Se afișează postările cu eticheta adevăr. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta adevăr. Afișați toate postările

duminică, 27 aprilie 2014

The flat is plain - poetry


Domnul Lucian Boia scrie o carte despre Primul Război Mondial (majusculele îmi aparțin).
Dânsul are impresia că s-ar putea ca acest război să nu fi avut loc, la fel cum și Berlusconi a declarat că germanii nu cunosc că ar fi avut loc vreun lagăr de concentrare pe teritoriul lor.
Mai mult chiar, dacă n-ar fi avut loc primul, al doilea era imposibil. Interviul la Radio Cultural de vineri după-masa în ziua de 25 aprilie.

Românii de după Iorga se întrec, Mihai Viteazul a fost inventat de marele cărturar fascist, așa cum cum Cioran, ucenic, a văzut pasărea Phoenix în poporul român. Domnul Lucian Boia bate câmpii cu grația prințesei neadormite, își vinde cărțile; bagă mare.

Mă gândesc că umbra pe care soarele o face asupra unei imagini se datorește mie, dacă eu n-aș fi existat, nici umbra nu ar fi fost, despre soare nici nu discutăm.
Dacă un prost nu există noi nu știm ce este prostia.
Respect!
Dacă un prost există, noi știm ce este prostia.

Panegiricul dă roade.
De felul acesta se plângea și Polybios. Marele istoric se plângea că Titus Livius inventează zei în istorie. Avea dreptate, zeii sunt în mitologie. Eliade, alt Mare, definea mitologia ca reflectarea unui izvor dispărut, o amintire oglindită. Eminescu plângea pe epigonii...

Domnul profesor Lucian Boia vinde bine... minciuni, aberații, închipuiri.

În contralumină este fiica mea. Ea n-ar fi venit la vale în lipsa cablului, a hamului, a naturii înconjurătoare... nimeni de fapt nu întreabă de ea, de ce există ea.
Așa modificăm orice lucru, atunci când -în întreaga reprezentație despre el, nu ne referim la el.

O floare crește datorită apei și soarelui.
Fals!
O floare crește datorită ei; este ajutată de natura apei și a soarelui.

duminică, 19 ianuarie 2014

12Metaxa


Dacă există o conexiune a echilibrului cu dorința, sau dacă se poate asocia o băutură fină cu felul subiectului de mai târziu, sau dacă chiar putem discuta în felul în care bem, ei bine; ar fi cea mai scumpă minciună. Asta pentru că odată cu golirea sticlei, se umplu paharele, apoi creierele noastre, și oricât am dori să fim decenți -datorită băuturii fine, ne-am pierde repede în înjurături și blesteme. Toate acestea din cauza cantității, a excesului. Altfel ce oameni am fi. Mă gândesc cât de finuț aș putea fi; pe o panglică albă, cu o textură asemeni inului, un rând măcar scris cu vin roșu, un rând întortocheat: oricum ceva legat de sex.

marți, 9 iulie 2013

Cei ce privesc


Cynthia Leepetterson, Art of middle class, University Press of Mississippi, 139








Găsim, în mediul în care ei viețuiesc, pe acei ce privesc.
Este în final ceea ce ne definește ca ființă; privirea, uitătura cum zic cei ce zidesc zidul meu.
Nu voi avea poate niciodată prilejul să vă împărtășesc bogăția lingvistică ce-mi sporește zestrea ascultându-i pe acești privitori.

Acești privitori muncitori, de fapt văd prea puțin pe lângă cât muncesc, eu mi-am permis să-i deconspir și să le arăt adevărata față, față umană, gânditoare și uluitor de asemănătoare mie. Eu sunt la fel ca ei, am privirea lor, am căutătura lor, sunt seamănul lor. Este adevărat că m-am lăsat de fumat, este adevărat că nu mai muncesc fizic precum ei, este adevărat că nu mai sunt atât de tânăr, este adevărat că nu sunt eu. Sub toate aceste adevăruri suntem de fapt noi.

duminică, 28 aprilie 2013

Bestial


Am asociat tot timpul lumina cu intelectul și cu imaginea binelui, sau că lumina dă ceea ce în întuneric nu vedem.
În felul meu altruist de a vedea lucrurile am greșit atunci când am remarcat detaliile și-am fotografiat câinele sub masă în apus de soare.

