Oameni

M-am trezit că mă uit la chipurile oamenilor, m-am trezit pe stradă că mă atrag aceste feţe mergătoare, săltăreţe, unduitoare.
M-am trezit pe stradă că trezesc la viaţă chipuri, feţe umane, care se-ntorceau după mine apoi şi ele, trezite probabil de trezul meu.
Am văzut chipul cel mai mirat cu putinţă, cu sprâncenele arcuite atât de tare încât ai fi crezut că sunt gata de zbor.
Am văzut chipul cel mai inert cu putinţă, cu ochi statici ce nu păreau făcuţi pentru vedere, ai fi zis că trupul este împins pentru a merge.
Am văzut chipul cel mai surâzător cu putinţă, cu dinţii atât de mari, albi, translucizi, fermecători.
Şi m-am oprit, m-am întors în jurul meu, lumea pleca şi venea, mă traversa, dar eu nu existam pentru ei, pentru majoritatea cel puţin, câţiva dintre cei treziţi de mine vor adormi câteva minute mai târziu, poate unul sau doi îşi vor aminti trezirea acasă, o zi.

Am scris, pentru că mi-am amintit de Diogene [din Sinope] care ziua în amiaza-mare, cu felinar aprins căuta în chipurile trecătorilor un om. Se pare că n-a reuşit. S-a interpretat mult această acţiune futilă -fără noimă- a marelui filosof cinic. Poate nereuşita lui se datorează faptului că lumea dormea, aşa, în amiaza-mare. Acum, după două mii trei sute şi ceva ani lumea doarme în continuare.