Groaznica soartă a lui Aemilianus Paulus

Mihail Stasinopoulos (textul cât și titlul) 

≪Un asemenea caz îngrozitor povestește Plutarh, cu blînda lui simplitate narativă. Este cazul generalului roman Aemilius Paulus, acel care l-a învins pe regele macedonean Perseus la Pydna în anul 168 î. Hr. Campanie fulgerătoare, victorie totală. Îi zdrobește pe macedonieni, îl ia prizonier pe regele Perseus, adună poporul macedonean captiv, îi vorbește arogant (îi vorbește cu îngîmfare în latină, deși știa bine limba greacă), hotărăște situația celor învinși.

„Mai bine să știți, le spune, că veți fi liberi” – ca apoi să dezmintă firește această minciună politică, arătînd condițiile „libertății”, adică, de fapt, ale robiei și subjugării.

S-a întors la Roma mulțumit, triumfător, acoperit de glorie. Puțini generali au fost primiți de romani cu atîta venerație. Triumful consacrat învingătorilor, a durat trei zile. La paradă au luat parte armatele glorioase, s-au expus darurile fabuloase, mulțimea de cununi de aur dăruite învingătorului de către învinși. Și, în cea de a treia zi nefericitul rege Perseus, cu o hlamidă cafenie de doliu și cu sandale macedonene în picioare, înconjurat de arhonții Macedoniei care-l priveau plîngînd, luă parte la alaiul triumfătorului. Și în urma lui Perseus, nevinovații săi copii, prinți, doi băieți și o fetiță, pășeau și ei tulburați, și zăpăciți, fără să-și dea seama de profunda nenorocire pe care o trăiau. Istoria ne relatează doar o singură imagine asemănătoare: aceea a învinsei Cleopatra participînd la triumful învingătorului ei roman.

Destinul omenesc e nemilos. Perseus l-a rugat fierbinte pe învingător să-l cruțe de o asemenea umilință. Aemilius Paulus nu putea înțelege o astfel de rugăminte, contrară tradițiilor Romei. Respectul pentru legile Romei înăbușea orice alt sentiment omenesc chiar și în sufletul acelui roman, om cultivat totuși, de vreme ce pe Polivios [renumitul istoric grec Polybios, n.m.] l-a găzduit și l-a primit împărătește la vila sa din Roma.

- Există un mod să se sustragă, i-a trimis vorbă lui Perseus. Să se sinucidă.

Dar Perseus n-a găsit curajul necesar. (Panaïotis Kanellopoulos, în volumul II al Istoriei sale, analizează foarte omenește această dramă a regelui captiv.) Și astfel a fost tîrît în alaiul triumfal al învingătorului.

Da, însă unde oare era ascuns destinul nemilos, perfid, unde sta la pîndă și de unde urmărea succesul și triumful fericitului general? Era acolo, în apropiere. Se ascunsese acolo, chiar în casa lui Aemilius Paulus, între cei patru pereți ai săi. Generalul roman avea doi fii, unul de paisprezece și unul de doisprezece ani. Și iată că destinul i-a ochit pe ei. Cu cinci zile înainte de alaiul triumfal, moare primul băiat. Are loc triumful, adevărată apoteoză. După trei zile, moare și al doilea băiat. Alt copil nu-i mai rămînea lui Aemilius Paulus.

Să păstrăm acum o clipă tăcerea în fața acestei uimitoare decizii a Sorții care a scînteiat năucitor și oribil asemeni unui fulger. Ce infernală stăruință, ce abisală Nemesis, ce furie neînduplecată a condus la o lovitură atît de crudă? A avut atîția ani la dispoziție, de ce a ales tocmai zilele triumfului pentru a trimite arhanghelul morții? De ce a încadrat acest triumf cu cele două morți? De ce a cernit aurul victoriei cu cele două văluri negre, de doliu? De ce a pus dreapta satisfacție a eroului glorios între două adînci lovituri de pumnal date în inima tatălui?

Dar ce voia oare Soarta, pe cine urmărea să pedepsească? Academicianul francez Gilbert Cesbron, care se distinge prin simpatia sa față de oamenii persecutați, scria undeva: „Cînd văd un om rău, mă gîndesc: dar oare ce i-au făcut, pe cine vrea să se răzbune?” Și Sorții, oare ce-i făcuse Paulus, pe cine voia de fapt să se răzbune, ce faptă voia să pedepsească atît de aspru?

Ce poate răspunde cineva și la ce s-ar putea gîndi, în cazul acestei teribile și neînduplecate catastrofe?
Într-adevăr, Roma a rămas uimită și mută în fața tragediei. Care părinte nu se teme pentru copilul lui, care roman putea să nu se cutremure în fața deznădejdii părintești? Așa încît, văzîndu-l pe Arhontele morții instalat dintr-o dată în acea casă glorioasă și fericită, poporul a rămas stupefiat. Plutarh insistă mai ales asupra faptului că jale și lacrimi s-au împletit cu imnurile de slavă și triumf.

