Euridice - Eurydike

Euridice a fost nevasta lui Orfeu. Orfeu a fost elevul lui Linos, acesta fiind după multe mituri chiar fiul lui Apollo, sau al lui Hermes. Linos a fost primul cântăreţ celebru al anticei Elade.
Diodor din Sicilia, scria că "Orfeu, care îi întrecea pe toţi cei din vremea sa prin însuşiri înnăscute, dar şi prin învăţătura ce-o primise, a schimbat multe lucruri din iniţierile orgiace şi, de aceea, misteriile pe care le introduse Dionysos se numesc orfice."
Orfeu cânta atât de frumos din liră încât păsările se opreau din zbor, apele se umflau, nimfele se arătau.
Îndrăgostindu-se de Euridice, natura tresaltă la cântecele lui de dragoste, iar de sus, zeii ascultau şi ei.
Probabil fără ştiinţa nimănui, Euridice este muşcată de un şarpe. Unele mituri spun că ea a fugit ca să nu fie violată şi în această fugă, probabil ar fi călcat pe şarpe.
Orfeu este disperat, jalea lui covârşeşte natura. Când cânta, animalele se ascundeau în văgăuni cuprinse de melancolie, holdele nu se mai coceau, iar disperarea oamenilor atinse paroxismul în rugăciunile înălţate către zei.
Zeii, uimiţi şi ei de ce se-ntâmplă îl trimit Hermes să cerceteze şi în zborul său văzu natura îl lipsa ei de apă, fumuri negre se-nălţau pretutindeni. Uscăciunea stoarse şi piatra care sub copita caprei crăpă.
Ajuns şi la Orfeu, -cu promisiunea lui Zeus de-a încerca totul-, a încercat să-l înduplece să termine cu jalea şi doliul mult prea lung. Neînduplecat, Orfeu priveşte spre cer şi cere pe Euridice înapoi, cere să meargă pe tărâmul morţii, aşa cum şi Dionysos încercase şi chiar reuşise.
"- Dar moartea noastră [Hades] nu e proastă!" se auzi vocea tunătoare al lui Zeus [fratele lui Hades].
Hermes încurajat, îl luă pe Orfeu şi plutiră spre Necromantion, poarta de intrare în lumea de dincolo.
Orfeu cântă şi-l adormi pe Cerber, odată păzitorul scos din scenă, mai trebuia doar încuvinţarea ei, a Persefonei, soţia lui Hades, căci numai prin ea putea obţine încuviinţarea zeul subpământean.
Orfeu îşi cântă iubirea pierdută, cântă despre dorinţa lui de-a trăi şi de-a iubi, îi aminti Persefonei de mama ei; de Demetra, cea cu holdele drept plete. Apoi îi mai aminti Persefonei de castitatea ei pământeană, căci jumătate de an trăia afară, în lumina soarelui şi numai cealaltă jumătate era soţia lui Hades.
"- Poate ar fi castă!" completă Persefona, ascunsă după masca ei.
Hades era un introvertit, i se trăgea de la zarurile prin care el devenise stăpânul întunericului. Poseidon fusese mai fericit ca el, luase mările şi oceanele... acum [Hades] îşi privea doar nevasta, care la adăpostul măştii părea şi mai frumoasă. Masca sau ea? Persefona, casta pământeană şi fiind întrebat asupra situaţiei pentru care Orfeu se află acolo se bâlbâi puţin. Şmecherul de Hermes aprobă repede, poate chiar înaintea lui şi până Hades să spună altceva, mesagerul zeilor - cel mai hoţ zeu dintre toţi zeii- anunţa hotărârea lui Hades. Dar zeul introvertit nu se lăsă şi făcu o vrajă şi-l tocmi acum pe Hermes să-l avertizeze pe Orfeu asupra viitorul imediat.
Hermes îl întoarse pe Orfeu şi-l îndrumă pe drumul întors, el va veni în spatele lui cu Euridice, dar, sub nici o formă Orfeu nu trebuie să se-ntoarcă; nu trebuie să vorbească, trebuie să meargă numai înainte. Nu are voie să o vadă pe Euridice nevie în lumea neviilor.
Orfeu mulţumi tuturor şi plecă primul.
Drumul părea mai lung la ieşire, Cerber sforăia, lumina încă nu se vedea.
Gândul că o va vedea din nou, pe ea, pe iubita lui, pe Euridice, îi sugrumă raţiunea. Oricât timp ar fi trecut, lui i se părea o veşnicie, paşii parcă nu înaintau şi mai ales în urma lui nu se auzea nimic, nici un zgomot, dacă fusese înşelat? Risipi repede îndoielile, zeii îşi respectă promisiunile! Oare? mai gândi el până când un alt gând luă putere în mintea lui. Un gând despre ea, despre frumuseţea ei, oare era la fel de frumoasă, oare zâmbetul ei mai exista? şi se întoarse.
Lângă Hermes era un trup de femeie, fără faţă, fără portret, o mască asemeni Persefonei îi acoperea chipul.
"- Fără mască!" exclamă Orfeu şi masca căzu, singură.
Euridice stătea în faţa lui, chipul ei se vedea acum foarte bine în lumina ce izvora din intrarea atât de aproape, dar ea cădea înapoi, atrasă de-o forţă irezistibilă, ce sufoca realitatea.
Orfeu o pierdu a doua oară, pentru totdeauna.