Dacă Icar ar fi atins cerul

1492: Conquest of Paradise

Virgin galactic

Nevroza scriitorului absurd

:)

În ultimul an scriitorul nevrotic nu mai publicase nimic, editurile erau îngrijorate, contractele nerespectate.
Scriitorul nevrotic scria de mulți ani cele mai bune romane S.F. ale timpului său.
O păsăruică venea în fiecare primăvară și-i ciripea cele mai bune subiecte și idei despre cele ce au să se petreacă în viitor și bineînțeles scriitorul nota totul.

Primăvara asta, păsăruica n-a mai venit. Scriitorul n-a mai scris un rând demult. Scriitorul se nevroza pe zi ce trece tot mai tare. Atunci, exact în noaptea ce a precedat ziua când păsăruica a apărut din nou, a avut un vis. În vis se arăta o navă spațială enormă, care se învârtea ca o roată de moară verticală, dar nu era ca cea din Odiseea Spațială, era altfel, altfel cum nu putea să o descrie. A ajuns în navă și pe un coridor lung în timp ce mergea, în stânga și în dreapta lui se perindau imagini cu cele mai spectaculoase locuri de pe pământ, cu femeile cele mai frumoase, cu cele mai frumoase case și mașini, nu, nu era ca în Minority Report, dar era tot la fel de realist. Când s-a trezit scriitorul a început să scrie.

Seara, când păsăruica a venit, deja zeci de pagini erau peste tot, pe masă, pe iarbă, în vie -erau doar străfulgerările unui nou roman nemaivăzut și pe care l-a și denumit apoteotic: Răpirea.

Va da lovitura, era sigur de asta. Înaintea loviturii, a venit o lumină albastră, ca aceea a unui led de far de bicicletă, i-a luminat capul și scriitorul a dispărut. A ajuns undeva, pe un coridor, de-a lungul căruia era imagini cu toate locurile descrise de el în romanele sale, cu frumoasele ființe extraterestre și cu inimaginabilele lor locuințe. Tot undeva pe acest coridor a văzut și nava în care se afla, care era exact ca în Odiseea Spațială, a văzut baza de pe Lună și mai încolo drumul spre Saturn. Puțin mai încolo, niște ființe umanoide stăteau într-un lichid portocaliu și scoteau niște sunete ce speriau orice ureche umană, întocmai ca în Minority Report.

Imaginea măslinului viu

RIKKI KASSO_INSTALLATION ART VIDEO_2009

Bestial

Am asociat tot timpul lumina cu intelectul și cu imaginea binelui, sau că lumina dă ceea ce în întuneric nu vedem.
În felul meu altruist de a vedea lucrurile am greșit atunci când am remarcat detaliile și-am fotografiat câinele sub masă în apus de soare.

Fac apel la cei ce susțin că lumina-i crezul absolut, eu am reușit să surprind contrariul. Se poate verifica cu dosul palmei.

Într-o sfericitate a conului, o narcisă-și dădea ortu' popii demult.
N-am reuşit să aliniez și nici n-am reușit să aliterez dreapta care face din ea imaginea unirii a trei puncte sub același unghi.

În jurul grădinii mele

Floriile sunt astăzi în prim plan

O nouă modă; semisfericitatea.

Gâza roșie de prim-plan

Împotriva plânsului; lăcrimioare

Dragoste pufoasă

Spioni zburători

Lora

Poziția poziției pisicii

Pânda, însăși cuvântul în limba mea română exprimă o așteptare, ne află înaintea clipei de a fi cu întreaga demonstrație animalică; și în urma saltului barbar și prostesc de a urma un instinct.

Pândim, noi oamenii avem acest dar și-l transformăm în talent în cele ce urmează a fi virtual. Pândim cine ne citește, cine ne comentează și cine ne promovează; citim ceea ce vrem să citim și scriem numai ceea ce vrem să fie citit, restul nu contează.

Observație

Lalea la ora 9 dimineața, prima deschidere

„Răspunsul la întrebarea privitoare la esența adevărului este rostirea unei răsturnări efectuate înlăuntrul istoriei ființei.”

Heidegger, Despre esența adevărului, 9, Observație

Printre jucării am găsit o mașină care avea cuvântul TOY (jucărie în limba engleză) scris pe plăcuța de înmatriculare -și în față și în spate, am gândit că nu este o coincidență și că fabricantul a dorit să accentueze faptul că citesc pe o jucărie sau că jucăria să fie folosită și pentru a arăta copiilor cum se scrie cuvântul TOY.

