lipsi artei, le admiră pe acelea ale contemporanilor săi şi uneori le preferă (le şi ignoră) şi totuşi „arta este pentru noi un lucru trecut”. Arta nu mai este capabilă să poarte nevoia de absolut. Ceea ce contează în mod absolut este, de acum înainte, împlinirea lumii, seriozitatea acţiunii şi datoria libertăţii reale. Arta nu este mai apropiată de absolut decât în trecut şi numai în Muzeu mai are valoare şi putere. Sau mai curând, dizgraţie mai cumplită, cade în noi până la a deveni simplă plăcere estetică sau auxiliar al culturii.
Aceasta se ştie bine. Este un viitor deja prezent. În lumea tehnicii, poate continua lăudarea scriitorilor şi îmbogăţirea pictorilor, pot fi onora cărţile şi extinse bibliotecile; i se poate rezerva artei un loc pentru că este utilă sau pentru că este inutilă, poate fi constrânsă, redusă sau lăsată liberă. Soarta, în acest caz favorabil, îi este poate cea mai defavorabilă. Aparent, arta nu este nimic, dacă nu este suverană. De unde provine şi jena artistului de a mai fi ceva într-o lume unde se vede totuşi lipsit de justificare.

"

sublinierea mea:

"Ceea ce contează în mod absolut este, de acum înainte, împlinirea lumii, seriozitatea acţiunii şi datoria libertăţii reale"
"Aparent, arta nu este nimic, dacă nu este suverană. De unde provine şi jena artistului de a mai fi ceva într-o lume unde se vede totuşi lipsit de justificare."



Maurice Blanchot, Cartea care va să fie, Ed. Est 2005, Pag.269-270

photo
http://blackoctavo.wordpress.com/2008/11/24/on-poetry-and-politics/

Night picture of Moais, stone statue

Când Thor Heyerdahl a scris Kon-Tiki şi Aku-Aku, nu mă născusem, când le-am citit am descoperit prin cărţile lui acea insulă din Pacific: Insula Paştelui. Acum, odată cu eclipsa, aminitirile au intrat în vrie.



Am învăţat ce înseamnă arhipeleag; roi de insule ca stelele pe cer!
Arhipeleagul Calea Lactee!
Arhipeleagul Nostru!
Nostru este numele dat de zei; peticelor de stâncă înverzită, împământănită cu ferigi, palmieri şi oameni.

De la o anumită vârstă trebuie să-ţi alegi un peşte care se va numi Peştele Nostru, adică ceea ce pe noi ne hrăneşte va căpăta un nume. Eu am peştele Nostru, tu ai peştele Nostru, toţi avem un peşte, dar care se numeşte Peştele Nostru.
Peştele meu Nostru are aripioarele roşii, este mic şi iute; îl văd de fiecare dată când mă scufund lângă reciful de corali. Reciful de corali este Mama peştilor Nostru, acolo se aleg peşti care mai târziu vor căpăta denumirea de Nostru. Al meu are pe dorsală un evantai cu cinci raze; asta mi-a spus bunicul când l-am văzut prima dată. Coada muşcată...

Ceea ce eu trăiesc cei de dinaintea mea uită, şi asta mi-a spus bunicul!
Apoi, tot el şi-a amintit că niciodată nu a mai simţit frig cum a fost vara asta. Satul a început să se alarmeze, pentru că nu numai bunicul şi-a amintit asta. Peştele meu Nostru nu l-am mai întâlnit în coral, dar şi alţi copii şi-au pierdut peştii. Bătrânii au spus că este prea devreme.

Atunci au venit Ei cu sticla colorată.
Atunci jumătate de sat a murit de gripă; nu am înţeles de ce i se spunea "spaniolă", doar ei erau "spanioli". Bătrânii au spus că a venit vremea şi sacul cu solzi de ananas fu deschis; vântul l-a-ncercat şi i-a răspândit romburile lemnoase în patru zări.

photo by

http://news.yahoo.com/nphotos/Total-eclipse-sun/ss/events/wl/071210eclipsesun#photoViewer=/100711/photos_lf_afp/6dcf770d22b0b9b1fd3548b8885ebbbf

