Am privit cum o viespe venind spre apă, şi-a lăsat picioarele din spate ca trenul de aterizare a unui avion de luptă. Acestea alunecând pe suprafaţa oglinzii acvatice au spart tensiunea superficială şi-au cules un bob sclipitor. Dezechilibrul ce a urmat, zborul oarecum sacadat mi-a ascuţit emoţia; vroiam să nu cadă!
Poate că a luat prea multă apă, poate că nu a avut viteză, poate că bătea vântul, poate că era disperată şi din nou m-am răscolit. M-a răsucit aversiunea mea faţă de alegeri, de minus şi plus, de rău şi bine: "Copilule să nu faci rău!". Apoi am citit din Epicur:
"Zeul sau vrea să înlăture răul şi nu poate, sau poate dar nu vrea, sau nici nu vrea nici nu poate , sau vrea şi poate. Dacă vrea şi nu poate, e neputincios, dar un zeu nu poate fi astfel. Dacă poate, dar nu vrea, este gelos, ceea ce e tot atât de nepotrivit unei divinităţi. Dacă nici nu vrea, nici nu poate, e neputincios şi gelos, prin urmare nu e zeu. Iar dacă şi vrea şi poate, ceea ce îi aparţine numai zeului, atunci de unde porneşte răul? Sau de ce zeul nu-l înlătură?"
Viespea reuşi să capete echilibru, balansul se reduse, vântul o ajuta, căpăta şi viteză, sub ea strălucea "apa vie".
"Moartea nu are nici o legătură cu noi, căci tot binele şi răul rezidă în senzaţie, iar moartea este privaţiunea de senzaţie" (Epicur, Epistola către Menekeus, 124)
Apoi, în vederea dispariţiei ei, a viespii, mi-am stropit faţa cu apă şi când ochii s-au deschis în lumina soarelui zeci de stropi îmi alunecau pe retină, îmi patinau irisul, care pulsa neştiind cum să-şi regleze luminozitatea. În spate lui, nervul optic transmitea secvenţe uluitoare creierului, lumi inversate, reflectate şi toate acestea în miimi şi miimi de secunde ale unui timp lacom. Trăiam senzaţia. Vreau să trăiesc senzaţia şi să nu fiu privat de ea, iar apa vie -catalizatorul- să fie nesfârşită.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
mesajele anonime nu se citesc