Pe stradă am văzut o mașină parcată care avea și ea cuvântul TOY cuprins în șirul ce definea numărul de înmatriculare. La fel am găsit să nu mă mir pentru că nu era o coincidență -cele trei caractere vin dintr-o combinatorică a celor ce înscriu mașinile în circulație.

Pentru a defini mai bine ce se întâmplă, putem scrie că oamenii mari conduc mașini mari și copiii se joacă cu mașini mici. Prima diferență și cea mai ușoară diferență între copii și oameni mari este că primii se apropie de un metru înălțime și ceilalți de doi metri. Dacă reușim în această aproximare, atunci restul devine mai simplu, dacă nu căutăm alta.

Totuși, pentru oamenii ce suferă de nanism (piticii), această aproximare nu ține și am trage repede concluzia că pentru pitici mașinile sunt oricum mult mai mici și se diferențiază ele la rândul lor, dar nu este așa. Pentru oamenii-pitici mașinile sunt la fel, numai că se adaptează scaunul șoferului. Ori tocmai aici vine răsturnarea logicii formale de până acum, că nu urmăm în linie dreaptă orice principiu și că este mai ușor să adaptăm și să ne adaptăm la ceea ce majoritatea înțeleg prin adevăr.

citatul din

Martin Heidegger, Repere pe drumul gândirii, ed. Politică, 1988, pag. 158

Clipa verde

În acea clipă am deschis radioul,
În acea clipă mașina a zvâcnit în a treia,
În acea clipă am coborât geamul.

Mai apoi, tot în acea clipă, un bec clipi în bord,
Mai apoi, tot în acea clipă, un copil a strigat,
Mai apoi, tot în acea clipă, am văzut un trecător mirat.

Totuși, tot în acea clipă, un porumbel a zburat,
Prea jos și o mașină l-a călcat.
Totuși, tot în acea clipă, o salvare a claxonat,
Purta un om de viață erodat.

Recunosc că am mai văzut și-un cer,
Tot în acea clipă,
Recunosc că am clipit încet,
Tot în acea clipă,
Recunosc că nu eram,
În acea clipă.
Visam doar, în acea limită.

Bocetul

Babele bocesc cel mai bine, sunt profesioniste în felul lor de-a smulge tăcerii cele mai adânci icnete și suflări, ca mai apoi să răcnească din toți rărunchii după cel dus. Felul acesta de manifestare a durerii a trecut, în schimb bocetul s-a transmis politicienilor, bancherilor, economiștilor, prelaților, toți bocesc că nu sunt bani, ne bocesc nouă durerea noastră, durerea ce se naște din lipsurile create de ei.

Am surprins lalele bocind, nu lipsa luminii, nu cea a apei, nici a căldurii sau a vântului le stârneau în felul acesta, lalele boceau pentru că cheleau, pentru că nu mai aveau putere nici să se închidă nici să se deschidă. O boare de vânt le încerca rigiditatea. Asta este, bocim când suntem rigizi, când nu înțelegem, când ne prefacem în ceea ce nu suntem, când ne dispare frumusețea, când îmbătrânim, când murim; toți murim.

A apărut alt mâț

Mâțul celui de-al doilea participant la blog, fiul meu de 10 ani

Poziția pisicii

Saltul pisicii

Umbra pisicii

Dubla gândire (de la Orwell pornire)

http://www.imdb.com/title/tt1151359/

Torsiune

În lungul șir labirintic verde din spatele acestui vas turnat -ce are forma asemănătoare unui krater, se pot desluși firele care încordându-se vor face ca vasul să se rotească; atunci el își va lua zborul -rotindu-se.

Este vorba despre evantai

Este vorba despre evantai
Apărut spre luna mai.
Este vița-de-vie;
Vinul ce-mi place mie,
Din strugurii ce au să fie.

O statuie roșie

Se presupune statica mișcării, surprinderea să nu existe -altfel dinamica evadează.
Detaliile să fie bine etalonate, culoarea aprinsă, umbra cuprinsă.
Modelul natural, în felul de a privi frugal, pe fugă adică.

Nu există o recunoaștere a efortului. Premiile care se împart fac parte din atitudinea egoistă a celor ce promovează arta ca atare, ca premiu. Arta ar trebui să împartă ea premii. Să dăm exemple cu acele viori Stradivarius care se dau pe o durată limitată acelor interpreți tineri ce fac din talentul lor valoarea acestor viori.

Eu acum să scriu frumos despre o statuie, despre o floare și mai apoi să primesc obiectul, să-l admir, să-l contemplu. Herbert Franke descria la un moment dat dunele prin viziunea maicilor matre admirând un tablou de Van Gogh, tabloul era despre floarea soarelui.

