Labirint

Acest cuvânt, această rătăcire înseamnă labirint, dar nu despre asta doresc să vorbim, ci despre o zonă în nordul Turciei, numită în antichitate Bythinia. Există un sat ale cărui case făcute din stânci calcaroase semănau cu nişte cămile şi aceste cămile sunt cocoţate obraznic pe coastele unor dealuri carstice. Totul a culminat într-o noapte când aveai impresia că este un cutremur, de parcă trecea metroul pe sub sat! Zgomote s-au mai auzit în adâncimile fântânilor, căci acestea erau foarte adânci şi orice pietricică devenea bolovan când atingea apa. Geologii veniţi la faţa locului au dat vina pe coridoarele subterane prin care circula apa, căci într-adevăr toată zona era plină de găuri, dealul era de fapt un şvaiter necatalogat speologic în amănunţime; dar ţăranii nu şi nu. Arătau tot timpul la ruina de pe un deal din apropiere, ruină dealtfel recunoscută ca fiind o veche redută de apărare a drumului comercial ce traversa satul (care acum nu mai avea rolul din vechime, nici reduta, nici drumul).
Curios lucru că pentru ziare fantasticul era mai presus de realitatea geologilor şi de ce n-ar fi aşa. Într-unul din grupurile de reporteri curioşi se ivi şi o madamă, care însoţea un reporter mai tânăr şi care dându-şi cu părerea ei de "designer" (în perdele, s-a aflat ulterior) că reduta nu-i redută, că turnurile au fost ulterior construite şi că acolo este de fapt o vilă şi ne-a arătat unde este dormitorul cu toate anexele necesare şi nu sala armelor... adică bivuacul imperial, căci despre un imperiu era vorba!

Cum Occidentul mai este atent şi în părţile sale estice, aşa zis istorice, un istoric diplomat francez luă calea Levantului şi ajunse după mici încurcături în nord; la sud de Marmara! acolo găsi un sat isteric cu năframe agitate, gesturi lipsite de voce şi bărbaţi uitaţi! Găsi "vila", coborâ acolo unde trei bătrâni îşi încordaseră toiegele, luă cu el un tânăr ce visa la Paris (capitala europeană, desigur) şi se pierdură în întuneric. Ieşiră după trei zile, dădu mâna cu toţi sătenii (îi tremura o sprânceană) şi iară se pierdu: în lumină. După o săptămână, lângă Paris la o conferinţă în aula magna a Sorbonei se citea una dintre cele mai interesante descoperiri ale acestui secol:
-Duşmanul cel mai periculos al Romei, cel care a născut pericolul ce se poate naşte din frază, din cuvânt: "Hannibal ad (ante) portas!" , cel care în al doilea război punic a spulberat armate consulare, cel care în final urmărit de romani, a primit găzduire la Prusias al Bythiniei (un fel de autoexil politic), avea aici lăcaşul. Romanii nu-l puteau ierta, copiii care erau născuţi în timpul în care el a trecut Alpii şi a coborît spre Tibru mai plângeau încă noaptea în somn; l-au dibuit aici şi l-au somat pe rege. Hannibal avea o vilă pe un deal şi în paranoia lui legase toate pivniţele vilei cu peşterile ce se ascundeau în subsolul spongios, erau încăperi pe unde putea alerga un cal cu călareţ cu tot. Cineva l-a trădat şi romanii îl aşteptau peste tot, nu era loc de scăpare, avea optzeci şi mai mult de ani, se mişca greu şi timpul trecea la fel de greu. Atunci nu l-au găsit şi romanii au zis că s-a sinucis, dădea bine la moral; pe cele şapte coline se dormea bine!
Dar franţuzu' a zis că nu-i aşa că şi acum îl caută -ei romanii-, cu care, cu armuri, cu mult zgomot..."

photo: may be subject of copyright?
http://www.carpenoctem.tv/military/hannibal.html