Fac apel la cei ce susțin că lumina-i crezul absolut, eu am reușit să surprind contrariul. Se poate verifica cu dosul palmei.


Într-o sfericitate a conului, o narcisă-și dădea ortu' popii demult.
N-am reuşit să aliniez și nici n-am reușit să aliterez dreapta care face din ea imaginea unirii a trei puncte sub același unghi.

vineri, 26 aprilie 2013

Observație

Lalea la ora 9 dimineața, prima deschidere

„Răspunsul la întrebarea privitoare la esența adevărului este rostirea unei răsturnări efectuate înlăuntrul istoriei ființei.”
Heidegger, Despre esența adevărului, 9, Observație


Printre jucării am găsit o mașină care avea cuvântul TOY (jucărie în limba engleză) scris pe plăcuța de înmatriculare -și în față și în spate, am gândit că nu este o coincidență și că fabricantul a dorit să accentueze faptul că citesc pe o jucărie sau că jucăria să fie folosită și pentru a arăta copiilor cum se scrie cuvântul TOY.

Pe stradă am văzut o mașină parcată care avea și ea cuvântul TOY cuprins în șirul ce definea numărul de înmatriculare. La fel am găsit să nu mă mir pentru că nu era o coincidență -cele trei caractere vin dintr-o combinatorică a celor ce înscriu mașinile în circulație.

Pentru a defini mai bine ce se întâmplă, putem scrie că oamenii mari conduc mașini mari și copiii se joacă cu mașini mici. Prima diferență și cea mai ușoară diferență între copii și oameni mari este că primii se apropie de un metru înălțime și ceilalți de doi metri. Dacă reușim în această aproximare, atunci restul devine mai simplu, dacă nu căutăm alta.

Totuși, pentru oamenii ce suferă de nanism (piticii), această aproximare nu ține și am trage repede concluzia că pentru pitici mașinile sunt oricum mult mai mici și se diferențiază ele la rândul lor, dar nu este așa. Pentru oamenii-pitici mașinile sunt la fel, numai că se adaptează scaunul șoferului. Ori tocmai aici vine răsturnarea logicii formale de până acum, că nu urmăm în linie dreaptă orice principiu și că este mai ușor să adaptăm și să ne adaptăm la ceea ce majoritatea înțeleg prin adevăr.



citatul din
Martin Heidegger, Repere pe drumul gândirii, ed. Politică, 1988, pag. 158

miercuri, 17 aprilie 2013

Pisica în lumină




Peter Sloterdijk

≪Cum se știe, Heidegger a susținut cu entuziasm neabătut descoperirea sa conform căreia cuvîntul grecesc pentru adevăr, aletheia, ar fi compus din cuvîntul pentru întunecime, ascundere, uitare, lethe, și din negația acestuia. Prin acest fapt oarecare, Heidegger a avut revelația geniului filosofic al limbii grecești.

Dacă vocabularul comun al unui popor înțelege adevărul ca negație a ascunderii, atunci avem de a face cu o limbă care gîndește lucrurile cele mai profunde fără un pic de efort. Heidegger credea că poate pretinde la fel de mult de la limba germană și a tradus grecescul aletheia cu termenul Unverbogenheit [neascundere] (deși redarea propusă de Humboldt prin cuvîntul Unverhohlenheit [fără ascunziș era cu un dram mai corectă din punct de vedere filologic, dar, din punct de vedere filosofic, într-adevăr, mai săracă).

Dacă starea de neascundere face parte din adevăr, atunci soarta ei coincide cu evenimentul prin care devine neascunsă - cu devoalarea, ivirea, revelația (și cu contraevenimentul, care duce uitare și la o a doua ascundere). Revelația devoalantă, prin care este scos la lumină tot ceea ce este rațional și proporțional, nu este însă una rațională și proporțională. ”Spațiul” adevărului, ca spațiu al neascunderii, răsare singular, asemenea unei insule pline de condiții comensurabile, din oceanul incomensurabilului, al neproporționalului. Dezascunsul imaginabil se află în glacisul lethei, al nemăsuratului, al inimaginabilului. Acolo unde se abțin oamenii se află întotdeauna terenul avansat al monstruosului stînd la pîndă. Culturile lor populează zone care sînt în același timp grădină și vulcan - un ontologic efect Hawaii și Lanzarote.