Eu să primesc statuia adusă din adâncurile mării mediteraniene, de lângă Antikithera; ar fi poate un ultim efort pe care umanitatea l-a încercat în a descoperi ceea ce trebuia pierdut. De aceea mă întorc și mă întreb: ce-mi trebuie acum în curtea mea, statuia pe care un muzeu trebuie să o aibă sau lalelele pe care o primăvară trebuie să le poarte?

Pentru a nu fi egoiști, trebuie să vizităm cât mai multe muzee și să plantăm cât mai multe lalele.

Lumini nocturne

O operație chirurgicală rapidă asupra plămânului atmosferic ne arată repede proveniența luminii nocturne. Ceea ce au ezitat să ne spună chirurgii este că străpungerea nu a fost numai în interior. 

Lumina nu a ezitat o clipă să se salveze și a evadat. Felul în care ea se manifestă nu este un mister. Ne străbate doar un fior de inaptitudine naturală a observației, privind în sus nu mai vedem cerul.

Flori de cireș

Strânse-n grabă,

mănunchiuri albe,

cu ace prinse;

flori de cireș.

Primele trei lalele

Pisica în lumină

Peter Sloterdijk

≪Cum se știe, Heidegger a susținut cu entuziasm neabătut descoperirea sa conform căreia cuvîntul grecesc pentru adevăr, aletheia, ar fi compus din cuvîntul pentru întunecime, ascundere, uitare, lethe, și din negația acestuia. Prin acest fapt oarecare, Heidegger a avut revelația geniului filosofic al limbii grecești.

Dacă vocabularul comun al unui popor înțelege adevărul ca negație a ascunderii, atunci avem de a face cu o limbă care gîndește lucrurile cele mai profunde fără un pic de efort. Heidegger credea că poate pretinde la fel de mult de la limba germană și a tradus grecescul aletheia cu termenul Unverbogenheit [neascundere] (deși redarea propusă de Humboldt prin cuvîntul Unverhohlenheit [fără ascunziș era cu un dram mai corectă din punct de vedere filologic, dar, din punct de vedere filosofic, într-adevăr, mai săracă).

Dacă starea de neascundere face parte din adevăr, atunci soarta ei coincide cu evenimentul prin care devine neascunsă - cu devoalarea, ivirea, revelația (și cu contraevenimentul, care duce uitare și la o a doua ascundere). Revelația devoalantă, prin care este scos la lumină tot ceea ce este rațional și proporțional, nu este însă una rațională și proporțională. ”Spațiul” adevărului, ca spațiu al neascunderii, răsare singular, asemenea unei insule pline de condiții comensurabile, din oceanul incomensurabilului, al neproporționalului. Dezascunsul imaginabil se află în glacisul lethei, al nemăsuratului, al inimaginabilului. Acolo unde se abțin oamenii se află întotdeauna terenul avansat al monstruosului stînd la pîndă. Culturile lor populează zone care sînt în același timp grădină și vulcan - un ontologic efect Hawaii și Lanzarote.

Ca moștenitor ezitant al metafizicii europene a luminii, Heidegger a amintit prin conceptul său de deschidere luminatoare de ivirea evenimențială a unui spațiu sesizabil pentru proporționalități. Deoarece vede în deschiderea luminatoare nu doar ceea ce este vizibil, ci și vizibilitatea, el nu se înțelege ca fiind un iluminist, ci un vizionar. Dacă iluministul exercită o activitate fosforică, aducătoare de lumină, și folosește lumina ca instrument pentru a păptrunde materialul, vizionarul se oprește la ”faptele și suferințele luminii”.

A-ți imagina nu este a vedea. Pentru cel care vede cu adevărat, ochiul este o ureche a luminii.≫

Peter Sloterdijk, Eurotaoism -contribuții la o critică a cineticii politice, ed. Ideea Design&Print, 2004, pag.124

Viscolul de Sorkin - o călătorie albă

Prima dimineață, a doua zi,  apoi seara - imagini Eugen F. (c)

Ai fost în Rusia?

Nu?!

Atunci du-te!

cel care a fost în Rusia

Rețeta unui roman transpare repede la Sorokin. Citind Viscolul, găsim alchimia specifică acestui scriitor, ceea ce uimește este saltul pe care-l face de la un stil la altul; pălmuiește ș-apoi mângâie (pe cititor). Scriu asta pentru a pomeni de „Inimile celor patru”, cu „Viscolul” se cam întrece în mângâieri, devine bunic -scriu asta despre scriitor.

