Euridice - Eurydike

Euridice a fost nevasta lui Orfeu. Orfeu a fost elevul lui Linos, acesta fiind după multe mituri chiar fiul lui Apollo, sau al lui Hermes. Linos a fost primul cântăreţ celebru al anticei Elade.
Diodor din Sicilia, scria că "Orfeu, care îi întrecea pe toţi cei din vremea sa prin însuşiri înnăscute, dar şi prin învăţătura ce-o primise, a schimbat multe lucruri din iniţierile orgiace şi, de aceea, misteriile pe care le introduse Dionysos se numesc orfice."
Orfeu cânta atât de frumos din liră încât păsările se opreau din zbor, apele se umflau, nimfele se arătau.
Îndrăgostindu-se de Euridice, natura tresaltă la cântecele lui de dragoste, iar de sus, zeii ascultau şi ei.
Probabil fără ştiinţa nimănui, Euridice este muşcată de un şarpe. Unele mituri spun că ea a fugit ca să nu fie violată şi în această fugă, probabil ar fi călcat pe şarpe.
Orfeu este disperat, jalea lui covârşeşte natura. Când cânta, animalele se ascundeau în văgăuni cuprinse de melancolie, holdele nu se mai coceau, iar disperarea oamenilor atinse paroxismul în rugăciunile înălţate către zei.
Zeii, uimiţi şi ei de ce se-ntâmplă îl trimit Hermes să cerceteze şi în zborul său văzu natura îl lipsa ei de apă, fumuri negre se-nălţau pretutindeni. Uscăciunea stoarse şi piatra care sub copita caprei crăpă.
Ajuns şi la Orfeu, -cu promisiunea lui Zeus de-a încerca totul-, a încercat să-l înduplece să termine cu jalea şi doliul mult prea lung. Neînduplecat, Orfeu priveşte spre cer şi cere pe Euridice înapoi, cere să meargă pe tărâmul morţii, aşa cum şi Dionysos încercase şi chiar reuşise.
"- Dar moartea noastră [Hades] nu e proastă!" se auzi vocea tunătoare al lui Zeus [fratele lui Hades].
Hermes încurajat, îl luă pe Orfeu şi plutiră spre Necromantion, poarta de intrare în lumea de dincolo.
Orfeu cântă şi-l adormi pe Cerber, odată păzitorul scos din scenă, mai trebuia doar încuvinţarea ei, a Persefonei, soţia lui Hades, căci numai prin ea putea obţine încuviinţarea zeul subpământean.
Orfeu îşi cântă iubirea pierdută, cântă despre dorinţa lui de-a trăi şi de-a iubi, îi aminti Persefonei de mama ei; de Demetra, cea cu holdele drept plete. Apoi îi mai aminti Persefonei de castitatea ei pământeană, căci jumătate de an trăia afară, în lumina soarelui şi numai cealaltă jumătate era soţia lui Hades.
"- Poate ar fi castă!" completă Persefona, ascunsă după masca ei.
Hades era un introvertit, i se trăgea de la zarurile prin care el devenise stăpânul întunericului. Poseidon fusese mai fericit ca el, luase mările şi oceanele... acum [Hades] îşi privea doar nevasta, care la adăpostul măştii părea şi mai frumoasă. Masca sau ea? Persefona, casta pământeană şi fiind întrebat asupra situaţiei pentru care Orfeu se află acolo se bâlbâi puţin. Şmecherul de Hermes aprobă repede, poate chiar înaintea lui şi până Hades să spună altceva, mesagerul zeilor - cel mai hoţ zeu dintre toţi zeii- anunţa hotărârea lui Hades. Dar zeul introvertit nu se lăsă şi făcu o vrajă şi-l tocmi acum pe Hermes să-l avertizeze pe Orfeu asupra viitorul imediat.
Hermes îl întoarse pe Orfeu şi-l îndrumă pe drumul întors, el va veni în spatele lui cu Euridice, dar, sub nici o formă Orfeu nu trebuie să se-ntoarcă; nu trebuie să vorbească, trebuie să meargă numai înainte. Nu are voie să o vadă pe Euridice nevie în lumea neviilor.
Orfeu mulţumi tuturor şi plecă primul.
Drumul părea mai lung la ieşire, Cerber sforăia, lumina încă nu se vedea.
Gândul că o va vedea din nou, pe ea, pe iubita lui, pe Euridice, îi sugrumă raţiunea. Oricât timp ar fi trecut, lui i se părea o veşnicie, paşii parcă nu înaintau şi mai ales în urma lui nu se auzea nimic, nici un zgomot, dacă fusese înşelat? Risipi repede îndoielile, zeii îşi respectă promisiunile! Oare? mai gândi el până când un alt gând luă putere în mintea lui. Un gând despre ea, despre frumuseţea ei, oare era la fel de frumoasă, oare zâmbetul ei mai exista? şi se întoarse.
Lângă Hermes era un trup de femeie, fără faţă, fără portret, o mască asemeni Persefonei îi acoperea chipul.
"- Fără mască!" exclamă Orfeu şi masca căzu, singură.
Euridice stătea în faţa lui, chipul ei se vedea acum foarte bine în lumina ce izvora din intrarea atât de aproape, dar ea cădea înapoi, atrasă de-o forţă irezistibilă, ce sufoca realitatea.
Orfeu o pierdu a doua oară, pentru totdeauna.