Ca moștenitor ezitant al metafizicii europene a luminii, Heidegger a amintit prin conceptul său de deschidere luminatoare de ivirea evenimențială a unui spațiu sesizabil pentru proporționalități. Deoarece vede în deschiderea luminatoare nu doar ceea ce este vizibil, ci și vizibilitatea, el nu se înțelege ca fiind un iluminist, ci un vizionar. Dacă iluministul exercită o activitate fosforică, aducătoare de lumină, și folosește lumina ca instrument pentru a păptrunde materialul, vizionarul se oprește la ”faptele și suferințele luminii”.

A-ți imagina nu este a vedea. Pentru cel care vede cu adevărat, ochiul este o ureche a luminii.≫

Peter Sloterdijk, Eurotaoism -contribuții la o critică a cineticii politice, ed. Ideea Design&Print, 2004, pag.124

miercuri, 28 noiembrie 2012

Land of confusion


Confuzia ia naștere din asemănare. Din ceea ce ni se pare cu ceea ce este și din ceea ce este cu ceea ce văd alții că este și mai departe nu se termină niciodată. Pentru a nu naște confuzii, mulți spun că ceea ce se vede nu-i adevărat, sau că orice asemănare este pur întâmplătoare. Deci, confuzia este dată de întâmplare, dar şi de adevăr.

Pentru a stârni confuzie ai nevoie de asemănare, de întâmplare şi de adevăr, toate acestea pot fi şi negate şi confuzia atunci se naşte din non-asemănare (identitate), non-întâmplare (întâlnire) și non-adevăr (minciună). Este confuzia din partea cealaltă a oglinzii, ea este complotul. Este ceea ce majoritatea nu-și dau seama -și este normal să fie așa, pentru că este la mijloc un complot. Și eu aici scriu de complotul conducătorilor noștri, care devine și al nostru, al românilor.

sâmbătă, 7 mai 2011

Drumul spre fericire

Vechea cetate a Timişorii - pasaj ce trece prin zidul acesteia

Căutarea oamenilor fericiţi s-a amânat; înainte de prânz, două telefoane, unul după altul, ca trenurile expres întârziate, au traversat gara liniştii mele într-o sâmbătă destul de friguroasă pentru luna mai. Aşa că n-am mai ieşit din casă, atât cât să las seara nişte bani la supermarket; am mai tras cu ochiul prin cărucioarele celorlalţi, am citit doar etichetele de pe sticlele scumpe de vin - aici este ideea de cultură (sic!). Oameni fericiţi, sincer n-am văzut. Acum nu despre asta doream să povestesc, ci despre drumul pe care-l poate face cineva spre fericire, drum care este un drum cam de căcat şi plin de întuneric sau în întuneric poţi călca oricând într-un căcat.

A trebuit să duc maşina la reparat, de fapt un bun prieten mi-a luat-o ca să-i facă el un face-lift general şi să-i dea o vopsea; trebuia să o vopsesc demult. Mi-a lăsat în schimb maşina lui, a luat-o pe a mea şi a lăsat-o pe a lui. Maşina lui, o Dacie de prin anii '80, şi cu butelie de gaz în spate. Am refuzat categoric că o voi conduce, am refuzat să iau vreun act de la el; totuşi el mi-a lăsat cheile în perspectiva că se întîmplă ceva pe stradă şi trebuie să o mut, am acceptat mut.

La prânz, la ora telefoanelor care mă anunţau că am de lucru în această sâmbătă, soarele dădea semne că va reuşi să înfrângă frigul anunţat, însă spre după-masă norii s-au interpus şi un vânt ce-a epilat lalelele de ultimele petale m-a făcut să închid ferestrele şi să dau drumul la căldură. Ori nicicând să mă duc pe jos la micile cumpărături ce fac duminica mai veselă, aşa că am luat cheile de Dacie şi-am urnit-o din loc; bineînţeles că mi s-a oprit motorul de câteva ori până să reuşesc să ghicesc marşarier-ul iar schimbătorul de viteze are raza de acţiune ca a unui bombardier strategic. La primul semafor mi s-a oprit motorul.

Am condus această maşină fără frică, amintirea că timp de zece ani am condus la fel maşina lu' tata, care era chiar din anii '70, mi-a trezit o mare remuşcare vis-a-vis de fericire; m-am gândit imediat la prietenul meu, la fericirea lui. Am parcat în schimb cu frică, în stânga şi în dreapta mea mă umbreau turismele de zeci de mii de euro şi Dacia mea nu are servo nici pe direcţie, nici pe frână.