Dar toate acestea erau exterioare, la suprafață. Adevărata groază a fost resimțită de poporul roman, atunci cînd a reflectat asupra neașteptatelor lovituri ale Sorții, asupra măiestriei răutății și sălbaticei oportunități cu care fuseseră date. Nemăsurata putere a nenorocirii, izbucnită ca dintr-un vulcan negru, cînd nimeni nu se aștepta, a umplut de groază și a pus pe gînduri poporul Romei.

Oamenii fură cuprinși de o teamă superstițioasă.
„Oare ce alte catastrofe prevestea uciderea de către Soartă a celor doi copii nevinovați? A greșit cu ceva generalul ori a greșit Roma? Oare vor veni și alte nenorociri, să ne lovească pe toți?”

Și astfel o boare înghețată, teama de cine știe ce blestem divin și fiorul unei amenințări fără nume s-a întins peste cetățenii Romei - stăpîna lumii. Toți au ajuns într-atît să se simtă în nesiguranță, încît problema, din personală, a devenit politică. Toți ochii erau ațintiți asupra lui Aemilius Paulus. Și el, ca un adevărat roman, a considerat de datoria lui să cheme poporul la o adunare, să-i vorbească pentru a-i da curaj, pentru a-l face să simtă iar atmosfera victoriei și triumfului.≫ *

Va urma „O cuvîntare unică. Cetățean roman și tată” în viitoarea postare, continuare poveștii rescrisă de Mihail Stasinopoulos.
În 1968, Cioran scria:

„14 septembrie. Am întâlnit-o ieri pe Dna (?) care locuiește în același imobil și al cărei soț a murit acum două luni. Am oprit-o ca să-i prezint încă o dată condoleanțe. Mi-a aruncat o privire teribilă, plină de ură și cruzime. Am fost surprins și răscolit, pentru că imediat a început să plângă. Am înțeles că ceea ce luasem drept cruzime și ură nu era decât disperarea.” **



_________________________________
* Kostas Assimakopoulos, Gîndirea greacă.Eseiști contemporani, ed. Dacia, 1975, pag.152-155 
** Cioran, Caiete II, Humanitas, 2010, pag.90.

Cioran - de departe

≪3 decembrie 1966
Ideea că există un Dumnezeu și că răspunde când îl chemăm în ajutor este atât de fantastică încât poate și singură să țină loc de religie.≫ *

 7 ianuarie 2015
Acum ianuarie însângerat la Paris.
În centrul Parisului musulmani înarmați au tras cu mitralierele în jurnaliști.
Totul în numele unei religii, nu a noastră, a lor; de parcă asta ar conta.

*Cioran, Caiete II, Humanitas, 2010, pag.145

Anonimi de la TVR always Romania

http://craiova.tvr.ro/cu-car-ile-pe-fa-a-despre-filosofie-in-lumea-contemporana_6850.html

≪Alături de Cătălin Ghiță în platoul emisiunii "Cu cărțile pe față" se vor afla Ionel Buse – profesor la Universitatea din Craiova și Ion Militaru –cercetator Institutul C.S. Nicolaescu Plopsor.≫  the same up net address


Când se strâng mai mulți și unul începe să bată câmpii, ceilalți își uită turmele și-și cheamă câinii, așa vor petrece câteva ore în afara timpului -și a spațiului, debitând tâmpenii, în aceste pauze câte-o oaie este prinsă-n mărăcini și alta cade într-o văioagă.

Prezenții, prinși de căldura reflectoarelor, se apucă să afirme larg, că abia la bătrânețe bagi câte una tare -culturală sau intelectuală (fîssss), că și Kant, se bagă-n seamă moderatorul, a sfârșit-o bine cu niște lucrări -nu pomenește care, abia la senectute.

Ce este interesant că toți anonimii apar și-mi pătează ledul -nu iedul, lumina mea. Informația strălucitoare a televizorului și asta pentru că au ajuns profesorași la nu știu eu ce căcat de universitate sau institut.

Hai să regulăm problema în trei exemple:

- Rimbaud a tras linie când a trebuit și faptul că nu avea douăzeci și ceva de ani îmi reiterează teoria proprie care-mi spune ce-am pierdut eu la douăzeci de ani.

- Cioran, scrie pe Culmile disperării, la vârsta când majoritatea se uită în jos să vadă dacă nu s-au infectat, cei care nu fac asta și simt că sunt tari uită că sunt deja alcoolici sau drogați, dependenți de Wii sau orice altă formă virtuală de depersonalizare.

- Sartre, în timpul războiului - al doilea mondial, publică Ființa și Neantul, o discontinuitate a umanului în căutarea proprie.

Unul dintre invitați bântuia la un moment dat cuvântul „cauzalitate” în căutarea unui vânt ce să-i fâlfâie steagul. Nu venea nici o furtună.

