Reconstrucție - restaurare

Parthenon, Akropolis, Athina, aug.2012 - fibre sensors

Dr. G. Papathanassopoulos -arheolog, fost director al Akropolis (sitului arheologic Acropole)

≪Parthenonul

În antichitate, trei temple au fost închinate cultului zeiței Athina Parthenos, acestea s-au succedat fiecare în exact același loc, unul după altul. Impozantul și magnificul Parthenon (Parthenon III), este de la mijlocul secolului V î.H. până astăzi. Amintirea celor de dinaintea lui, Parthenon I și II sunt evidențiate în inscripțiile ce au dăinuit până astăzi și/sau sursele literare, mai sunt, bineînțeles și evidențele arheologice directe și indirecte.

Parthenonul I este un templu foarte vechi (arhaic), care a fost construit în primul sfert al secolului VI î.H. Templul și sculpturile de pediment au fost executate din calcar și dimensiunile fundației erau cu aproximație de 32,71 pe 16,24 metri.
Lungimea Parthenonului I este echivalentă la 100 de picioare (în sistemul antic), de aceea se pare că identificarea sa ca „Hekatompedos neos” sau „Hekatompedon” [hekaton = o sută], cunoscută din sursele literare și din inscripții era întemeiată.
În afară de structură și anumite decorații sculpturale foarte puține fragmente au supraviețuit, iar acelea se văd în Muzeul Akropolis.

Parthenonul I sau „Pre-Parthenon”, a cărei construcție a fost inițial începută la scurt timp după stabilirea tiraniei în Athina, a prins un secol de construcție. Dar proiectul a fost schimbat imediat după căderea tiranilor, luând ființă un al doilea proiect, Parthenon II, în jurul anului 507 î.H., sau poate după bătălia de la Marathon (490 î.H.).

Parthenonul II a fost de asemenea construit în stil doric, dar a fost făcut din marmură și a fost mult mai mare ca dimensiuni. Templul nu a fost terminat, în 480 î.H. perșii au intrat în Athina, l-au incendiat și l-au distrus împreună cu alte monumente care erau împrejurul lui și nu numai.

În urma acestei distrugeri, fundația Parthenonului II a supraviețuit parțial, astfel că în partea de SE a Parthenonului III avem fundația celui precedent. La fel, tot din Parthenonul II avem în zidul nordic (zidul lui Temistokles) al Acropolei, părți din coloane (tobe), care sunt vizibile și astăzi împreună cu urmele incendiului devastator.

După invazia persană a Athinei, o întreagă generație - generația care i-a alungat pe perși [autorul se referă la bătălia de la Salamina - 480 î.H.] a murit înainte ca atenienii să se decidă asupra reconstruirii templului dedicat zeiței Athina Parthenos, sau Palas, pe Acropole.

Înălțarea Parthenonului clasic (Parthenon III) a început în anul 447 î.H. exact pe amplasamentul celui de dinainte, cel care a fost distrus de perși pe când se afla la jumătatea construcției.
Finalizarea a avut loc la zece ani, în 438 î.H. (în timpul celei de-a 85-a Olimpiade) [grecii antici țineau cursul evenimentelor după Olimpiade] și a concis cu festivitățile Jocurilor Panateniene, având loc sărbători comune. Totuși, au mai fost încă cinci ani până când toate basoreliefurile și elementele sculpturale de pe pedimente și metope au fost terminate, astfel că practic în anul 432 î.H. s-a încheiat construcția cu adevărat.

Noul Parthenon, ce a întruchipat viziunea lui Perikles de a împodobi și de a renaște cultural Athina, a fost proiectat de arhitecții Iktinos și Kallikrates care au fost și responsabili de construcție [diriginți de șantier cum am spune astăzi]. Peste toate acestea, Pheidias (Fidias) prietenul în care Pericle a crezut tot timpul, a supervizat, a colaborat, a consiliat acest mare proiect cultural.

Astfel s-a născut cel mai mare templu de pe înălțimile Acropolei, Parthenonul, care la rândul său se ridică deasupra tuturor celorlalte coline din împrejur, dominând orașul. Din orice parte Parthenonul poate fi văzut în măreția sa.≫ *

Astăzi restaurarea și reconstrucția continuă, nimic nu se termină niciodată, entropia și entalpia se manifestă, omul se află la mijlocul lor. Însă, de fiecare dată este altfel, de fiecare dată cunoștințele noi se manifestă primele, acestea parcă trec înaintea tuturor celorlalte de până acum, datorită lor se corectează ceea ce în trecut s-a greșit, sau nu s-a știut. Astfel că adversarii acestor reconstrucții au dreptate când spun că de fapt se falsifică partea din trecut care este ascunsă, uneori chiar bine, în ceea ce se poate numi o construcție nouă. Sunt sigur că dezbaterile din cadrul eforatelor de antichități, departamentelor de cultură din cadrul ministerului de cultură, a tuturor organizațiilor ce se ocupă de antichitatea greacă au pus această problemă demult pe tapet. Însă, întorcându-ne în trecut putem observa că monumentele trec prin perioade grele, și unele chiar dispar.

Parthenonul a trecut prin aceste faze deseori, astăzi reconstituirea și reconstrucția are în vedere în primul rând tehnologia, de aceea coloanele laterale templului conțin în lungimea lor așa numitul sensor fibre, care măsoară tot ceea ce se poate măsura, de la verticalitate până la umiditate, de la mișcările telurice până la poluare. Marmura devine obiect de studiu ca impact al mediului asupra ei.

Niciodată științele nu s-au lăsat mai prejos față de filosofie, dacă avansul a fost uneori mare din partea oricărei din părți, în timp lucrurile s-au derulat spre egalitate, însă a fost un conducător. Astăzi, în abundența informațională, globală și haotică, nu numai filosofia își găsește greu drumul, dar tot ceea ce ține de uman este răstălmăcit și evaluat altfel. Practic, în epoca lui Perikles, odată cu ambițiile culturale de a construi -nu numai temple, dar și orașe, porturi etc, filosofia a atins un nivel foarte ridicat, datorită căruia s-au putut naște științele. Această perioadă a venit la rândul ei cu partea sa de trecut, pe care s-a clădit, ca pe o fundație deja încastrată, ce trebuia doar lărgită sau reparată poate.

Sigur apucăm un nou ev, în care va trebui să reconstruim și/sau reconstituim tot ceea ce ține de ființă, de om și de dorință. Nu vom înceta să ne întrebăm, dar răspunsurile ne vor uimi, ele vor veni la fel ca până acum, pe rând.

__________________

* Dr. G. Papathanassopolus, The Acropolis, Krene Editions, 2006, pag.254-27.