Iarba

am tuns iarba

Întins pe spate, am privit cum norii se gripau din cauza vântului. Norii se frecau unii de alții și își dădeau răceala reciproc, dar căldura datorită frecării îi împrăștia, îi luneca pe întinsul albastru.

M-am întors și-am mirosit iarba.
Fâșii lungi se încolăceau în jurul meu până am devenit verde.

Sus, norii continuau să se gripeze, până a venit ploaia, până am tuns iarba.
Nu caut nimic, unicul motiv pentru care scriu; este că am tuns iarba.

Spre Erebor

În toate poveștile eroul călătorește. Sub steaua lui o nouă lume apare. Este o lume ce trece prin noi, lăsând în urma ei o determinare existențială pe care mai târziu copilul va trebui să o rezolve. Ajuns adult, va avea înălțimea suficientă pentru a nu observa nimic din cele ce se petrec pe pământ. Pe pământ la propriu, căci prin mușchiul reavăn ființe minuscule, despre care nu știe nimic, nu a învățat nimic, își încep călătoria spre Erebor.

Este spinarea verde a unui dragon ce doarme în soarele de decembrie, un ochi întors privește adormit umbra. Eu la rândul meu privesc mișcarea. O secundă de plenitudine pentru a-i simți respirația.
Pentru mine Sărbătoarea este aceea ce-mi dăruiește orele de serenitate totală. Absența și retragerea.

Am rămas țintuit de-un verde acoperitor în Ziua de Crăciun.

Verde de alun

În spate este alunul.
Este atât de verde, că și păsările care trec prin el devin verzi.
Aerul este verde.
Alunele sunt verzi, încă.
Când verdele se retrage apare maroul, semn că se întâmplă ceva.
Elasticul ca metafizică dispare.

Solaris -versiunea verde

Stanisław Lem a scris Solaris și a încercat o explicație.
Andrei Tarkovski a regizat filmul Solaris și a găsit o altă explicație.
Eu citind și vizionând, ieșind în neant, am găsit a treia explicație;  verde.
„U vert” de la Rimbaud -în fapt n-am găsit nimic, alții au găsit cu mult înaintea mea; n-aveau DSRL.

Codul verde

Ars de roșu

Un grup de cercetători britanici luând exemplul de la un alt grup de cercetători americani, au ajuns la concluzia că trebuie elaborat un algoritm prin care să poată determina maximul și minimul de informație ce străbate toate canalele media, acest algoritm a primit numele de codul verde.

Toate informațiile puse una peste alta, fiecare având grosimea de un milimetru, am ajunge la Lună.
Pentru a determina maximul (sau minimul) ar trebui să fie aranjate în ordine calendaristică și numărate pe fiecare perioadă dorită. Ori tocmai această aranjare durează cel mai mult.

Un grup de cercetători ruși a reuși să găsească un algoritm de aranjare bazat pe predictibilitatea unor evenimente -cum ar fi Crăciunul sau Paștele în lumea creștină, sau altele de acest fel la celelalte religii, atunci când informațiile cresc brusc. Au fost incluse și accidentele, eclipsele, revoluțiile etc.

În final rularea dura mult mai puțin. Scopul -căci trebuia să existe, era evaluare un maxim (sau minim) informațional în anul care vine. Studiul ar fi dorit să arate oscilația zilnică, mai apoi orară și dacă se poate chiar la secundă a informației umane.

Experimentul a reușit deoarece a prezis cu o mare precizie data și ora din anul următor a maximului.
Cercetătorii n-au rămas uimiți când și-au dat seama că exact atunci va avea loc noua numărătoare.

Astăzi se lucrează la un algoritm care să scoată numărătoarea din fluxul total, astfel încât următoarea numărătoare să fie fără precedenta și tot așa. Redundanța aceasta a primit numele de ars de roșu.

Anturajul culorii

Akropolis, Athina, 2012

Există împrejurul nostru delicatețea prin care mediul reușește să redea realitatea. Totul de cele mai multe ori se petrece cu o asemenea viteză, încât detaliile dispar și dintr-o dată, brusc, apar liniile de fugă, optica, pradă geometriei, ne ferește de asemenea animozități care ne-ar putea îmbogăți brusc viața cu câteva pagini. Și fiindcă nu este vremea cititul, ci al privitului, rămân și eu la rândul meu prins de anturajul culorii.

Sunt umbre care merg, coloane care privesc, chipuri ferite de ochelari de soare, un sol tern de gris și-un cer albastru marin și peste toate o umbrelă verde. Deasupra ei, un chip.

Mijloc-sus-jos

Existența începe de undeva de la jumătate, cam de pe la înălțimea copacilor, apoi privim cerul și mai apoi, în jos, ne uimește umanitatea. Vegetalul, aerianul și pedestrul, verdele, albastrul și roșul -sângele nostru.

O călătorie scurtă în care imaginile se succed pe verticală. Fără nici un pas înainte, fără nici o întoarcere, privim doar într-un grad de libertate, privim de unde vrem noi, toate suprapuse ar trebui să ne sugereze ceva. Și lucrul acesta chiar se întâmplă.

Clipa verde

În acea clipă am deschis radioul,
În acea clipă mașina a zvâcnit în a treia,
În acea clipă am coborât geamul.

Mai apoi, tot în acea clipă, un bec clipi în bord,
Mai apoi, tot în acea clipă, un copil a strigat,
Mai apoi, tot în acea clipă, am văzut un trecător mirat.

Totuși, tot în acea clipă, un porumbel a zburat,
Prea jos și o mașină l-a călcat.
Totuși, tot în acea clipă, o salvare a claxonat,
Purta un om de viață erodat.

Recunosc că am mai văzut și-un cer,
Tot în acea clipă,
Recunosc că am clipit încet,
Tot în acea clipă,
Recunosc că nu eram,
În acea clipă.
Visam doar, în acea limită.

Acea căpșună de pe tort

Un colb ce-a trecut peste gardul sudic, gard de sârmă rară, a ascuns în vântul ce l-a purtat, germenii plantei ce mai târziu a dat fructele. Ascunse în tufiș și datorită tunsului ierbii își scot capul, datorită culorii sunt observate, aceste căpșune, mai apropiate de sălbăticie decât porumbeii ce le privesc de pe gard, sunt atât de aromate. Așadar, prin micimea și neperfecțiunea geometrică se apropie de fragi, de aici odorizantul.


A trebuit să mă aplec și să scotocesc într-un verde acel roșu și mi s-a părut firesc să inund albul unei pietre cu această culoare a sângelui, profil și portret, apoi ca o răzbunare, o reacție verde devine ceas solar, se poate ghici ora, așa cum se pot vedea semințele, pe care mai târziu un vânt le va amesteca-ntr-un praf; un colb, ce mai!

vert découpage pas de danse

Smochine-n iarnă

Pentru smochine iarna a venit prea repede, ar fi trebuit să se coacă demult, sau poate că n-au putut și au rămas verzi. Oricât încearcă de ani de zile, smochinul nu reușește să ducă fructele până la capăt, dar vina nu-i aparține.

Aclimatizarea durează, singurătatea dovedește exilul, smochinul visează la țările lui calde. Un dor îl cuprinde fiind neputincios, nefolositor, a devenit plantă decorativă. Uneori mă gândesc intens la starea asta, și nu găsesc nici o cale de ieșire, existență înghețată, să fii mereu tânăr și verde, ce minciună.