Astfel de migrări sunt de înțeles, sunt perioade, sunt căderi, apoi renașteri; ș-apoi cine suntem noi să ghicim curbele pe care cine le face atunci când urcă sau atunci când coboară -tocmai pentru a urca?

„Viscolul” nu este roman, îl luăm ca atare, ne urcăm într-un autobuz. Suntem așadar într-un mijloc de transport, tocmai asta este călătoria pe care Sorokin ne-o livrează; mobilul, mobilitatea.
Nu suntem singuri. Și dacă suntem singuri -ceea ce pentru autorii de horror dă foarte bine, ei bine aici suntem cu șoferul. Ori aici povestea trebuie să aibă martorul ei, personajul ei principal -OK, dar și lentila ce amplifică sau dimpotrivă ignoră evenimentele -concavă sau convexă (sau invers -mă contrazice cineva?), trebuie să surprindă, prin acuitatea sa, mijlocul prin care autorul dorește să ne-o tragă. Sorokin este trăgătorul, dacă cineva nu știa până acum lucrul acesta.

Avem așadar o călătorie, două personaje -masculine, altfel aveam o poveste de dragoste; avem mai departe o destinație, al cărei scop îndeplinit dă o mare valoare umană. De unde plecăm nu se știe prea bine, mai avem așadar o rătăcire tipic rusească; în care cel care vine, cel care previne, are o problemă cu calul, sau cu roata, sau cu el însuși - sau s-ar putea fi „el însuși un revizor”. De aceea, toți scriitori ruși au o problemă cu originea evenimentului. Tolstoi, ca să rezolve problema, i-a făcut pe polonezi ruși, stai să scriu așa: polonezi=ruși. Tolstoi avea o problemă cu migrația, pe care Sorokin chiar vrea să o rezolve -nu că poate. Valurile de slavi au fost multiple -vezi pleonasmul, rușii cred că a fost unul singur; Tolstoi îl pomenește pe Ivan cel Groaznic ca pe un Burebista, și are dreptate, înainte de aceste pomeniri, toată lumea bea vin, mânca și futea, de unde originea în altceva, într-un conducător?!

Să reperăm obiectul, să lunetim personajul - Sorokin are buchetul de nuvele numit „Dimineața lunetistului”, de aceea povestea noastră începe într-o zi în care lumina ei este de abia la început; este ziua plecării. Ceea ce mai târziu află cititorul, este că plecarea este înaintea lui, înaintea celei ce a citit deja. Personajul principal, doctorul, a plecat înainte de a cumpăra el- cititorul, cartea din raft. Că el -cititorul, citește rândurile în care doctorul risipește ultimele energii ale cailor și rămâne în pană într-un sat, cerând alți cai, este o simplă coincidență. Viscolul acoperă totul și orice dorință de călătorie este înăbușită în alb.

Doctorul ne explică astfel, datorită eșuării lamentabile a vehiculului, că are o acțiune umanitară de înfăptuit. Nimeni nu sare, Poșta este închisă, oamenii ascunși, viscolul peste tot. Doctorul vine de undeva ca să se ducă altundeva, vine de unde are vaccinurile și pleacă unde să le inoculeze. Este o nuanțare a salvării lumii, a eroului ce poartă focul, a lui Prometeu.

Desigur că Sorokin, în lamentarea eroilor ce căutau drumul spre destinația ce trebuie salvată cu ajutorul acestui vaccin, ne rătăcește într-o circumferință ce nu depășește cincizeci de kilometri ca rază. În acest teritoriu, într-un loc strâmt, având în vedere țarina numită Mamma Rassia, are loc una din cele mai celebre drame, drama sfârșitului călătoriei.

Nimeni n-a reușit să termine călătoria mai tare ca Homer, nici călătoria (Odiseea) și nici bătălia (Iliada). Sorokin are curajul cel puțin, să o răstălmăcească -punctul lui forte. Finalul ne poartă într-o viziune proprie lui, este ceea ce răspunsul dă naștere interogării:
„Spune-mi ce vrei să ști ca să-ți spun întrebarea care va veni!”

 Viscolul ne alungă și ne îndreaptă spre teritorii necunoscute, nimeni nu ne salvează, suntem noi cu noi, zeii dispar, Dumnezeu a înghețat -demult, mai rămân alții cu noi, animalele -dacă avem, GPS-ul, dacă-l avem, Dorul, dacă-l avem, Iubirea, dacă mai putem, Dorința, dacă mai răsuflăm.

