Nevroza scriitorului absurd

:)

În ultimul an scriitorul nevrotic nu mai publicase nimic, editurile erau îngrijorate, contractele nerespectate.
Scriitorul nevrotic scria de mulți ani cele mai bune romane S.F. ale timpului său.
O păsăruică venea în fiecare primăvară și-i ciripea cele mai bune subiecte și idei despre cele ce au să se petreacă în viitor și bineînțeles scriitorul nota totul.

Primăvara asta, păsăruica n-a mai venit. Scriitorul n-a mai scris un rând demult. Scriitorul se nevroza pe zi ce trece tot mai tare. Atunci, exact în noaptea ce a precedat ziua când păsăruica a apărut din nou, a avut un vis. În vis se arăta o navă spațială enormă, care se învârtea ca o roată de moară verticală, dar nu era ca cea din Odiseea Spațială, era altfel, altfel cum nu putea să o descrie. A ajuns în navă și pe un coridor lung în timp ce mergea, în stânga și în dreapta lui se perindau imagini cu cele mai spectaculoase locuri de pe pământ, cu femeile cele mai frumoase, cu cele mai frumoase case și mașini, nu, nu era ca în Minority Report, dar era tot la fel de realist. Când s-a trezit scriitorul a început să scrie.

Seara, când păsăruica a venit, deja zeci de pagini erau peste tot, pe masă, pe iarbă, în vie -erau doar străfulgerările unui nou roman nemaivăzut și pe care l-a și denumit apoteotic: Răpirea.

Va da lovitura, era sigur de asta. Înaintea loviturii, a venit o lumină albastră, ca aceea a unui led de far de bicicletă, i-a luminat capul și scriitorul a dispărut. A ajuns undeva, pe un coridor, de-a lungul căruia era imagini cu toate locurile descrise de el în romanele sale, cu frumoasele ființe extraterestre și cu inimaginabilele lor locuințe. Tot undeva pe acest coridor a văzut și nava în care se afla, care era exact ca în Odiseea Spațială, a văzut baza de pe Lună și mai încolo drumul spre Saturn. Puțin mai încolo, niște ființe umanoide stăteau într-un lichid portocaliu și scoteau niște sunete ce speriau orice ureche umană, întocmai ca în Minority Report.

Roland Jaccard

« Printre măştile pe care nu le putem procura de la bazarul disperării, există una pe care şi-o dispută cunoscătorii: aceea a nevrozatului imaginar.


Spre deosebire de nevrozatul obişnuit care, asemeni unui buştean pe ocean, este "acţionat" de simptomele sale şi nu are niciun control asupra lor, nevrozatul imaginar îşi fabrică, plecând de la câteva urme ale unor traumatisme infantile şi ale câtorva reminescenţe dureroase, un simulacru de suferinţă psihică, în care va crede cu atât mai mult cu cât un profesionist în ale sănătăţii mintale îl va fi autentificat. Nevrozatul imaginar nu prezintă simptome precise, dar vorbeşte din plin despre insondabila angoasă care-l sugrumă, despre atrocele sentiment de neîmplinire care-l torturează. Pe scurt, "undeva, ceva nu-i în regulă". I se întâmplă chiar să fie patetic, căci se agaţă de embrionul lui de nevrozat ca de un colac de salvare. Ce sens, ce interes ar avea existenţa sa fără aceste savuroase dureri sufleteşti, fără aceste frământări metafizice care-i semnalează apartenenţa la aristocraţia sensibilităţii?


Caută el, oare, "să facă pe interesantul", cum susţine înţelepciunea populară? Cu siguranţă, ca oricare, dar fără să plătească preţul. El este pentru nevrozat ceea ce diletantul este pentru artist şi, când ăşi plânge soarta, i-am spune bucuroşi, dacă nu ne-ar opri tactul, că nicio depresie nu rezistă unei ore de lucru manual. Ca terapeut, i-aş cere să înceapă prin a învăţa aceste patru versuri de Alfred de Vigny:


  "Să gemi, să plângi, să te rogi este o laşitate.
   Du-ţi la bun sfârşit, zâmbind, lunga-ţi activitate
   Pe drumul pe care destinul a vrut a te-ntâlni
   Apoi, ca mine, suferă şi mori fără-a vorbi."


Dar este evident că nu în acest mod este întâmpinat de psihanalişti şi de psihoterapeuţi simpaticul nostru naufragiat. trebuie şi să-i scuzăm: piaţa nevrozei nu mai este ce era odată; oferta este mai mare decât cererea, iar pacientul este rar. Şi, apoi, psihanaliştii îi iubesc mult pe aceşti nevrozaţi imaginari: ei aparţin lumii lor şi se pliază tuturor exigenţelor lor. Nimic de temut din partea lor, nici izbucniri, nici excese, poate doar un exces de zel, mai degrabă linguşitor: ei sunt cei care asistă la seminariile analistului lor şi se grăbesc în librării, de îndată ce idolul lor publică un eseu. Îl vor comenta cu aceeaşi afectare, cu aceeaşi mină gurmandă şi complice precum imperativele acestor mistificatori ai profunzimilor, care se înghesuie în avanscenă. Nu ştim prea multe despre ce vorbesc, dar, după modul în care o fac, nu am îndrăzni să ne îndoim că ne dezvăluie viitorul în scrierile lor.
»

Roland Jaccard, Tentaţia nihilistă, Bastion, 2008, pag. 38-39.