Vidra - coşmarul turistic, raiul poeţilor

Am plecat cu o ţintă precisă, cu un parcurs exact. Înainte de a intra în Petroşani am luat-o la stânga spre Petrila, pe un drum greu, plin de gropi şi nemarcat. Bănuiam că fusese asfaltat, dar nu ştiam când. În schimb pe strada principală din Petrila, în plină duminică, atunci când clopotele cheamă credincioşii la biserică, se asfalta; utilaje grele ocupaseră o bandă şi aburul din bitumul strivit se înălţa şi dăinuia în jurul lor ca cel de tămâie şi smirnă. O clipă am crezut că s-au întors vremurile bune şi că de fapt facem o excursie în timp şi de ce nu ar fi aşa având în dreapta turnurile din Lonea, acele guri de de mină, ce păreau părăsite. Totuşi, unele ventilatoare mergeau, aruncau aerul în adâncul pământului, ca o narcoză pentru ca acesta să nu se răzvrătească, să doarmă.
Am greşit drumul, am mers prea mult înainte şi drumul dădea semne că se va închide. Am oprit şi-am întrebat o familei de Jieţ, de chei, de Obârşia Lotrului şi mi-au răspuns că sunt în satul Răscoala şi că trebuie să întorc până în Petrila, la pompieri să urc în stânga spre comuna Jieţ. Am întors greu pe drumul îngust şi-am trecut încet pe lângă ei ca să nu-i umplu de praf, le-am făcut cu mâna, mi-au făcut cu mâna. Dar deja în mintea mea încolţea bănuiala, cum naiba am ajuns aici, şi ce nume are satul ăsta şi fără să vreau am început să conjug şi să perpetuez rădăcina cuvântului în minte. “Eu mă răscol, tu te răscoli, el şi ea se răscoală... nu!, eu mă răscolesc, tu te răscoleşti sau eu mă răsucesc…”
O clădire mare din cărămidă roşie părea ca fiind ce a pompierilor şi într-adevăr un drum se deschidea în stânga şi urca brusc peste şinele de tren, deasupra minelor din Lonea. Locomotive mici, ca nişte jucării aruncate de băiatul cel rău, rugineau deraiate prin clădiri sparte şi ocupate de un aer greu ce nu-ţi dădea voie să te apropii. Am urcat mai departe schimbând treptele de viteză, drumul devenea mai abrut.
Am dat şi de Jieţ, apa lui se ivi leneşă peste nişte imaşuri unde cai şi vaci păşteau fără nici o grijă; o capră traversă tacticoasă drumul şi se uită la maşină, i se părea cunoscut şoferul!
Cu cât ne apropiam de defileu, numărul grătarelor, al corturilor, al maşinilor parcate într-o dungă creştea ameţitor. Nici măcar norii ce se lansau deasupra văii nu speriau pe nimeni, nailoanele sclipeau mândre în soare.
Era încă dimineaţă şi răcoarea venită prin geamul lăsat îmi venea bine, nu mai conjugam nimic în gând, priveam cu ochii larg deschişi. Am oprit la o cascadă. Apa zburda fericită şi în zgomotul căderii puteam auzi şi altceva, o respiraţie calmă, adâncă şi când m-am întors puţin mi-am dat seama de stereofonia locului, a zgomotului făcut de Jieţ până la cascada lipită de el. Un zgomot curgător cu unul sclipitor.
Am mers mai departe, am urcat mai departe, căci drumul se cabra. Meandrele lui te înălţau până când se vedeau crestele dintre vărfurile Parâng şi Cârja, dar numai câteva clipe, veneau valuri de nori sălbatici, închişi la culoare, ca nişte cai sălbatici, mototoleau imaginea. La vederea lor bănuiam că excursia spre lacul Câlcescu se va amâna.
Am dat de asfalt proaspăt, drum ca sticla neagră, motorul torcea fericit şi cauciucurile îşi lingeau rănile căpătate, parcă se lipeau de drum, îl sărutau îndelung.
Am mai dat şi de utilaje care funcţionau cu oamenii cocoţaţi pe ele sau în jurul lor, mai lipsea să-mi fac cruce. Am scris funcţionau ca sens de mişcare, dinamic, adică nu stăteau.
Am găsit Cabana Obârşia Lotrului, nişte amintiri din tinereţea de liceu îmi alergau prin minte, mai fusesem aici. Ce dacă alergau, le-am lăsat să zburde.
În fuga noastră, tot am ajuns destul de târziu şi spre lac însemna vrei trei ore, plus ceva de stat acolo şi înapoi la fel, pierdeam finala (finala campionatului mondial de fotbal din Africa de sud). Am mers spre izvoarele Lotrului, am văzut lucrările de îmbunătăţiri funciare, un pod nou al cărui drum ducea până spre Rânca traversa Carpaţii, între Iezer-Păpuşa şi masivul Parâng se pierdea spre înălţimi. Ne-am întors, dar nu de tot, am pornit spre acumularea hidroenergetică Vidra. Dacă tot era atât de bun drumul, de ce nu. De la Cabana Obârşia Lotrului până la staţiunea Vidra erau 19 km, merge.