P.S.
Citindu-l pe Sorokin se poate scrie o altă preumblare; numită: Viscolul lui Sorokin.

O călătorie spre est

Tot filmul

Exista un timp al călătoriilor, al acelora, care preumblând prin lume aduceau zvonul prefacerilor; caravanele.
Nu numai marfa care făcea obiectul de comerț era valoroasă, dar și veștile pe care acești negustori le aduceau dintr-o lume care pentru mulți ea nu exista, vești care erau poate mai prețioase ca marfa, mai ales pentru acei care apreciau asta.

Dacă astăzi împărțeala nu mai există în realitate, doar așa numitul share virtual -care de multe ori nu merge din cauza drepturilor de autor, atunci, puținul se dădea în liniștea unei muzici, a unei tresăriri din firul poveștii sau pur și simplu a unei așteptării. Se aștepta noaptea ce avea să vină, dimineața și apoi din nou călătoria.

Sunt imagini pe care le-am privit cu stupoare, sunt trăiri ale unor personaje care cu mijloace rudimentare au realizat un mare documentar într-o mare călătorie.

Într-o noapte cu stele multe, după ce toate ploile de primăvară îmi trezeau instincturi diluviene - de a-mi construi o barcă, am văzut acest film: Grass: A Nation's Battle for Life (1925).

În final, barca să mă ducă departe în căutarea unui popor necunoscut și neaflat, despre care se știe doar o poveste.
Eroii acestei călătorii de la 1925 sunt Marguerite Harrison, Merian C. Cooper și Ernest B. Schoedsack. Oameni care au avut parte de-o viață plină, murind la vârste venerabile.

Pentru cei curioși, vizionare plăcută.

O amintire vizuală din Luna Cadourilor

Am vrut să devin un maestru al coincidențelor, am vrut să detectez felul în care intersecția unor evenimente -disparate și fără sens între ele, determină coincidența. M-am lăsat de această pasiune în momentul când -fără să vreau, am trecut foarte aproape de una dintre cele mai mari coincidențe care mi se puteau întâmpla și mai ales că am aflat ulterior asta, mai bine nu aflam, dar mi s-a și dovedit.

Astăzi vă prezint una din coincidențele vânate: o vitrină în care jucăriile abundă, ba chiar și ghirlande care ne amintesc clar de calendarul Sărbătorilor de Iarnă, și în fața tuturor acestora predomină anunțul sec de „copii alb-negru”.

Model neolitic

Muzeul de Artă Cicladică, Athina, Grecia

Modelul a fost primul. Astăzi artistul nu mai are nevoie de model, el se află în mintea sa. Modelul n-a dispărut și cred că nici n-are să dispară, la o nouă etapă modelul va apărea din nou, altfel.

Unul dintre cele mai subtile modele l-am întâlnit exact la intrarea primului nivel al Muzeului de Artă Cicladică din Athina. Vechimea sa spune totul.

Ceea ce mult timp a rămas (pentru mine) o enigmă, astăzi cred că sunt în stare în a o descifra: poziția mâinilor. Modelul a ținut mâinile pentru că așa a dorit artistul sau pentru că așa a simțit?
În poziția modelelor statice artistul dă roată și își modifică, își verifică, se antrenează privind ceea ce mai târziu, ieșind din mâinile sale, va fi opera personală. Atunci când modelele trebuie să se miște, să fie dinamice, vântul să le spulbere părul, să le deranjeze privirea; artistul fotografiază în rafale, sunt (datorită performanțelor tehnologice) sute de imagini în câteva minute, ședința nici nu durează, modelul se-nvârte, gesticulează, mimează și în acest timp, de pe trepied, fix, aparatul de fotografiat înregistrează mecanic (digital) totul.

În vremurile când numai ochiul și mâna -ajutată de instrumente primitive, făceau totul, artistul se combina cu modelul, artistul vedea prin model. Poziția mâinilor este sexuală, este în jurul ombilicului, axele antebrațelor stabilesc geometric locul, dar în același timp mâinile sunt paralele cu liniile curbe ce despart picioarele de corp. Alte linii care ne duc în alt loc, în cel al fecundității.

Este absurd să credem că femeia purta vreun înveliș în jurul torsului, artistul a marcat de fapt zona, a delimitat sacrul. Pe pântece, sunt două linii paralele (cu solul de data aceasta), cea de-a doua, imediat sub mâini, ne simulează un spațiu nou, un volum; femeia era în primele săptămâni de la fecundare.