Am ales doar trei exemple ale unor genii tinere pe care sigur le cunoașteți.
Galois, un mare matematician, a scris că nu are timp să demonstreze Teorema lui Fermat acum, dimineața îl aștepta un duel. S-a mărginit să scrie printre formule matematice, cât de mult își iubește prietena; nu avea decât douăzeci și unu de ani. Câmpuri Galois au definit teoria comunicațiilor și sunt importante asemeni transformărilor Fourier.

Poate primul, Alexandru cel Mare reușește să aibă un imperiu la douăzeci de ani...

Venedikt Erofeev întreabă un tren întreg cum a murit Pușkin? Tânar!

Mori așa tânăr pentru ai dat totul, ai cântat ca Morrison, scurt și tare, ceilalți bășinoșii au timp să elaboreze fîssss-ul. Că miroase bine, se datorează unor noi reguli ale mirosului, uneori asta în tinerețe ne depășește și călărim prea repede orice ce ne iese în cale. Aici este decadența. Când trecem de asta, lăsând o parte din vicii, devenim mai înțelepți, dar acea virtutea sincerității totale dispare.

Tinerii, doar ei ne pot face fericiți. Sigur, că nefericirea vine odată cu eșecurile lor. Dar asta nu este o propagandă a neîmplinirii, nicidecum o limitare; tinerii ne vor întrece, așa cum eu mi-am întrecut părinții.

Am vârsta marilor neîmpliniri, vor reuși copiii mei, și certitudinea îmi este deja aproape.

Paznicul voyeur

Paul Horton - Voyeur

≪14 octombrie [1966] – Ieri, lungă discuție cu un paznic de vânătoare, lângă Bordes (la patru kilometri de Cernay). Îmi povestește că pădurea a devenit ceva de neimaginat, că vin perechi care, în plină zi, se dezbracă la piele, și că a surprins destui pe cale , cum zice el, să „și-o pună”. Îi detestă pentru că are o fată de șaisprezece ani care a nimerit de mai multe ori peste amorezi în plină acțiune. Din răzbunare, a întocmit mai multe procese-verbale.

Odată, un industriaș i-ar fi oferit  o sută de mii de franci vechi ca să închidă ochii. El ar fi refuzat: industriașul a fost condamnat la două luni cu suspendare, femeia la o lună. Altă dată, un domn l-a implorat să-și retragă procesul-verbal, pentru că soția lui, mamă a doi copii de liceu, fusese prinsă cu amantul în pădure. „Ce-ar spune copiii mei dacă ar afla?” –Lucrurile se petrecuseră astfel. Paznicul trecea în civil. Îi vede pe cei doi mai mult sau mai puțin dezbrăcați, îi ocărăște. Bărbatul îi spune să-și vadă de drum. Paznicul pleacă acasă, își ia uniforma și pușca după care se-ntoarce. Cei doi îl imploră, dar el rămâne surd. Soțul înșelat vine și el la rândul lui să-l implore, ca să evite un scandal. Prea târziu.

Grav e că paznicul, care pare un ins cumsecade, a prins gust pentru acest gen de spectacol: cu siguranță că pândește cuplurile, că spionează mașinile oprite pe drumeagurile de pădure. A devenit voyeur. Cu câtă voluptate îmi repeta: „Atentat la pudoare!” E clar că era excitat. Pare totuși un ins de treabă, dar e vicios, neîndoielnic. Casa în care locuiește cu nevastă-sa și cu fiică-sa e în plină pădure, destul de departe de sat. Probabil că se plictisește. Și se distrează pe socoteala acestor bieți parizieni care nu vor să riște să comită un adulter la hotel. Habar n-au ce-i așteaptă în sânul naturii. Este de necrezut ce puteri îi dă legea acestui pârlit, care, cu un simplu proces verbal, poate distruge o carieră și chiar o existență. Ar trebui să aibă dreptul să încaseze o amendă, nu să dea pe mâna justiției niște nevinovați, fie ei și industriași. Dar oamenii din popor nu au mai mult suflet decât ceilalți.≫ 

Cioran, Caiete II, 1966-1968, Humanitas, 2010, pag.119.

Să ne amintim de Apocalipsă

Inexplicabilul la Cioran

A exista e felul meu de a fi frivol.
Orice existență este o concesie făcută frivolității.

Cioran (III, pag.177)

P.S. Asta numai dacă urmăriți filmul apocalipsei!

Cromatica disperată

Munții Țarcu

Un pui de rață, lăsat pe spate, vâslea liniștit deasupra norilor dând din aripioarele lui pufoase.
Sub el, în planul apropiat, capete de animale carnivore priveau cerul cu fața în sus.
Am văzut mâini disperate care reușeau să scoată din nori doar antebrațele cu degetele răsfirate, apucătoare de albastru.
Un dragon se mișca greu deasupra munților, oprind toată mișcarea meteorologică cu solzii lui întunecați.
Munții nu mai au acum nici o importanță, când deasupra lor totul este atât de viu, de fantastic și de impresionant.
„Iată munții!”
„Ce dacă...”
Se întâmplă în noi această reflecție de fiecare dată după ce am citit din vechii clasici, ca mai apoi să citim facturile primite prin poștă sau e-mail, valorile înscrise sunt înspăimântătoare, enorme.
„Ce dacă...”
 Cioran mă ajută:
≪Un lucru care dă încredere: disprețul lui Diogene pentru Platon.
(Diogene înțelesese; Platon, nu. Cinicul era un înțelept; „divinul”, nu.)≫ *

_______________________________

* Cioran, Caiete III, Humanitas, 2010, pag.252.

