Dispariţia rătăcirii

"Am venit la Skegness cu părinţii când aveam patru ani.
Erau fericiţi în ziua aia, şi ne jucam cu banii şi când ei vâsleau pe mare,
am fugit departe, vrând să mă rătăcesc şi m-am rătăcit.

Dar n-a durat prea mult, căci după patru ore,
au venit şi m-au căutat după paşii lăsaţi pe întinderea asta,
cântând, şi oprind pe oricine trecea.

N-am scos un sunet când m-au adus înapoi pe plajă.
Mereu am încercat să mă rătăcesc când eram copil.
Am aflat de curând că nu te poţi rătăci, totuşi."

din filmul The Loneliness Of The Long Distance Runner - 1962
minutul 59.

Pentru mine, în aceşti ani, ultima propoziţie a acestui monolog exprimă cel mai mare adevăr pe care l-am aflat.
Pentru a explica asta nu vreau să mă refer la expresia care spune că lumea este atât de mică şi nici la faptul că pâmântul este rotund. Vreau doar să scriu că nu-mi găsesc locul şi liniştea în această lume, nu pentru că este rea, sau imorală, nimic de felul acesta. Pentru faptul că nu mă pot rătăci în ea şi ea să nu-mi ducă lipsa.