Podul vechi

Mă întreb şi acum dacă orăşelul acela în care mi-am scăldat copilăria mai există?
Da, pe hartă este, văzut din satelit nu pare lipsit de viaţă; noaptea are luminiţe care clipesc şi zgomote ce pot ajunge departe. Mă întrebam dacă acel oraş pe care-l ştiam eu mai există, acel oraş în oraş, cu acei oameni în oameni?
Să mă explic.
Era într-o vară călduroasă, când încă nu aveam înălţimea de un metru, dar ştiam să înot şi totuşi pentru că nu depăşeam băţul nu mă lăsau să fac şi eu baie în râul ce tăia orăşelul în două părţi, nu tocmai egale.
Locul cel mai bun era lângă podul cel vechi, nu numai din pricina umbrei pe care o lăsa pe râu, dar din cauza adâncimii apei se putea sări de pe pod. Sărea cine putea pentru că nu ne dădeau voie şi de aici toată vânzoleala în jurul acelui pod plin de eroi în devenire.
Mai existau două poduri, moderne, frumoase, cu betonul drept şi parapeţi înalţi de unde nu puteai sări: unul era mai în aval cu vreun kilometru, celălalt în amonte cam la aceeaşi distanţă.
Maşinile traversau oraşul alegând unul din cele trei poduri, de cele mai multe ori se creau ambuteiaje chiar la podul vechi, cel din mijloc. Fiind prea îngust, prea înalt şi prea populat de pietoni, s-a luat hotărârea ca podul vechi să fie nu numai renovat, dar şi lăţit, cu nişte pasarele aeriene pentru pietoni, care ar fi trecut pe lângă acesta ca nişte bretele pe lângă burta imensă a unui băutor de bere şi atunci se mai câştiga ceva pentru traficul auto. Podul s-a închis brusc şi au început lucrările de nivelare a trotuarului, găurirea bolţii pentru injecţii de beton armat, avându-se în vedere că sarcina pe coamă s-ar fi dublat în urma lăţirii lui.
Poate că această decizie nu a fost bună, este adevărat că nu erau bani pentru un pod nou, dar nu a fost bună pentru că a provocat altceva. Chiar dacă orăşelul nu avea mai mult de cinci zeci de mii de locuitori, aceştia s-au simţit la un moment dat fără coloană vertebrală, adică nu mai puteau să se orienteze şi să meargă normal. Absenţa podului din mijlocul oraşului i-a băgat pe toţi într-un haos pedestru şi auto. Lunile ce au urmat închiderii podului au fost grele şi mica populaţie s-a agitat într-o mişcare browniană ce a dat naştere la multe proteste şi acţiuni civice. Se urmăreau lucrările cu sufletul la gură, erau penalizaţi constructorii, proiectanţii, consilierii, oricum de a mai înota pe acolo nici vorbă.
Şi ar mai fi un lucru pentru care această decizie nu a fost bună: a venit criza!
Criza a venit neştiind că podul este ciuruit şi decopertat ca un miel de Paşti. Criza a venit din afară, outdoor cum ar zice englezul. Venind criza, firma constructoare a dat faliment, poate că nu din cauza crizei, poate că aşa s-a vrut, dar în orice caz alţi bani pentru continuarea podului n-au mai venit de niciunde şi Primăria Oraşului privea resemnată în fiecare zi cum podul se descuama în urma vântului şi a ploii.
Şi ar mai fi un alt lucru pentru care această decizie nu a fost bună: populaţia resemnată dădea semne de îndobitocire, ai fi crezut vreo dată că asta poate face absenţa unui pod vechi, adevărat, un pod mai vechi decât orice membru al acelei comunităţi, un pod care trasa coloana vertebrală a oraşului?
La primărie, în şedinţele de consiliu se luau decizii îndrăzneţe: fiecare dintre cele două poduri să aibă sensuri unice, astfel încât lumea să circule în cerc, în spirală dacă se poate, dar care să fie sensul? Acum să nu credeţi că aceşti consilieri isteţi nu făceau şi ei parte din populaţia în curs de îndobitocire. Ce mai, se circula aiurea şi rata accidentelor s-a dublat! Bicicletele au fost primele care au dispărut, următorii, ar fi pietonii.