Universalitate și universal

Torțe pe Nordica, Muntele Mic

19 ianuarie 1971; Cioran notează:

„Conversație la telefon cu S. St. despre români. Constatăm că nu există nici măcar o singură operă universală produsă de compatrioții noștri. Poeți, da; nu însă și prozatori. Nici un roman important, semnificativ, nimic în nici un domeniu, nici un muzician, nici un filosof, nici un...

S. St. spune că lucrul acesta se datorează faptului că românului îi lipsește convingerea, că trăiește în simulacru. Îi răspund că nu i se cer convingeri, dar că mai grav este că-i lipsit de obsesii. Dostoievski este o sumă de obsesii; -numai dacă ești bântuit de ceva ajungi să ai un univers al tău și să-l proiectezi apoi în afară, adică să faci o operă. Fără obsesii nu există decât capricii. Asta și este românul: o sumă de capricii. Dacă ia totul în derâdere, e pentru că, el însuși nefiind nimic, nu-și poate închipui că altceva face mai multe parale decât el. Și de vreme ce nimic nu are realitate pentru el, ce ar putea să-l obsedeze? Nimic nu merită această demnitate, nimic nu merită osteneala atenției, a examinării, a gândului statornic, insistent, orbit. Nimicul universal este climatul în care trăiește, este fundamentul metafizic al existenței sale cotidiene.” *

Răsărit de soare spre Buziaș

Mai departe am surprins altceva:

≪Pînă acum circa douăzeci de ani [autorul, Stephen W. Hawking scrie acestea în anul 1988 n.m.] s-a crezut că protonii și neutronii erau particule „elementare”, dar experimentele în care protonii se ciocneau cu alți protoni sau electroni cu viteză mare arătau că ei erau formați, de fapt, din particule mai mici. Aceste particule au fost numite quarci de Murray Gell-Mann, fizician la Institutul Tehnologic din California, care a cîștigat premiul Nobel în 1969 pentru lucrările sale asupra acestora. (Originea numelui este un citat enigmatic din James Joyce: „Three quarks for Muster Mark!”. Se presupune că cuvîntul quark se pronunță ca și quart dar cu un k la sfîrșit în loc de t, pronunțîndu-se de obicei astfel încît să rimeze cu lark.)

Există mai multe varietăți de quarci: se crede că există cel puțin șase „arome” pe care le numim sus (up), jos (down), straniu (strange), fermecat (charmed), bază (bottom) și vîrf (top). Fiecare aromă apare în trei „culori”: roșu, verde și albastru. (Trebuie subliniat că acești termeni sînt doar denumiri: quarcii sînt mult mai mici decît lungimea de undă a luminii vizibile și deci ei nu au o culoare în sensul propriu al cuvîntului. Rezultă că fizicienii moderni par să aibă moduri mai imaginative de numire a noilor particule și fenomene - ele nu se mai limitează la limba greacă!) Un proton sau un neutron este format din trei quarci, cîte unul din fiecare culoare. Un proton  constă din doi quarci sus și un quarc jos; un neutron conține doi quarci jos și unul sus. Putem crea particule făcute din ceilalți quarci (straniu, fermecat, bază și vîrf), dar toate acestea au o masă mult mai mare și se dezintegrează foarte rapid în protoni și neutroni.

Știm acum că nici atomii, nici protonii și neutronii din atomi nu sînt indivizibili. Astfel, problema este: Care sînt adevăratele particule elementare, cărămizile de bază din care este făcut totul? Deoarece lungimea de undă a luminii este mult  mai mare decît dimensiunea unui atom, nu putem spera să „privim” în mod obișnuit părțile unui atom. Avem nevoie să utilizăm ceva cu o lungime de undă mult mai mică.≫ **

Ceață pe Munții Țarcu

Pentru Eugen

Trepăduș Vasile este monitor de schi, locuiește în Ruieni, din casa lui, aflată pe deal, se vede Turnul lui Ovidiu. Povestea lui este binecunoscută de toți și face parte deja din folclorul local. Evenimentele s-au petrecut doar cu câțiva ani în urmă undeva pe Muntele Mic, pe versantul vecin cu Țarcu, în luna februarie.