A merge pe un lac, pe o întindere plată de apă este un lucru plăcut. A merge pe marginea unui lac, în a-i urmări toate circumvoluţinile prin care el răsfaţă malul cu apă, este un lucru complicat, nervos de-a dreptul şi eu aveam senzaţia că nu se mai termină cei nouăsprezece kilometrii, se multiplicau asemeni fractalilor, asemeni perimetrului. Am trecut şi de drumul bun, vechiul ieşea din nou la iveală, îmi zâmbea cu câte-o groapă ce strivea scutul băii de ulei. Am trecut de staţiune şi ne-am dus spre baraj, alţi patru kilometrii de praf. Un om îmbrăcat în vişiniu păzea bariera, pe spate avea scris numele firmei de pază, vorbea la mobil, se plictisea. Nimic de văzut în acest baraj de arocamente, lemne pluteau leneş aproape de mal, pe stânci nişte şlapi de plastic. M-am întors spre vişiniu să-l întreb ceva, a dat din cap şi m-am întors brusc, am întors şi maşina; cu mult praf, cu acceleraţie şi cu gemetele cauciucurilor abia intrate în convalescenţă. Conjuctivul «să mă răscolesc, să te răscolesc », dar nu-i conjuctiv este… am uitat şi limba patriei mele, să-mi trag una!
Am vrut spre staţiunea Vidra, dar ne-a oprit la vederea unor construcţii părăsite. Trepte nesfârşite urcau ca spre nişte altare, balustradele de fier pe care rugina desena arabescuri arătau sensul. În dreapta o clădire lungă de cel puţin o sută de metrii, pe trei nivele, îmi afişa dezolarea. La vederea ei, m-am întors spre maşină, nu era maşina timpului. Toate ferestrele aveau stigmatul liniştii, al pierderii zgomotului, al celebrului zgomot făcut de oameni, căci de oameni era construită clădirea, cu uşi şi ferestre. Dacă ar fi putut plânge, această clădire m-ar fi înecat în lacrimile ei. I-am spus atunci: “Nu plânge, vreau să trăiesc, dar poţi să-mi povesteşti.”
M-am dus pe scări în sus, la sfatul clădiri şi le-am văzut pe restul, suratele ei, iar sus de tot, cocoţat era părintele lor. Nu-i loc de parabole, dar asta era staţiunea Vidra, un loc cu trei pavilioane uriaşe, identice cu primul, un hotel cu şase nivele şi cu o sală imensă la poalele lui şi câteva vilişoare construite în acel stil “de beton oblic” al anilor 70. Peste această imensă părăsire iarba cucerea totul. M-am apropiat de fiecare clădire, să-i văd lacătele rugine, uşile barate neglijent cu plăci de lemn sau de pal, geamurile sparte. Apa se strecurase prin şarpantele ruginite şi ataca acum calcanele. În locul unde se prelingea, ciulini grei îţi opreau înaintarea, mirosul stătut de zid îţi ajungea la nări. Am privit norii ce curgeau pe cer, martori tăcuţi şi oricum inapţi pentru declaraţii viitoare. Apa lacului de acumulare Vidra reflecta brazii de pe malul opus, vântul învălurea pe suprafaţa ei imaginile acestora. Totul în cea mai pură linişte.
Într-un subiect de discuţie, am dezbătut dacă “foarte viu” este pleonasm sau nu, sau cel puţin dacă are viziunea asta -iarba din jurul meu nu era nici mai mult nici mai puţin vie decât mine şi dacă vrem să folosim “foarte viu”, atunci trebuie să folosim şi “foarte mort”. La sensul acesta atunci mă pierdusem, nu găsisem nici o corespondenţă, nici un fapt care să-mi dea imaginea de “foarte mort”. Aici, privind larg în jurul meu, am văzut o antenă Yagi îndoită de atâta rugină, undeva sus. La primul nivel pe o masă, se vedea o cană albă, smălţuită, uitată de ultimul ce părăsise camera. Ridicându-mă în vârful picioarelor puteam să văd partea superioară a unei veioze; lumina fugise demult din locurile astea.
Mai în jos, pe un palier, nişte vizitatori pregăteau un alt grătar, cu o altă umbrelă, cu un alt entuziasm, o parte din lume se prăbuşea în jurul lor şi ei nici măcar nu-şi dădeau seama, mă simţeam inferior.


Am decis că nu merită să fii “foarte viu”, am decis că nu merită să te gândeşti la ceva “foarte mort”, merită doar să fii plantă!
O maşină a ajuns undeva în spatele meu, doi tineri priveau speriaţi la ce este în jurul lor, când am privit spre ei, deja întorceau maşina. Am tuşit de praful lor.

Am decis atunci că nu merită să fii speriat, să ai curajul să poţi să-i strângi aici pe toţi poeţii din lume, toţi alungaţii lui Platon [Platon a scris cam aşa, că într-o republică ideală; poeţii nu au ce căuta, “are dreptul să intre numai cine-i geometru”]. Poeţii să scrie imnuri, ode, catrene întregi în care să laude dezolarea umană şi dreptul omului de-a fi “foarte viu” şi “foarte mort”.

Sfârşit