A plouat.
Atât a plouat cât să se formeze bălţi; acele oglinzi de apă adunate în denivelările asfaltului, în gropile neastupate sau în jurul canalele înfundate.
Trebuia să fie frumos afară, căci dimineaţa primi ploaia ca un descântec al unei nopţi fără stele, înnegurate şi triste, dar nu putea fi aşa frumos: mirosuri pestilenţiale călătoreau de-a lungul străzii, iar bălţile erau negre, murdar de negre. Atmosfera presa, totul era static şi de aceea mi-a venit şi mie să o las baltă. Să fiu baltă, să fiu un mediu care stropeşte, atunci când mă calcă roata maşinii să pot sări pe oameni, să-i văd ferindu-se de mine ţipând la gândul că se vor murdări, "dar nu putea fi aşa frumos".
Oamenii nu vor să se murdărească, numai copiii fac asta. În jocul cu viaţa omul vrea să rămână curat, de gândurile lui să nu se atingă nimeni, căci s-ar putea nici să nu le aibă; dacă le are, şi ele -gândurile- sunt curate.
Aşa este şi dimineaţa asta, curată, numai pe ici pe colo constatăm că nu-i chiar aşa şi totuşi îmi vine să o las şi să fiu baltă.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
mesajele anonime nu se citesc