Nekromantion

Există un loc în lume unde, prin istoria sa, timpul se contractă.
Există un loc pe lume, în care omul se regăseşte, dar nu renăscut, ci îngropat şi ascuns. O clipă, nebănuită de conştientul său, el se află în pântecele mamei pământ, a Gheii; Gaia pe care o ştim cu toţii, soţia lui Uranus, mama lui Cronos, "mama timpului"...
Locul acesta se numeşte Nekromantion. De aici poţi să te strecori în lumea subpământeană, acolo unde te vei întâlni cu cei dispăruţi.
Merită să pomenim măcar de Orfeu, cel care domesticea fiarele pădurilor cu harfa sa. Orice sunet pe care acesta îl provoca dăruia mediului un plus de fericire. Ori tocmai acest ideal de fericire se sparge odată cu pierderea iubitei lui; Euridice.
Zeii sunt şocaţi, lumea se ofileşte, cântul dispare. Mai târziu s-a povestit că Zeus, marele olimpian ar fi fost înduplecat să facă ceea ce niciodată n-ar fi crezut; să aducă pe cineva de pe tărâmul morţilor înapoi, în lumea vie, reală şi caldă. L-a chemat pe Hermes, crainicul şi mesagerul zeilor, să-l conducă pe Orfeu în Infern şi oare pe unde, pe ce cale...
Oamenii ştiau unde, acolo se duceau măcar să-l audă pe cel de dincolo şi chiar dacă nu-l vedeau, iluzia unei auzenii era îndeajuns pentru a-l marca pe cel viu că sacrificiile şi slujbele pe care le-a făcut şi-au avut rolul lor binefăcător; auspiciile sunt de bun augur, vor spune mai târziu romanii.
De aici, de la Nekromantion a pătruns Orfeu în Infern însoţit de Hermes şi-au găsit-o pe Euridice. Hermes i-ar fi zis lui Orfeu; acum nu te uita la ea, întoarce-te, numai afară vei putea, aşa cum stai acum nu-i bine; o vei pierde pentru totdeauna.
Orfeu l-a crezut şi a mers în faţă, spre ieşire, gândindu-se numai la frumoasa sa Euridice. Iar spre ieşire, cade în dizgraţie, preacurios se-ntoarce şi o pierde, vroia doar să o vadă încă o dată, aşa preafrumoasă cum el o ştia.
Astăzi, Nekromantionul se poate vizita, el se află în regiunea Epir, prefectura Preveza.
Pe autostrada ce vine de la Thesalonik, la aproape 40 de km spre Atena există o bifurcaţie, care în stânga o ia spre Ioanina, prin Veria. O autostradă modernă ce trece prin munţii Pindului şi urcă până la aproape 2000 de metrii, printr-o puzderie de tunele, traversează Grecia de la est la vest. Lăsăm Ioanina în dreapta şi mergem în continuare spre Igoumenitsa, portul de legătură cu insula Corfu. Aici autostrada se termină şi ţinea stânga spre Parga, un minunat port turistic la marea Ionică. Putem să nu intrăm în orăşelul-port şi tot spre stânga o luăm spre Preveza, un alt oraş la Marea Ionică, locul unde se află Actium. Loc cu o altă istorie şi cu o altă dragoste.
Spre Preveza este un drum naţional de coastă, un drum mărginit de chiparoşi de o parte şi de marea în cealaltă, dacă prindeţi apusul de soare merită să nu opriţi; există o contagiune locală de melancolie, prea periculoasă pentru optimismul vacanţei.
În localitatea Mesopotamo, există o benzinărie şi un service auto, de aici la trei km în stânga ajungeţi la Nekromantion. Undeva înainte parcaţi şi drumul se poate face numai pe jos, oricum peisajul este superb şi merită o dezmorţire după un drum cu maşina.
În cadrul sitului se coboară pe o scară metalică abruptă şi se pătrunde în ceea ce se poate numi anticamera în drumul spre Infern. Există o crăpătură adâncă în stâncă, astăzi astupată, de acolo se pare că aburi narcotizanţi induceau o stare semiconştientă vizitatorului, care era luat printr-un sistem de scripeţi, ce-i trezea o angoasă a unei reîntoarceri, a unei revederi. Căldura locului, care se simte şi azi, făcea vizita neplăcută, dar mulţumitoare pentru cel care plătind excursia, era în final şi foarte mulţumit. Glasurile pe care le auzea, corurile şi loviturile saboţilor pe podiumul de lemn făceau parte dintr-un rechizitoriu amplu. Astăzi lucrurile se rezumă la jocul de tarod şi la o cafea cu rom.Într-un sincretism religios, deasupra acestei încăperi subpământene se află o mică biserică ortodoxă, care nu mai funcţionează, dar care păstrează în interior toate obiectele de cult ale unei creştinism timpuriu. Merită şi aceasta vizitată.
Mai departe este delta Acheronului, râul ce provine din adâncurile Infernului...

______________________________________
Prima fotografia reprezintă laterala biserici ortodoxe construite pe Nekromantion, mai jos se vede toată valea pe care a săpat-o Acheronului în drumul lui sinuos spre mare.

A doua, este încăperea cu pricina...