Ziua Opricinicului - pentru mine un cuib de viespii

* o părere în versiune redusă *

Motto:
În absenţa albinelor, mă voi juca cu viespiile.

Dacă Alfred Kinsey colecţiona la început viespii, ca mare biolog ce era, mai târziu a scris Raportul, acesta se referea la oameni, la sexualitatea lor debordantă. În Raport se evidenţiau caractere umane incredibile, nebănuite chiar de artă.

În romanul Ziua Opricinicului, domnul Sorokin crează o tipologie umană, un erou nou, o stare de nouă. Nu inventează, ci doar aduce la suprafaţă, prin asta scriu că este noutatea.
Când am luat cartea nici nu am ştiut ce este opricinic, acum ştiu şi totuşi nu sunt de acord cu definiţia în totalitate, asta din cauza lui Sorokin şi a acestui roman, pentru că citind am descoperit “omul-viespe”; “oamenii-viespii”. Citind am descoperit un erou volatil.
Poate că această introducere este greoaie, dar vă va ajuta să citiţi mai uşor romanul; viespiile sunt şi folositoare, ele nu mor ca albinele după ce înţeapă, ele trăiesc “cam de pe azi pe mâine”, nu fac rezerve, consumă tot, îşi trăiesc mult mai intens viaţa şi asta din cauza stilului luptător.

Am vrut să scriu că în acest roman, -şi scriu roman, pentru că aşa mi se pare că este şi am vrut să scriu erou la fel, ştiu că sunt la modă antiromanele şi antieroii, cam totul pe deandoaselea, dar aici Sorokin ţese bine, ţese la un război, la o violenţă, la un conducător şi în final la o ţară.
Sunt asemănări, oglindiri cu alte mari scrieri, pomenesc doar de Orwell cu "1984" şi de Bradbury cu "Fahrenheit 451", dar acolo nu este sexualitatea debordantă, violentă, iar decadentă este deja un cuvânt sărăcit de această scriere.

Omul-viespe, Komiaga, numele acesta mi-a dus gândul la Orientul Îndepărtat, la Ţara Soarelui Răsare: “Acelaşi vis: merg pe un câmp fără de margini, rusesc,...” şi aşa începe Ziua Opricinicului.

Dacă Pasternak evoca bocetul, strigătul de durere ortodox rus în poeziile sale:
“Glasul durerii până-n zori.
Se plânge chiar pe săturate,...” -[Boris Pasternak, Lirice, Ed. Univers1989, pg.89 mijloc]

La Sorokin cităm din prima pagină
“Mă trezeşte telefonul mobil.
O lovitură de bici – un ţipăt.
Încă o lovitură – un geamăt.
A treia lovitură –un scrâşnet
Poiarok a scris asta în Ordinul secret, când îl torturau pe voievodul din Orientul Îndepărtat. Melodia asta poate să trezească şi un cadavru.”

Am citit în Roland Jaccard despre boemianul Ladislav Klima:
„Acest vagabond etilic, paznic la o uzină dezafectată, după ce a fost exclus din toate universităţile Imperiului, sub acuzaţia de insulte aduse puterii, nu preţuia nimic mai mult decât amarele băuturi ale lui Schopenhauer şi elixirele divine ale lui Nietzsche. Considera umanitatea moleşită ca pe un adormit pe care nu-l putem trezi decât strângându-l de gât. Şi, la citirea gazetelor socialiste, credea că aude bocetul unui regiment de bătrâne plătite să plângă la o înmormântare.”(Roland Jaccard, Tentaţia nihilistă, Ed.Bastion 2008, pag.72 mijloc)

Acum se plânge altfel în Rusia, şi Sorokin redă, poate chiar transparent, chiar irespirabil asta. Poate că ar trebui să pomenesc puţin şi de Dostoievski, pentru că şi autorul acestei Zile a Opricinicului a făcut-o, dar ceea ce m-a durut şi am simţit înţepătura, a fost lovitura curajoasă cu care l-a continuat pe marele Dostoievski. Cum trebuie să-l citim noi acum pe Dostoievski, -cum zice popa acum că trebuie să citim Biblia: altfel decât bunicuţa.

"...cu repovestirea injurioasă a nemuritoarei opere Crimă şi Pedeapsă:

O lovitură pizdoasă de topor pizdos a intrat exact în creştetul băbuţei, răsbelită de trei ori, şi asta şi din cauza înălţimii ei de târfă futută şi răsfutută, să-mi bag pula. Ea a ţipat ca o pizdă şi deodată s-a lăsat ca un căcat pe podeaua blegită, deşi a reuşit, ca vaca cu cur mucegăit, să-şi ridice mâinile care nici măcar nu ştiau să facă o labă ca lumea, spre capul ei pulesc, pieptănat ca la o curvă...”

M-a durut că eu licean fiind, n-am citit aşa, că atunci poate revolta nu atingea zona asta de paroxism, sau poate că nu trebuia; în schimb veninul căpătat acum mă ajută, chiar a vindecat zone ale creierului pierdute deja din cauza unor imagini despre o sexualitate precară, a unei educaţii plăpânde în domeniul acesta.
Am scris despre Komiaga că este un erou volatil, aura sa, cu care apare la început începe să dispară şi asistăm la acele “misiuni de pedeapsă” în care eroul bun dispare, dispare şi omul. Se aude doar zumzetul. Apoi, reapare din nou omul, reapare şi eroul. Romanul duce pe firul povestirii un regret, un mare regret; al unor vremuri apuse, poate, a disoluţiei societăţii contemporane, a unei stări gregare (cum scriu francezii) , este clar un singur lucru viitorul apare nedescris, neexistent şi aici Sorokin a reuşit să arate de fapt toată acţiunea într-un timp mort. Nu există nimic în fapt, iar eu aud doar zumzetul.


"
- Ei, ce mai vrei? mă priveşte fix [clarvăzătoarea] Praskovia.
- Ce o să fie cu Rusia?
Tace mă priveşte atent.
Aştept cu tremur.
- Nimic n-o să fie.
Mă înclin, cu mâna dreaptă ating podeaua de piatră.
Şi ies.
"

pag.110 jos