Trepăduș Vasile este un om simplu, crescut în țarina locului cu o brumă de carte, neștiind nimic mai mult decât a putut să-i ofere o școală primară și religia ortodoxă. Vasile nu este un practicant și nici nu crede în preoți, dar se teme de Dumnezeu și de natură, el despărțindu-și așadar teama în cele nevăzute și în cele văzute. Vasile nu este căsătorit și mama lui are grijă de el, nu este unicul fiu, numai că restul au plecat din sat, la oraș sau chiar în alte țări. Trăiește vara din munca la câmp și iarna învață copiii să schieze de la cele mai fragede vârste. Munca lui este deci împărțită și ea în două, iar contrar obiceiului locului, iarna câștigă cel mai mult, chiar foarte mult.

Într-o după-masă, pe pârtia lină, cea pentru începători, o ceață înghiți repede teleski-ul, parcarea din apropiere și se arunca acum spre vârf; mai târziu, jos la bază, unul dintre copii era de negăsit. Vasile plecă pe schiuri să-l caute ciulind urechea în așteptarea fluierului pe care fiecare copil îl avea la el în mod obligatoriu. În tăcerea umedă a ceții, sunetele trec prea repede și ecourile formate le deformează direcția. În lumina păstoasă pe care ceața o are, văzul este cuprins de teamă și lucrul acesta îl îngrijorează cel mai tare pe Vasile, teama de natură și lipsa unui ajutor divin. În două ore a ocolit prin vale toată zona, obosit, transpirat, disperat, începe să vadă culori și fiecare culoare avea mirosul ei. Alege o culoare și încearcă să-i dea de origine, a mai alergat el vara după curcubee, dar acum sigur era altceva, cel puțin așa credea. La câteva minute de mers, găsește copilul. Fluierul, plin de zăpadă, înghețat nu mai putea scoate nici un sunet, erau foarte aproape de locul de unde plecase, dar ceața îl înșelase.

Vasile nu povestește la nimeni ce s-a întâmplat, iar copilul nu și-a dat seama de timpul trecut. A doua zi, în momentul când ceața revine, Vasile duce copiii la cabană și iese pe pârtie, coboară pe partea cealaltă, spre vale, gonește și schiurile prind scântei, prind pietre. Obosit, urcă din nou, și din nou, apoi apar culorile, mirosurile, vin de sus, de jos, unele se învârt ca ceasul, altele se opresc o clipă. Vasile cade, sar schiurile, sare și casca cu ochelari. Cu fața plină de zăpadă începe să râdă și întorcându-se pe spate, cu fața în sus, ridică mâinile spre cer. Apoi, plânge.

Vasile

Ziua ce veni, fu plină de soare și serbările erau în toi. Copiii zburdau fericiți. La prânz ațipi puțin și spre după-masă, mai trase o tură cu ei. Soarele ardea Semenicul, apunea.
Pe pârtia cealaltă, pe Nordica, începea balul mascat. Vasile s-a dus Tigaie, la o terasă închisă și se-mbătă brusc. Când ieși afară, culorile îl amețiră și mai tare, lumea dansa, striga, de parcă era ultima zi înaintea sfârșitului lumii. În fața lui o tânără ce purta o mască asemeni unei zeițe, se rotea ca un titirez. De ce i se părea atât de cunoscută?

Nu căzu fata, căzu Vasile, căzu de la atâta rotit și fata îl ajută să se ridice. Mai târziu puțin stăteau împreună la o masă lungă, el vorbind și turuind întruna, ea ascultându-l atentă. Vasile vorbea despre culori și despre arome, despre numărul lor și despre felul în care se manifestau, se roteau, apoi se opreau brusc și se împreunau... apoi se opri și-o întrebă cine este. Fata ridică din umeri și spuse: „- Nemesis.” Vasile nu pricepu și o mai întrebă o dată și ea răspunse la fel: „- Nemesis.” Repetă în mintea lui numele de câteva ori, până îi dispăru sensul de nume, devenindu-i lucru.
„- Vrei să dă o tură?” îl întrebă Nemesis. Vasile tăcu.

„-Mergem sus la Cruce și ne dăm pe partea cealaltă...” și pentru că Vasile tăcea, fata își scoase masca și mii de scântei îi împleteau părul, se ridică.
„-Vin, vin, cum să nu!” și Vasile, mai treaz ca niciodată, o urmă afară și se agăță în urma ei pe teleski. În cele câteva minute cât dură urcarea, își aminti de mii de ori chipul celei pe care o urma acum. Își aduse aminte cu greu de nume. Numele nu-i spunea nimic, nu auzise niciodată un asemenea cuvânt. Chipul îi apăru din nou în minte uitat de nume.

O luară pe coastă, și Crucea părea că se mișcă venind spre ei. Când trecură coama, din capul fetei începură să sară scântei, asemenea unor artificii, asta chiar văzuse undeva la televizor. O aură îl cuprinse și pe el și atunci văzu cum verdele se împletește cu roșu, cum albastrul le înfășoară. Își văzu corpul cuprins de lumină, de ciocniri, de căutări, de drumuri.

Vasile zbura. Aerul îi ciuruia trupul și mintea lui deveni un șvaițer ale cărui găurele se curățau de orice parazit, de orice informație. Era atât de liber.