Vidra - coşmarul turistic, raiul poeţilor

Am plecat cu o ţintă precisă, cu un parcurs exact. Înainte de a intra în Petroşani am luat-o la stânga spre Petrila, pe un drum greu, plin de gropi şi nemarcat. Bănuiam că fusese asfaltat, dar nu ştiam când. În schimb pe strada principală din Petrila, în plină duminică, atunci când clopotele cheamă credincioşii la biserică, se asfalta; utilaje grele ocupaseră o bandă şi aburul din bitumul strivit se înălţa şi dăinuia în jurul lor ca cel de tămâie şi smirnă. O clipă am crezut că s-au întors vremurile bune şi că de fapt facem o excursie în timp şi de ce nu ar fi aşa având în dreapta turnurile din Lonea, acele guri de de mină, ce păreau părăsite. Totuşi, unele ventilatoare mergeau, aruncau aerul în adâncul pământului, ca o narcoză pentru ca acesta să nu se răzvrătească, să doarmă.
Am greşit drumul, am mers prea mult înainte şi drumul dădea semne că se va închide. Am oprit şi-am întrebat o familei de Jieţ, de chei, de Obârşia Lotrului şi mi-au răspuns că sunt în satul Răscoala şi că trebuie să întorc până în Petrila, la pompieri să urc în stânga spre comuna Jieţ. Am întors greu pe drumul îngust şi-am trecut încet pe lângă ei ca să nu-i umplu de praf, le-am făcut cu mâna, mi-au făcut cu mâna. Dar deja în mintea mea încolţea bănuiala, cum naiba am ajuns aici, şi ce nume are satul ăsta şi fără să vreau am început să conjug şi să perpetuez rădăcina cuvântului în minte. “Eu mă răscol, tu te răscoli, el şi ea se răscoală... nu!, eu mă răscolesc, tu te răscoleşti sau eu mă răsucesc…”
O clădire mare din cărămidă roşie părea ca fiind ce a pompierilor şi într-adevăr un drum se deschidea în stânga şi urca brusc peste şinele de tren, deasupra minelor din Lonea. Locomotive mici, ca nişte jucării aruncate de băiatul cel rău, rugineau deraiate prin clădiri sparte şi ocupate de un aer greu ce nu-ţi dădea voie să te apropii. Am urcat mai departe schimbând treptele de viteză, drumul devenea mai abrut.
Am dat şi de Jieţ, apa lui se ivi leneşă peste nişte imaşuri unde cai şi vaci păşteau fără nici o grijă; o capră traversă tacticoasă drumul şi se uită la maşină, i se părea cunoscut şoferul!
Cu cât ne apropiam de defileu, numărul grătarelor, al corturilor, al maşinilor parcate într-o dungă creştea ameţitor. Nici măcar norii ce se lansau deasupra văii nu speriau pe nimeni, nailoanele sclipeau mândre în soare.
Era încă dimineaţă şi răcoarea venită prin geamul lăsat îmi venea bine, nu mai conjugam nimic în gând, priveam cu ochii larg deschişi. Am oprit la o cascadă. Apa zburda fericită şi în zgomotul căderii puteam auzi şi altceva, o respiraţie calmă, adâncă şi când m-am întors puţin mi-am dat seama de stereofonia locului, a zgomotului făcut de Jieţ până la cascada lipită de el. Un zgomot curgător cu unul sclipitor.
Am mers mai departe, am urcat mai departe, căci drumul se cabra. Meandrele lui te înălţau până când se vedeau crestele dintre vărfurile Parâng şi Cârja, dar numai câteva clipe, veneau valuri de nori sălbatici, închişi la culoare, ca nişte cai sălbatici, mototoleau imaginea. La vederea lor bănuiam că excursia spre lacul Câlcescu se va amâna.
Am dat de asfalt proaspăt, drum ca sticla neagră, motorul torcea fericit şi cauciucurile îşi lingeau rănile căpătate, parcă se lipeau de drum, îl sărutau îndelung.
Am mai dat şi de utilaje care funcţionau cu oamenii cocoţaţi pe ele sau în jurul lor, mai lipsea să-mi fac cruce. Am scris funcţionau ca sens de mişcare, dinamic, adică nu stăteau.
Am găsit Cabana Obârşia Lotrului, nişte amintiri din tinereţea de liceu îmi alergau prin minte, mai fusesem aici. Ce dacă alergau, le-am lăsat să zburde.
În fuga noastră, tot am ajuns destul de târziu şi spre lac însemna vrei trei ore, plus ceva de stat acolo şi înapoi la fel, pierdeam finala (finala campionatului mondial de fotbal din Africa de sud). Am mers spre izvoarele Lotrului, am văzut lucrările de îmbunătăţiri funciare, un pod nou al cărui drum ducea până spre Rânca traversa Carpaţii, între Iezer-Păpuşa şi masivul Parâng se pierdea spre înălţimi. Ne-am întors, dar nu de tot, am pornit spre acumularea hidroenergetică Vidra. Dacă tot era atât de bun drumul, de ce nu. De la Cabana Obârşia Lotrului până la staţiunea Vidra erau 19 km, merge.
