De ce oare unele amintiri din tinereţe sau copilărie sunt ca linia unei câmpii pierdute în orizont, iar ochiul bun ce zăreşte minuscula verticalitate a vreunu-i copac sau punctul îngroşat al vreunei case induce creierului o zvâcnire uşoară şi pentru câteva clipe crede că-şi aminteşte ceva. Apoi, acel ceva devine distinct, limpede purtat de mirare şi după alte clipe are să fie din nou uitat într-un oftat.
De ce alte amintiri sunt ca şi crestele munţilor, atât de unghiulare încât memoria freamată şi la un moment oboseşte de atâta urcat şi coborât. Rămâne tentaţia tinereţii trecute şi a inconsecvenţei sentimentale, atâta părerea de rău!
Amintiri ce sunt ca valurile, te izbesc, te lasă, valul se reia in maximul său şi iar dă. Apoi, frustrările revin şi ele la fel; decadenţa simtiţă în social, uitările de peste umăr şi ele revin, revin până la vindecare. Te vindeci sau mori, un perpetuu gând pentru cei ce speră...
Aceste amintiri sunt ca visele care se prefac în coşmaruri; încep la “iarba verde” şi se termină “căzând de la înalţime într-o cascadă”.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
mesajele anonime nu se citesc