De a doua zi nimeni nu l-a mai văzut pe Vasile. Unii spun că a plecat cu fata -unii chiar au văzut-o. Alții spun că Vasile a înnebunit și că este la Gătaia. Cineva l-a văzut la Chamonix antrenând copii. Altcineva povestea că lucrează într-un Institut de cercetări și că este un phenomenon. Nimeni nu l-a căutat cu adevărat, zvonurile reușind să aplatizeze orice ambiție din partea fiecăruia. Eu brusc m-am gândit la Flori pentru Algernon, nu chiar devenind mai deștept datorită unei operații, ci retrăgându-se singur undeva, lipsit de orice contact uman care să-l altereze.

Epilog divin

- De ce l-ai pedepsit pe muritor, Nemesis?
- Mi-am dat seama că din întâmplare a început să cunoască prea mult. Știți bine că prea-frumosul, prea-deșteptul, prea-puternicul -uman, trebuie pedepsit.
- Așa este, numai că nu cred că putea să ajungă prea!
- Universul nostru este deja plin de prea-acești oameni, dorința lor de cunoaștere trebuie oprită și stăvilită mult mai devreme decât am făcut-o până acum.
- Cred că ai dreptate Nemesis, ne-am umplut deja de pitagoreici, platonicieni, isuși, leonarzi, sțefani...u(e)mili...


_________________________________________________

* Cioran, Caiete III, 1969-1972, Humanitas, 2010, pag.288-289,
** Stephen W. Hawking, Scurtă istorie a timpului, Humanitas, 1995, pag.88-89.

Una din căutări

≪... ≫, Marathonas Archealogical Museum, Greece

„Se spune că un călugăr tchuan (Zen în chinezește) a intrat într-un templu și a scuipat pe o statuie a lui Buddha. Când a fost dojenit, a spus:≪Arătați-mi, vă rog, un loc în care Buddha să nu fie prezent.≫
(Pildă despre transmiterea Luminii, Istoria filosofiei chineze)” *

Absurdul nu poate fi înlocuit. Absurdul creează vidul, ori a înlocui vidul, ar însemna să tragem universul pe dos. Universul în marea și covârșitoarea lui proporție este un vid. Universul este absurd.

Am întâlnit și nu am căutat absurdul chiar pe când nu-l cunoșteam, pe când nici nu aveam habar că există. Fascinația pe care mi-a trezit-o m-a făcut apoi să-l cunosc citind. Au trecut ani buni de când nu mai m-am întâlnit cu el. Am să vă dau de știre data viitoare.

*Cioran, Caiete III, 1969-1972, Humanitas, 2010, pag.251.

Viaţa e vis

Cioran
≪Am scris despre catastrofa nașterii fără să-l citez pe Calderón [Pedro Calderón de la Barca] și fără să fi citit Viața e vis, în care e vorba despre „delictul de a te fi născut”. Omisiune de neiertat. ≫ *

Începutul piesei:
„Pe un munte intră Rosaura, îmbrăcată în haine bărbătești de călătorie, și, rostind primele versuri, coboară.”

Piesa s-a jucat la Timișoara acum o săptămână. Altă ratare. L-am citit prea încet pe Cioran. Mă mişc încet.

___________________________

* Cioran, Caiete III, 1969-1972, Humanitas, 2010, pag.337

Cioran fericit: a văzut peștele de aur

http://reproart.com.au/images/paul-klee-the-goldfish.jpg

≪
26 ianuarie
   Expoziție Klee. *
   O oră de desfătare. În același timp grațios și profund, poetic și elaborat. Puține expoziții m-au făcut mai fericit.
≫

*Prima expoziție publică a lui Klee în Franța, deschisă la Muzeul Național de Artă Modernă, între 25 noiembrie 1969 și 16 februarie 1970. (N.t.)

Cioran, Caiete III, 1969-1972, Humanitas, 2010, traducere din franceză  Emanoil Marcu și Vlad Russo, pag.155-156.

Cioran despre Camus

1 ianuarie 1960 [...]
     Albert Camus moare într-un accident de mașină. Moare într-un moment când toată lumea, poate și el, știa că nu mai are nimic de spus și că trăind nu putea decât să decadă din gloria sa disproporționată, abuzivă, chiar ridicolă. Imensa mâhnire la vesta morții sale, ieri seara, la ora 23, în Montparnasse. Un excelent scriitor minor, dar care a fost mare pentru c-a fost total scutit de vulgaritate, în ciuda tuturor onorurilor ce-au plouat peste el. [...]

6 ianuarie 1960
     N-am vorbit cu Camus decât o singură dată, în 1950, cred; l-am vorbit de rău cât am putut, iar acum mă simt lovit de o cumplită și nejustificată remușcare. Rămân blocat în fața unui cadavru, mai ales când e atât de respectabil. Tristețe de nespus
[...]
11 ianuarie 1960 [...]
     Mi se cere să scriu un articol despre Camus? Refuz. Moartea lui m-a tulburat adânc, dar nu găsesc nimic de spus despre un autor care și-a făcut plinul de glorie și a cărui operă, cum am spus în scrisoarea de refuz, are o „semnificație întristător de evidentă”.