Execuția

Umăr la umăr și totuși una în față, alta-n spate

Un efort, dublu. O vedere, dublă.
În felul în care putem privi sportul, în felul în care putem să-l înțelegem, totul pare o execuție.
Detaliile sunt elaborate, mișcările văd în locul celor ce le propagă, avem de-a face cu o premoniție a dinamicii. În timpul scurt în care mișcarea se etalează, ea a fost elaborată cu minuțiozitate înainte și, înainte de toate calculele, mișcarea vine cu inerția ei, cu mișcarea de dinaintea ei.
Dacă în tot acest cumul rapid schimbător, mișcarea curentă va avea naturalețea celei precedente, atunci efortul dă maximul cinetic; mișcarea viitoare va avea naturalețea celei prezente.
Pentru naturalețe, trebuie să ne întoarcem la ființă. Ființa în actul ei major este naturală, face parte din mișcarea universală, este o traiectorie pe care trebuie doar să te înscrii, în rest este doar o chestiune de performanță. Performanță în toate; o execuție sigură.

O vedere cosmică asupra intrării

sursa necunoscută

O privire asupra ființei

Unghiurile din care privim ființa ne dau renumita privire de ansamblu, ne fac fericiți. Am ales bine unghiul, uite ce bine se vede, mai un pic și se vedea și coada, deh, a zburat.

Ființa se vede cel mai bine sub diferite unghiuri, de aceea confuzia dispare.
Ființa vânătoare care sunt, a vânat ființa ciocănitoare.
Vânătoarea s-a încheiat acasă când toate imaginile, din toate unghiurile vânătorii au fost vizibile, ceea ce a fost ilizibil a fost șters. A fost șters în sensul ființei, ființa nu se vedea, imaginea nu era în neascundere. Așa am citit că metafizicieni materialiști antici greci vedeau ființa. [Asta cu metafizicienii este ca și cu muzicienii (sic!)]

Nu este un secret al lui Janus cu ființa trădată ce se ascunde în cealaltă parte.
Ceea ce ar fi interesant pentru contemporani, nu că am fi curioși, este că ființa nu subexistă. Ființa, chiar cuprinsă de nebunie, de autism, de schizofrenie, ea există. Ființa este de fapt cea care lasă urme.

Ființe vânătoare

≪ [...] Parmenide spune în epoca timpurie a gîndirii ἔστι γὰρ εἶναι „Este într-adevăr ființă”.
În vorba aceasta se ascunde misterul originar pentru întreaga gîndire.
Probabil că „este” nu poate fi rostit în mod propriu decît despre ființă, așa încît tot ce ființează nu „este” de fapt, și nici nu poate vreodată să fie.
Însă deoarece gîndirea trebuie să ajungă să rostească ființa în adevărul ei, în loc de a o explica, pornind de la ființare, ca pe o ființare, se cuvine ca pentru scrupulozitatea gîndirii să rămînă deschisă problema dacă ființa este și cum anume este ea. 
Ἔστι γὰρ εἶναι al lui Parmenide rămâne astăzi încă negîndit.
În acest fapt se poate vedea ce înseamnă progres în filosofie.
Cînd își respectă propria-i esență, filosofia nu progresează defel.≫

Heidegger, Scrisoare despre „umanism”, 335.

http://www.playdar.co.uk/media/Review%20images/resonance_of_fate_game-HD.jpg

Din mașină am văzut autobuzul oprit. Era oprit pe celălalt sens și șoferul coborâse cu un carnețel în mână, își nota grăbit orarul de pe tabela ridicată pe-un stâlp în față. Am încetinit cuprins doar de curiozitate, puteam să văd clar buzele cum înșiruiau timpul, așezându-l în orele evenimentelor ulterioare, brusc am crezut că omul chiar știa ce face, dar m-am liniștit gândindu-mă repede că de fapt copia ceva. În față, mai departe, am făcut dreapta trecând pe lângă cimitir. A trebuit să încetinesc mult în spatele unei căruțe; este curățenia de primăvară. Țiganii, cu toate că nu au voie cu atelajele pe drumurile din interiorul orașului, intră pâș-pâș. Bântuie măcar periferia, căută fier vechi și cartoane, orice ce se poate revinde. Căruța are câte-un cal în față, cal slab și năpădit de boli. Sunt câte doi-trei pe capră, unul lateral ține biciul, ceilalți se uită-n toate părțile.
Am depășit repede. În spatele meu am văzut prin oglindă că țiganul cu biciul în mână îmi făcea semne și cu cealaltă mână.Am privit în față și brusc a trebuit să încetinesc din nou; o căruță imensă, ce părea a fi mama tuturor căruțelor, venea din față. Căruța asta avea gabarit depășit.