La întoarcere maşina părea că mă ascultă, până când, fără să vreau, din a treia am ajuns la prima şi motorul supraturat s-a supărat pe mine, în jurul meu mirosea deja a benzină; acest miros, venit pe neaşteptate mi-a străpuns amintirea, acolo unde a ajuns străpungerea a izvorât nostalgic fericirea. Nostalgic pentru acea fericire nu mai există, nu mai există acei ani şi totul se leagă de fapt de posesia anilor ce-ţi dau vârsta meritată fericirii momentane: căci fericirea ţine strict de momentul în care are loc străpungerea.

Am descris fenomenul de fericire ca fiind ceea ce-mi face aprigă viaţa şi această maşină, ca un cal nestrunit, neînţeles de mine a reuşit să mă educe şi să-mi arate ce este fericirea. Efortul meu de-a mă întoarce în trecut a fost tardiv, fericirea nu este acolo, în faţa ta în orice moment, în urma unui stimul pe care de cele mai multe ori îl trecem cu vederea, ea poate apare sau dispare. Absenţa fericirii nu este nefericirea cum limpede se crede, absenţa fericirii dă naştere angoasei, nefericirea este doar poleiala acesteia din urmă şi toată dorinţa celor nefericiţi este de-a avea o maşină nouă, tare şi frumoasă; cei angoasaţi crează.

luni, 4 aprilie 2011

http://ourladystears.blogspot.com/2010/12/what-is-truth.html
citat

     Pilat nu se putu abţine să nu zâmbească. Adevărul? Ce simplu era! E adevărat că un analfabet, fiul unui meşteşugar obscur, născut într-un sat pierdut, n-ar fi putut în nici un chip să cunoască dificultăţile de neînlăturat care înconjoară un asemenea concept, de îndată ce încercai să-l analizezi. Romanul îşi aminti controversele sofiştilor şi polemicile greceşti. Era în acelaşi timp înduioşat şi enervat.

     - Ce e adevărul? Întrebă el în chip de probă, cunoscând însă inutilitatea întrebării.
Iisus nu răspunse.
     - Spui că împărăţia ta nu e aici şi că ai venit în lume. De unde vii tu?
Iisus nu răspunse.
     - Nu vrei să-mi vorbeşti, zise Pilat. Nu ştii tu oare că eu am puterea să te eliberez sau să-ţi cer răstignirea?
     - N-ai avea asupra mea nici o putere, dacă aceasta nu ţi-ar fi fost dată de Cel de Sus. Aşa că vina celui care m-a dat în mâinile tale e mai mare.

     Pilat înţelese că bărbatul se referea în mod constant la acel dincolo de care i se părea că depinde lumea reală. Să-l urmărească în această direcţie era lipsit de orice sens. Puse capăt discuţiei absurde. Nu contrazici un iluminat. Ieşi şi se adresă somităţilor Sinedriului:
     - Nu găsesc nici o vină acestui bărbat. Nici Irod, de vreme ce l-a retrimis la mine.

Roger Caillois, Pilat din Pont, Humanitas, 2005, pag. 54-55

sâmbătă, 2 aprilie 2011

Părerea lui Jean Paul Sartre

"În calitate de burghez, vreau să ignor condiţia proletariatului pentru a ignora că sunt răspunzător de ea. În calitate de muncitor, pot dori să ignor această condiţie fiindcă sunt solidar cu ea, iar dezvăluirea ei mă obligă să fiu părtinitor.

Sunt responsabil de totul în faţa mea şi în faţa tuturor, iar ignoranţa vizează restrângerea responsabilităţii mele în lume. Astfel, geografia ignoranţelor mele reprezintă întocmai, în negativ, finitudinea alegerii mele de a fi.

Ignoranţă = refuzul responsabilităţilor. Şi reciproc: cu cât ai mai puţine responsabilităţi, cu atât mai puţin ai nevoie să ştii; adică: dacă societatea vă pune într-o situaţie în care vă sunt luate responsabilităţile (femeia "întreţinută"), nu aveţi nici o preocupare pentru Adevăr; deţineţi adevărurile celorlalţi cum tot de la ei deţineţi şi banii.