     Camus, care a protestat atâta împotriva nedreptății, ar fi trebuit, dacă vroia să fie consecvent, să protesteze și contra celei a gloriei sale. Ar fi fost însă indecent s-o facă. Și probabil credea că-și merită gloria.
     Dacă am împinge până la capăt mania dreptății, am cădea în ridicol sau ne-am nimici. E mai multă eleganță în resemnare decât în revoltă, și mai multă noblețe în anonimat decât în larma, în tapajul ce se face în jurul unui nume.
     Merită dispreț oricine aderă la celebritatea sa, oricine nu se simte umilit și ofensat de ea.

Cioran, Caiete I, 1957-1965, Humanitas, 2010, pag.42-47

«A nu mai fi om» - ci floare

Emil Cioran dixit:

"Tot mai mult mă conving că omul este un animal nefericit, abandonat în lume, silit să-şi găsească o modalitate proprie de viaţă, aşa cum natura n-a mai cunoscut înaintea lui. De pe urma aşa-zisei lui libertăţi, suferă mai mult decât după cel mai mare prizonierat posibil în existenţa naturală. Şi atunci nu mă mir de ce omul ajunge uneori să invidieze o floare sau o altă plantă. A voi să trăieşti ca o plantă, să creşti înrădăcinat, înflorind şi uscându-te sub soare, în cea mai deplină inconştienţă, a dori să fii o parte intimă din fecunditatea pământului, o expresie anonimă a cursului vieţii este a fi dispersat de rosturile şi sensul omenirii. Şi de ce nu să schimbi cu o floare? Cunosc ce înseamnă a fi om, a avea idealuri şi a trăi în istorie. Ce mai pot aştepta de la asemenea realităţi? Este desigur mare lucru a fi om; încerci una dintre cele mai serioase tragedii, o dramă aproape monumentală, căci a fi om înseamnă a vieţui într-o ordine de existenţă cu totul nouă, mai complicată şi mai dramatică decât cea naturală."

Emil Cioran, Pe culmile disperării, Humanitas, 2008, pag.77 sus.

Un veac de singurătate cu Cioran

http://www.cotidianul.ro/140176-Afacerea-caietelor-lui-Cioran-la-final

Micile excursii şcolăreşti se terminau la Curmătură, uneori chiar înainte, pe lunci înverzite presărate cu bălţi în care bivoli imenşi şedeau adânciţi, parcă la sfat. Zgomotele copiilor nu puteau să deranjeze odihna noroioasă a tăcutelor bubalus, la fel ca muştele sau ca vântul. Acesta este peisajul ce se întinde după Răşinari, spre Păltiniş, de-a lungul râului. Râu ce se va strecura mai apoi printre case,  prin centrul comunei Răşinari, luând-o mai la vale, pe sub poduri şi podeţe spre Cisnădioara. Apa, la fel ca aerul, dovedeşte nepăsarea timpului, apa asta i-a udat picioarele copilului care mai târziu va deveni adolescentul ajuns "pe culmile disperării", iar casa în care s-a născut priveşte şi acum spre ea. Locurile copilăriei lui Emil Cioran sunt şi acum neschimbate, neschimbate în felul celui care priveşte asta ca o recunoştinţă a existenţei, a fiinţei de a putea nega. Nu bucuria trăirii, a văzului, a auzului, a respiraţiei, ci cea a pipăibilului, a dovezii de necontestat a atingerii, şi o dată cu asta pornirea infinitului.

"Nu ştiu ce sens poate avea într-un spirit sceptic, pentru care lumea aceasta este o lume în care nu se rezolvă nimic, prezenţa celui mai formidabil extaz, acelui mai revelator şi mai bogat, a celui mai complex şi mai periculos, extazul rădăcinilor ultime ale existenţei. Nu câştigi în acest extaz nici un fel de certitudine explicită sau o cunoaştere definită, dar sentimentul unei participări esenţiale este atât de intens, încât debordează toate limitele şi categoriile cunoaşterii obişnuite" * , scria Emil Cioran în "Pe culmile disperării". Participarea este mai importantă decât orice, subliniază de tânăr prin extazul neobişnuit afişat; să fii prezent în această lume neobişnuită este marea capacitate ce ţi se oferă, mai departe fiecare pe cont propriu.

Un contemporan elveţian, psihologul (şi psihiatrul) Roland Jaccard scrie uimitor despre Emil Cioran:

"Filosof al sfârtecării, al tentaţiei şi al resemnării, spectator decepţionat al universului nostru, acest cimitir populat de eterni neconsolaţi. Cioran se instalează, şi el, pe teritoriul lui « la ce bun ». Idolatru al fragmentului şi al stigmatului, el jonglează cu « silogismele amărăciunii », premise ale unui eden în care îndoiala e regină.