Căruța avea niște roți imense, iar calul din față la fel, era la fel de pricăjit ca toți ceilalți pe care-i întâlnisem. În spatele atelajului stătea mecanismul unui ceas de catedrală -cel puțin așa l-am aproximat eu. Axul aproape că mă atingea și deschizând geamul să spun ceva, am auzit clar, asemeni zgomotelor unor pedale de pian cum respira ceasul. Peste acest zgomot de burduf greu ce alunecă, am auzit tic-tac-ul ce se suprapunea asemeni unui metronom. Fața înnegrită de fum a unui țigan ieși brusc de după ax:
„Ce face conașu'?!”
„Unde duceți ceasul ăsta mare?”
„Cum unde, la fer vechi conașu'!”
De sus capul unuia de pe capră se-ntoarse și-i strigă:
„Întreabă-l de ăla, băîî!”
„Da măi, - auzi conașule, n-ai văzut pe unul zgâindu-se la cer?”
„Nu, n-am văzut” și căruța trecu de mine. În oglinda șoferului am văzut cum capul celui din ceas începu să tremure și ceva lucitor s-a ivit în mâna lui, după care dispăru în gură, după care umerii parcă primiră capul ca pe-o minge, după care să mă ia dracu', că am întors mașina.

În fața mea căruța o făcu la stânga, nu era departe. Mai târziu, când am făcut și eu stânga, căruța era departe. Am accelerat și-am ajuns în spatele autobuzului aflat în stație. În fața autobuzului era căruța și tot de acolo veneau zgomote. Când am depășit -cu grijă, am văzut pe cei trei țigani -care deja cred că nu erau țigani, cum îl luau pe sus pe șoferul autobuzului și-l aruncau în căruță lângă ceas -sau ce naiba era. Lumea din autobuz gesticula și făcea scandal, câțiva călători s-au dat jos, degeaba, căruța plecase. Eu după ea.

Căruța mergea repede, în fața ei, venea râul, perpendicular, unde căruța ar fi trebuit să facă ori stânga, ori dreapta, nicidecum să-și ia zborul. Căruța căzu în râu și mecanismul de ceas zbură asemeni unei mingi aruncate de mâini puternice. Pe marginea unor roți dințate stăteau țiganii -care nu erau țigani. Unul îmi făcu semne cu mâna, cu cealaltă îl ținea pe șofer. Șoferul nu făcea nimic.

http://www.gamesradar.com/resonance-of-fate-review/

motto:
Martin Heidegger, Repere pe drumul gîndirii, Ed. Politică, 1988, pag.316

A_Voye-ur

sursa necunoscută

Paznicul voyeur

Paul Horton - Voyeur

≪14 octombrie [1966] – Ieri, lungă discuție cu un paznic de vânătoare, lângă Bordes (la patru kilometri de Cernay). Îmi povestește că pădurea a devenit ceva de neimaginat, că vin perechi care, în plină zi, se dezbracă la piele, și că a surprins destui pe cale , cum zice el, să „și-o pună”. Îi detestă pentru că are o fată de șaisprezece ani care a nimerit de mai multe ori peste amorezi în plină acțiune. Din răzbunare, a întocmit mai multe procese-verbale.

Odată, un industriaș i-ar fi oferit  o sută de mii de franci vechi ca să închidă ochii. El ar fi refuzat: industriașul a fost condamnat la două luni cu suspendare, femeia la o lună. Altă dată, un domn l-a implorat să-și retragă procesul-verbal, pentru că soția lui, mamă a doi copii de liceu, fusese prinsă cu amantul în pădure. „Ce-ar spune copiii mei dacă ar afla?” –Lucrurile se petrecuseră astfel. Paznicul trecea în civil. Îi vede pe cei doi mai mult sau mai puțin dezbrăcați, îi ocărăște. Bărbatul îi spune să-și vadă de drum. Paznicul pleacă acasă, își ia uniforma și pușca după care se-ntoarce. Cei doi îl imploră, dar el rămâne surd. Soțul înșelat vine și el la rândul lui să-l implore, ca să evite un scandal. Prea târziu.