Acum după această mică introducere să vă scriu cel mai mare lucru pentru care această decizie nu a fost bună.
Populaţia obosită de primele luni de speranţă, covârşită la rândul ei de criză, s-a trezit într-o dimineaţă, probabil din cauza unei dereglări în mersul presiuni atmosferice, nu la ora şapte, sau opt; nici la nouă, ci la zece. Binenţeles că suma tuturor întârzierilor ar fi făcut ca oraşul să piardă un an –ce bine ar fi fost- din mersul său pe pământ în jurul soarelui. Sau poate că oboseala psihică acumulată a culminat cu această somnolenţă prelungită şi colectivă. Nu numai că s-a întârziat atât de mult, dar oamenii nici nu se mai grăbeau, păreau nişte zombii, dar nişte zombii politicoşi şi plini de farmec. Lumea acestui mic oraş în efortul ei de-a găsi o cale de salvare din sufocarea ce o dădea traficul iuţea ritmul, se grăbea. Când şi-au dat seama că fuga asta era spre nebunie, s-au oprit şi când au pornit din nou, cu metronomul coborât, a coborât şi liniştea. Au găsit şi sensurile şi cercurile, dar toate erau contrare, toate funcţionau asemeni unui giroscop, într-un echilibru real ce atunci când era pe cale să eşueze, în partea cealaltă forţa Coriolis îşi făcea simţită prezenţa. Oraşul, asemeni unui avion ce plana datorită curenţilor naturali de aer şi care reuşea să-i facă pe călători să n-aibă nici o teamă la aterizare şi-a găsit o filosofie existenţială proprie. Filosofie pe care au numit-o „calea celor două poduri”, denumire exhaustivă, dar să reamintesc că oraşul se află în Europa, nu în Asia.
Au trecut ceva ani şi criza care avea încă destui colţi ascuţiţi, nu reuşea să doboare moralul colectiv a populaţiei. Mai mult, prin forţe proprii au reuşit să pună un imens acoperiş podului vechi şi ziua când s-au început lucrările la acesta a devenit Ziua Oraşului, zi mai sfântă decât orice altă zi, zi a Renaşterii de Trup, la fel ca de Fiinţă. Pentru că aşa cum se ştia, omorându-ţi trupul, îţi vei omorâ şi conştiinţa, agitându-ţi trupul, îţi agiţi şi conştiinţa. Fiind vară, populaţia mergea pe pod, aşa încet, molcom şi admirativ şi în umbra marelui acoperiş schimbau vorbe de antren; „nişte zombii, dar nişte zombii politicoşi şi plini de farmec”.
Ţin minte, că fiind atunci deja mai mare de un metru, am făcut baie la pod, am sărit de pe pod în aplauzele părinţilor, ai prietenilor, ai celorlalţi concitadini. Eram atât de bucuros încât n-am dormit toată noaptea şi-am făcut şi febră –probabil de la insolaţie.
„Calea celor două poduri” a devenit un partid, la auzul veştii că guvernul central va repara podul pe cheltuiala sa, a reînceput din nou agitaţia, oamenii nu mai doreau ca podul vechi să fie reparat. S-au făcut studii sociale, „teoria celor patru culori” şi mai ales fiica acesteia „teoria grafurilor” a venit în sprijinul populaţiei. Mulţi psihologi puneau „starea de fericire” a populaţiei pe seama drumurilor, a căilor optime din punct de vedere psihic pe care le făceau oamenii.
Vedeţi, ăsta a fost lucrul ce-l mai nedrept să ţi se dea un dar şi apoi să ţi se ia, după ce datorită acestuia tu ai ajuns pe o altă treaptă superioară devenirii tale ca om, ca umanitate.
În final au refăcut podul, din ceea ce trebuia să fie „monumentul oraşului” a rămas un beţiv gras şi ordinar ce a adormit pe spate, cu burta ieşită şi cu două bretele pe lângă aceasta, anoste şi prea întinse; asta ca să-i ţină pantalonii aproape de buric.
Am plecat la studii după aceea, în capitală, şi acum când au trecut atâţia ani mă întreb dacă acel oraş pe care-l ştiam eu mai există, acel oraş în oraş, cu acei oameni în oameni?