A merge pe un lac, pe o întindere plată de apă este un lucru plăcut. A merge pe marginea unui lac, în a-i urmări toate circumvoluţinile prin care el răsfaţă malul cu apă, este un lucru complicat, nervos de-a dreptul şi eu aveam senzaţia că nu se mai termină cei nouăsprezece kilometrii, se multiplicau asemeni fractalilor, asemeni perimetrului. Am trecut şi de drumul bun, vechiul ieşea din nou la iveală, îmi zâmbea cu câte-o groapă ce strivea scutul băii de ulei. Am trecut de staţiune şi ne-am dus spre baraj, alţi patru kilometrii de praf. Un om îmbrăcat în vişiniu păzea bariera, pe spate avea scris numele firmei de pază, vorbea la mobil, se plictisea. Nimic de văzut în acest baraj de arocamente, lemne pluteau leneş aproape de mal, pe stânci nişte şlapi de plastic. M-am întors spre vişiniu să-l întreb ceva, a dat din cap şi m-am întors brusc, am întors şi maşina; cu mult praf, cu acceleraţie şi cu gemetele cauciucurilor abia intrate în convalescenţă. Conjuctivul «să mă răscolesc, să te răscolesc », dar nu-i conjuctiv este… am uitat şi limba patriei mele, să-mi trag una!
Am vrut spre staţiunea Vidra, dar ne-a oprit la vederea unor construcţii părăsite. Trepte nesfârşite urcau ca spre nişte altare, balustradele de fier pe care rugina desena arabescuri arătau sensul. În dreapta o clădire lungă de cel puţin o sută de metrii, pe trei nivele, îmi afişa dezolarea. La vederea ei, m-am întors spre maşină, nu era maşina timpului. Toate ferestrele aveau stigmatul liniştii, al pierderii zgomotului, al celebrului zgomot făcut de oameni, căci de oameni era construită clădirea, cu uşi şi ferestre. Dacă ar fi putut plânge, această clădire m-ar fi înecat în lacrimile ei. I-am spus atunci: “Nu plânge, vreau să trăiesc, dar poţi să-mi povesteşti.”
M-am dus pe scări în sus, la sfatul clădiri şi le-am văzut pe restul, suratele ei, iar sus de tot, cocoţat era părintele lor. Nu-i loc de parabole, dar asta era staţiunea Vidra, un loc cu trei pavilioane uriaşe, identice cu primul, un hotel cu şase nivele şi cu o sală imensă la poalele lui şi câteva vilişoare construite în acel stil “de beton oblic” al anilor 70. Peste această imensă părăsire iarba cucerea totul. M-am apropiat de fiecare clădire, să-i văd lacătele rugine, uşile barate neglijent cu plăci de lemn sau de pal, geamurile sparte. Apa se strecurase prin şarpantele ruginite şi ataca acum calcanele. În locul unde se prelingea, ciulini grei îţi opreau înaintarea, mirosul stătut de zid îţi ajungea la nări. Am privit norii ce curgeau pe cer, martori tăcuţi şi oricum inapţi pentru declaraţii viitoare. Apa lacului de acumulare Vidra reflecta brazii de pe malul opus, vântul învălurea pe suprafaţa ei imaginile acestora. Totul în cea mai pură linişte.
Într-un subiect de discuţie, am dezbătut dacă “foarte viu” este pleonasm sau nu, sau cel puţin dacă are viziunea asta -iarba din jurul meu nu era nici mai mult nici mai puţin vie decât mine şi dacă vrem să folosim “foarte viu”, atunci trebuie să folosim şi “foarte mort”. La sensul acesta atunci mă pierdusem, nu găsisem nici o corespondenţă, nici un fapt care să-mi dea imaginea de “foarte mort”. Aici, privind larg în jurul meu, am văzut o antenă Yagi îndoită de atâta rugină, undeva sus. La primul nivel pe o masă, se vedea o cană albă, smălţuită, uitată de ultimul ce părăsise camera. Ridicându-mă în vârful picioarelor puteam să văd partea superioară a unei veioze; lumina fugise demult din locurile astea.
Mai în jos, pe un palier, nişte vizitatori pregăteau un alt grătar, cu o altă umbrelă, cu un alt entuziasm, o parte din lume se prăbuşea în jurul lor şi ei nici măcar nu-şi dădeau seama, mă simţeam inferior.


Am decis că nu merită să fii “foarte viu”, am decis că nu merită să te gândeşti la ceva “foarte mort”, merită doar să fii plantă!
O maşină a ajuns undeva în spatele meu, doi tineri priveau speriaţi la ce este în jurul lor, când am privit spre ei, deja întorceau maşina. Am tuşit de praful lor.

Am decis atunci că nu merită să fii speriat, să ai curajul să poţi să-i strângi aici pe toţi poeţii din lume, toţi alungaţii lui Platon [Platon a scris cam aşa, că într-o republică ideală; poeţii nu au ce căuta, “are dreptul să intre numai cine-i geometru”]. Poeţii să scrie imnuri, ode, catrene întregi în care să laude dezolarea umană şi dreptul omului de-a fi “foarte viu” şi “foarte mort”.

Sfârşit