Oamenii nu au cântat moartea, nu au căutat o împreunare cu ea, nimic din ceea putea fi dorinţă nu a depăşit frica; frica de moarte, prin asta moartea este castă. Dacă există oameni care au prins altceva aici, atunci de ce să nu-i primim în lumea excepţiilor, să-i privim aşa, să-i citim aşa.
Întorcîndu-ne la mit, Persefona, [soţia lui Hades] nu a avut niciun iubit pământean, sau din lumea viilor. Persefona, în timpul ei pe care-l petrecea pe pământ muncea alături de mama ei Demetra, zeiţa grânelor. Aici antinomia puternic încastrată în conştiinţa umană a morţii cu viaţa şi invers.
Castitatea morţii ar presupune singularitate, venind prin asta forţa ei, necunoaşterea. Moartea vine tot timpul neînsoţită, nu are nevoie de alai, în îmbrăţişarea ei mortală nu are nevoie de martori.
Moartea vine din neprevăzut şi cu o mare dorinţă, uneori chemată ea nu apare, tocmai că moartea este geloasă; prea geloasă pentru forţa ei şi prea puţin pentru castitatea ei.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
mesajele anonime nu se citesc