Grav e că paznicul, care pare un ins cumsecade, a prins gust pentru acest gen de spectacol: cu siguranță că pândește cuplurile, că spionează mașinile oprite pe drumeagurile de pădure. A devenit voyeur. Cu câtă voluptate îmi repeta: „Atentat la pudoare!” E clar că era excitat. Pare totuși un ins de treabă, dar e vicios, neîndoielnic. Casa în care locuiește cu nevastă-sa și cu fiică-sa e în plină pădure, destul de departe de sat. Probabil că se plictisește. Și se distrează pe socoteala acestor bieți parizieni care nu vor să riște să comită un adulter la hotel. Habar n-au ce-i așteaptă în sânul naturii. Este de necrezut ce puteri îi dă legea acestui pârlit, care, cu un simplu proces verbal, poate distruge o carieră și chiar o existență. Ar trebui să aibă dreptul să încaseze o amendă, nu să dea pe mâna justiției niște nevinovați, fie ei și industriași. Dar oamenii din popor nu au mai mult suflet decât ceilalți.≫ 

Cioran, Caiete II, 1966-1968, Humanitas, 2010, pag.119.

Din toate părțile

Trebuie să mărturisesc că privind atât de mult albul scuturat de vânt, originea lui, mi-am cioplit în minte cheia cu care voi deschide încuietoarea. Însă de fiecare dată, trebuia să o modific -cheia, pentru că nu se potrivea. Nu se potrivea, nu din pricina neștiinței mele, ci din cauza lipsei de exactitate, iar atunci când am reușit să-i netezesc geometria pentru ca verturile -acei paznici obraznici ai lacătelor, să nu simtă prezența cheii, încuietoarea a fost schimbată.

Koe se simte bine, are zece zile de absență de la orele libertății. Mănâncă bine, latră -tot la semenii lui vagabonzi, se pare că a pus stăpânire pe noul teritoriu. Este atent la ce se-ntâmplă în jurul său, miroase petalele albe pe care caisul le pierde zilnic ca o remușcare. Se întremează și în mintea lui are loc o transformare. Dar vremea lui se apropie. Când căldura va cuceri ținutul îi va fi dor de cerul liber, de soarele gol, de luna despicată.

Koe este deștept, nici un gard nu-l va ține, lui nu-i trebuie cheie. Toate îi vin din toate părțile.

Balcanicul Caragiale

Am avut onoarea să primesc din Grecia, volumul bilingv „Șapte schițe” de Ion Luca Caragiale (ce a apărut în 2012).
Pe pagina tehnică (prima foaie pe stânga) scrie:

„ Prezenta ediție bilingvă a fost publicată de Editura Allotropo, la inițiativa Atelierului de Traducere Literară a Cenaclului Cultural "Balkania Contemporană"

http://balkaniacontem.ucoz.com/ ”

Sunt sigur că toată lumea a citit schițele și povestirile lui Caragiale, însă în volumul de față, din însemnările coordonatoarei, aflăm că:

≪Întâmplător, originile familiei lui Caragiale sunt, geografic cel puțin, grecești. El și-a declinat originile: începând cu satul de naștere, Haimanale, apoi orașul Ploiești, ca până în final, să se auto-mitologizeze în fraza ”...eu nu-s decât un idriot, un arvanit”; și-l ”revendică” Hydra și Kefalonia.≫
După toate mulțumirile adresate celor ce au ajutat la publicare, doamna Angela Bratsou - coordonatoarea volumului, încheie atemporal acest prolog :
≪Domnule I. L. Caragiale, îți mulțumim din inimă pentru că exiști.≫

La sfârșit, volumul are un  Postscriptum numit I.L. Caragiale: Destin.

≪Atributele conferite lui Odiseu, acelea de polytropos și polyméchanos - ”cel iscusit” în varianta lui George Murnu - sunt cele ce s-ar potrivi și marele scriitor român din secolul trecut, Ion Luca Caragiale (1852-1912); un Odiseu și el, care ”multora cunoscu orașele și mintea”.≫ 
                                                   începe Stavros Deligiorgis acest postscriptum, unde pe parcursul a peste cincisprezece pagini ne introduce într-o nouă lume a marelui Caragiale, necunoscută până acum și necercetată astfel. Astfel, autorul - profesor la Universitatea din Iowa, reușește cu precizie să descopere filoane valoroase și fără a pierde timpul, le aduce la lumină într-o critică superioară. De aceea paginile abundă de informații noi necunoscute publicului larg. Ar fi bine să-mi fac timp pentru a le copia și a le pune pe blog.

Remarcabil la acest volum este faptul că un colectiv s-a ocupat de traducerea schițelor, mai mult chiar, promovarea și munca pentru apariția sa este tot colectivă.
Volumul se încheie cu un tabel cronologic.

Împotriva tuturor

Fundalul de zambile