Ființe vânătoare

≪ [...] Parmenide spune în epoca timpurie a gîndirii ἔστι γὰρ εἶναι „Este într-adevăr ființă”.
În vorba aceasta se ascunde misterul originar pentru întreaga gîndire.
Probabil că „este” nu poate fi rostit în mod propriu decît despre ființă, așa încît tot ce ființează nu „este” de fapt, și nici nu poate vreodată să fie.
Însă deoarece gîndirea trebuie să ajungă să rostească ființa în adevărul ei, în loc de a o explica, pornind de la ființare, ca pe o ființare, se cuvine ca pentru scrupulozitatea gîndirii să rămînă deschisă problema dacă ființa este și cum anume este ea. 
Ἔστι γὰρ εἶναι al lui Parmenide rămâne astăzi încă negîndit.
În acest fapt se poate vedea ce înseamnă progres în filosofie.
Cînd își respectă propria-i esență, filosofia nu progresează defel.≫

Heidegger, Scrisoare despre „umanism”, 335.

http://www.playdar.co.uk/media/Review%20images/resonance_of_fate_game-HD.jpg

Din mașină am văzut autobuzul oprit. Era oprit pe celălalt sens și șoferul coborâse cu un carnețel în mână, își nota grăbit orarul de pe tabela ridicată pe-un stâlp în față. Am încetinit cuprins doar de curiozitate, puteam să văd clar buzele cum înșiruiau timpul, așezându-l în orele evenimentelor ulterioare, brusc am crezut că omul chiar știa ce face, dar m-am liniștit gândindu-mă repede că de fapt copia ceva. În față, mai departe, am făcut dreapta trecând pe lângă cimitir. A trebuit să încetinesc mult în spatele unei căruțe; este curățenia de primăvară. Țiganii, cu toate că nu au voie cu atelajele pe drumurile din interiorul orașului, intră pâș-pâș. Bântuie măcar periferia, căută fier vechi și cartoane, orice ce se poate revinde. Căruța are câte-un cal în față, cal slab și năpădit de boli. Sunt câte doi-trei pe capră, unul lateral ține biciul, ceilalți se uită-n toate părțile.
Am depășit repede. În spatele meu am văzut prin oglindă că țiganul cu biciul în mână îmi făcea semne și cu cealaltă mână.Am privit în față și brusc a trebuit să încetinesc din nou; o căruță imensă, ce părea a fi mama tuturor căruțelor, venea din față. Căruța asta avea gabarit depășit.

Căruța avea niște roți imense, iar calul din față la fel, era la fel de pricăjit ca toți ceilalți pe care-i întâlnisem. În spatele atelajului stătea mecanismul unui ceas de catedrală -cel puțin așa l-am aproximat eu. Axul aproape că mă atingea și deschizând geamul să spun ceva, am auzit clar, asemeni zgomotelor unor pedale de pian cum respira ceasul. Peste acest zgomot de burduf greu ce alunecă, am auzit tic-tac-ul ce se suprapunea asemeni unui metronom. Fața înnegrită de fum a unui țigan ieși brusc de după ax:
„Ce face conașu'?!”
„Unde duceți ceasul ăsta mare?”
„Cum unde, la fer vechi conașu'!”
De sus capul unuia de pe capră se-ntoarse și-i strigă:
„Întreabă-l de ăla, băîî!”
„Da măi, - auzi conașule, n-ai văzut pe unul zgâindu-se la cer?”
„Nu, n-am văzut” și căruța trecu de mine. În oglinda șoferului am văzut cum capul celui din ceas începu să tremure și ceva lucitor s-a ivit în mâna lui, după care dispăru în gură, după care umerii parcă primiră capul ca pe-o minge, după care să mă ia dracu', că am întors mașina.

În fața mea căruța o făcu la stânga, nu era departe. Mai târziu, când am făcut și eu stânga, căruța era departe. Am accelerat și-am ajuns în spatele autobuzului aflat în stație. În fața autobuzului era căruța și tot de acolo veneau zgomote. Când am depășit -cu grijă, am văzut pe cei trei țigani -care deja cred că nu erau țigani, cum îl luau pe sus pe șoferul autobuzului și-l aruncau în căruță lângă ceas -sau ce naiba era. Lumea din autobuz gesticula și făcea scandal, câțiva călători s-au dat jos, degeaba, căruța plecase. Eu după ea.

Căruța mergea repede, în fața ei, venea râul, perpendicular, unde căruța ar fi trebuit să facă ori stânga, ori dreapta, nicidecum să-și ia zborul. Căruța căzu în râu și mecanismul de ceas zbură asemeni unei mingi aruncate de mâini puternice. Pe marginea unor roți dințate stăteau țiganii -care nu erau țigani. Unul îmi făcu semne cu mâna, cu cealaltă îl ținea pe șofer. Șoferul nu făcea nimic.

http://www.gamesradar.com/resonance-of-fate-review/

motto:
Martin Heidegger, Repere pe drumul gîndirii, Ed. Politică, 1988, pag.316