Cioran insomniacul -continuă Roland Jaccard, vine să surprindă umanitatea în patul său şi, cu scânteile lucidităţii sale, o electrocutează pe această frumoasă adormită. Aforismele sale sunt degete îndreptate spre lumea noastră în agonie. Într-un secol limbut, care practică în exces curele de somn ideologic şi de vorbărie angoasată, Cioran face dintr-o aşchie o încărcătură de explozibil: el jură să « nu iubească decât gândirea indefinită, care nu ajunge la cuvânt, şi gândirea instantanee, care nu trăieşte decât prin cuvânt. Divagaţia şi butada ».

Paradoxul este că, la Cioran, toxinele nihilismului se dizolvă, pe neaşteptate, într-o indiferenţă superioară; ele sunt şterse de râsul celui care ştie că neantul nu este, poate, o versiune decantată a lui Dumnezeu şi că nu contează decât această stare de hoinăreală, cel mai greu de atins, care ne face să simţim fiecare experienţă ca fiind nouă. Atunci vom exclama, poate, împreună cu Cioran: « Brusc, nevoia de a arăta recunoştinţă nu numai unor fiinţe, ci şi unor obiecte, unei pietre pentru că e piatră... Cum iubim totul! S-ar zice pentru eternitate. Dintr-odată, să nu exişti pare de neconceput. Că astfel de fiori survin, pot să survină, asta arată că ultimul cuvânt nu se află, poate, în Negaţie » ". **

Citindu-l pe Emil Cioran am lăsat ca bivolii să zburde în noroaiele din periferia minţii mele, acolo unde cu ciudă se întâlnesc noaptea cele mai fericite gânduri, fără ştiinţa celorlalte, punând la cale visul. Pocnetul acestui vis în capul meu îmi aranjează repede de fapt toată creaţia, o expediază în conştient ca a doua zi să fie posibil să apar într-o piatră.

* Emil Cioran, Pe culmile disperării, Humanitas, 2008, pag.41 jos,

** Roland Jaccard, Tentaţia nihilistă, Bastion, 2008, pag.96-97.

De la Cioran ştire

Dacă vorbim prea mult, contrar aşteptării ne pierdem agresivitatea - poate de aici vorba cu câinele care latră nu muşcă - şi poate că dorinţa de isterie există, ea culminează atunci când surprinşi că sărăcim prea repede, ne aruncă orbeşte într-o logoree a pierzaniei. Atunci nimeni nu ne mai înţelege, contrazicem pe toată lumea şi căutăm dreptatea precum Diogene omul cu felinarul ziua în amiaza mare. Nu l-a găsit, obosit a decis să nu-şi mai piardă timpul cu asta.
Neaşteptată şi criza asta. Poporul nostru a intrat într-o derută, sau de douăzeci de ani este în aceasta, sau de două sute de ani, şi tot aşa. Va decide în final să nu-şi mai piardă vremea cu asta, peste douăzeci de ani, sau două sute. Criza, la rândul ei va deveni parte integrantă a istoriei, întocmai ca năvălirile barbare, sau ca o închipuire a acestora.
Cioran scria, completa căderea în timp cu un omagiu adus vechilor civilizaţii:

„Când se încheie un ciclu, la ce mai poate visa un spirit ce a cunoscut toate experienţele, dacă nu la şansa pe care o au brutele de a miza pe posibil, bucurându-se de el? Incapabil să apere îndoieli pe care nu le mai practică sau să subscrie la dogme aflate în germene pe care le dispreţuieşte, el apaudă – suprema dezertare a intelectului – demonstraţiile de netăgăduit ale instinctului: grec, el se înclină în faţa romanului care, la rându-i, se va înclina în faţa germanului, conform unui ritm inexorabil, unei legi pe care istoria se grăbeşte să o ilustreze, astăzi încă şi mai mult decât la începutul erei noastre. Lupta este inegală între popoarele care discută şi popoarele care tac, cu atât mai mult cu cât primele, uzându-şi vitalitatea în vorbărie, se simt atrase de brutalitatea şi tăcerea celorlalte. Şi dacă-i adevărat pentru o colectivitate, e cu atât mai adevărat pentru un individ, şi cu precădere pentru sceptic. De aceea nu trebuie să ne mirăm când îl vedem, pe el, profesionistul subtilităţii, proclamându-se, în sânul ultimei singurătăţi la care a ajuns, prieten şi complice al hoardelor.” 1.)


1.) Cioran, Căderea în timp, Humanitas 2008, pag.67-68

Căderea în timp

"Relele înscrise în condiţia noastră sunt mai mari decât lucrurile bune; chiar dacă s-ar echilibra, problemele noastre tot n-ar fi rezolvate. Suntem aici ca să ne batem cu viaţa şi cu moartea, nu ca să le evităm, aşa cum ne îndeamnă civilizaţia, această încercare de disimulare, de fardare a insolubilului."

Emil Cioran, Căderea în timp, Ed. Humanitas 2008, pag. 43 jos