Ignoranţa femeii nu este o pură şi accidentală lipsă de instrucţie: ea vine din afară şi o alterează lăuntric, privând-o de orice putere asupra lumii. În schimb, i se dă (în cazurile favorabile) cel puţin iluzia unui contact nemijlocit între dorinţa sa şi dezirabil." *

Privitor la ignoranţă, la ceea ce se multiplică ca produs al ignoranţei al acestei societăţi actuale româneşti, este tocmai filosofia ei. Publicată, emisă mai ales de mass-media prin vizual, ea propovăduieşte tocmai ignoranţa, ca o religie nouă. Exponenţii ei, filosofii ce deţin acum monopolul comunicării, ori au uitat, ori nu ştiu că adevărul trebuie responsabilizat prin preocuparea lor publică. În schimb subiectele, la fel ca şi majoritatea maculaturii pe care o expun spre vânzare, nu fac referire la responsabilitate, ci printre rânduri se mai aude de frumuseţea adevărului.

Nu trebuie să ne mire nimic pentru că tocmai dânşii, sunt produsul acestei societăţi, deci n-au cum o să trădeze. Nu doresc nici un martiraj cultural din partea lor, doar mă chinuie întrebarea, dacă ei cred ceea ce spun. Dacă cred, acesta este nivelul, linia peste care nu se poate trece, dacă nu cred, atunci vor dispărea mai repede decât îşi închipuie.

* Jean Paul Sartre, Adevăr şi existenţă, Nemira, 2006, pag.92

sâmbătă, 19 iunie 2010

Psihologia artistică


"Orice creator este o dualitate sau o sinteză de calităţi paradoxale. Pe de o parte, el înseamnă un proces personal omenesc, pe de alta, impersonal, creator. Ca om, poate fi sănătos ori bolnav; psihologia lui personală poate şi trebuie explicată de aceea personal. Dimpotrivă, ca artist, el poate fi înţeles numai din fapta sa creatoare. Ar fi, de pildă, o eroare grosolană a dori să se reducă maniera unui gentleman englez sau a unui ofiţer prusac sau a unui cardinal la etiologia personală. Gentlemanul, ofiţerul sau înaltul prelat sunt officia obiective, impersonale, fiecare dintre ei cu psihologia sa inerentă, obiectivă. Deşi artistul este opusul a ceva oficial, există totuşi o analogie ascunsă, în măsura în care o psihologie specific artistică reprezintă o chestiune colectivă şi nu personală. Căci pentru el arta este ceva înnăscut, ca un instinct care-l cuprinde, făcând din el un instrument. În ultimul rând, nu el, omul personal, este factorul volitiv în el, ci opera de artă."

C.G. Jung, Despre fenomenul spiritului în artă şi ştiinţă, Ed. Trei, 2007, pag. 107

joi, 10 iunie 2010

Adevăr

Dacă cineva se întreabă de ce toţi nesăbuiţii intră în virtual şi scriu, eu acum pot să le răspund.
În răspunsul meu este răspunsul altcuiva, ceea ce crează de fapt şirul:
"Paradoxul unui adevăr constă tocmai în acest fapt, că el este o noutate, deci ceva rar, excepţional, şi că, atingând însăşi fiinţa a ceva al cărui adevăr este, el este şi ceea ce e cel mai stabil, mai apropiat, ontologic vorbind, de starea de lucruri iniţială. Tratarea acestui paradox necesită lungi dezvoltări, însă este clar că originea unui adevăr ţine de ordinea evenimentului." 1)

Să explic:

Acum un timp tatăl meu a trecut pe la mine şi în interacţiunea cu evenimentul, cu plimbatul pe biciclete al copiilor mei, al nepoţilor săi, el şi-a amintit de ceea ce mai sus se scria ca fiind starea de lucruri iniţială. O bruscă rememorare a lui, a copilului de atunci, în starea în care se afla, în dorinţa aceea minoră.
Era la păscut cu oile, undeva în munţi, în lunca îngustă, inundabilă a Oltului şi drumul de piatră ce traversa Carpaţii dintre Sibiu şi Râmnicu Vâlcea trecea deasupra lui, deasupra căii ferate, construite de fapt înaintea drumului.
Nu mai ţine minte la ce se gândea, nici măcar dacă gândea, dar la auzul unui clinchet de clopoţel, sunet ce nu făcea parte din apertura celor des întâlnite de el, a luat urma acestuia. Urcând spre drum, poate în ultima clipă, a văzut bicicleta.
Dacă acesta este un adevăr, putem stabili mai târziu.
Un copil, cu bluziţă de in, albă, cu mâneci largi, după spusele lui; pedalând pe o bicicletă, venea la vale, între Mlacă şi Ostrov cum se denumeau atunci şi cum se denumesc şi acum acea porţiune de drum, de şosea, venea la vale, fără să creadă că prin soneria lui va trezi sentimente, dorinţe sau vise unui copil, cam de aceaşi vârstă, aflat fără ştiinţa lui, în apropiere.
Poate că lanţul, cum mulţi s-au legat de el, a stârnit în mintea copilului, tatăl meu de atunci; dorinţa!
Când fiind pus în răspunsul întrebării: "De ce nu nu-mi cumperi şi mie tată bicicletă?", a avut atunci puterea refuzului, ceea ce povestesc eu acum era înainte de al II-lea Război Mondial.
"Păi fiule, acum nu avem prea mulţi bani şi dealtfel o bicicletă este scumpă, dar dacă tu vrei; vindem boii şi cu ceea ce mai avem cumpărăm una!"
Poate că memoria cedează, hârtia se îngălbeneşte, informaţia devine greoaie, în schimb dorinţa reuşeşte.
"Nu tată, nu vinde boii. Cu cine mă mai mândresc eu pe uliţă, cu ce cărăm fânul, pe cine mai răsfăţ eu..."

Adevărul rămâne suspendat, acum poate nedescoperit, dar nici inventat. Noi totuşi în final existăm pentru că ne amintim. A vorbi acum de ontologie, devine precar.


_____________________________________________
Alain Badiou, Manifest pentru filosofie, Idea Design & Print 2008, pag. 11-12.

miercuri, 14 octombrie 2009

Platon

"În vederea căruia dintre aceste două scopuri a fost făcută pictura?
Oare spre a imita realul aşa cum este, sau a imita aparenţa aşa cum apare; ca o imitare a unui aparenţe sau a unui adevăr!" (Platon, Republica (?))

Spunând acestea şi poate prea repede, profesorul s-a făcut că nu înţelege. Tânărul dibaci, în continuare, îi povesti despre „oglindă” şi nici de data asta profesorul nu tresări prin a-i da satisfacţia unei aprofundări. Mult mai târziu, când noaptea tresărea, profesorul gândi la un pahar de vin, asupra mediocrităţi lumii. Lume din care şi el făcea parte.
Afară începu ploaia şi profesorul deschise fereastra, de la etajul 7, oraşul clipea şi, în ploaia deasă, părea că dă semne de oboseală.
Pe pervazul geamului se aşeză o vrabie, care se scutură de apa ce pătrunse printre pene şi cuprinsă de căldura ce venea prin fereastra larg deschisă nu se grăbea să zboare.
Privind la ea, omul fu cuprins de o mare compasiune şi toate adevărurile lui începeau să zvâcnească spre a a fi eliberate. Într-un fel se simţea ca Pandora, în a elibera sau dimpotrivă a închide ceea ce el acum simţea, spre bine sau spre rău. Gândind atât de mult la acestea, întrebă vrabia ciufulită:
- Oare eu pot să zbor aşa ca tine? Oare am voie să mă gândesc la asta?
Şi privind cum puful alb răzbătea prin penele cafenii, primi răspunsul:
- Numai dacă vrei!
Poate pentru ultima dată în ziua aceea, ce se dorea a se termina, profesorul se-ntoarse cu spatele la interlocutorul său, poate nepăsător sau poate că îşi mai punea un pahar de vin.
Şi privind din nou cum puful alb răzbătea prin penele cafenii, dădu răspunsul:
- Vreau!
Şi zbură, zbură prin ploaia deasă şi rece deasupra oraşului. În zborul său se luă la întrecere cu toţi vitezomanii oraşului, care în ciuda ploii sfidau moartea. În zborul său razant văzu catedrala cum nici un elicopter nu reuşea. Toate simţurile sale pulsau şi atunci a strigat atât de tare încât luminile oraşului mai pâlpâiră încă o dată:
- Nu am nevoie de adevăruri!
Nu contează că nu-l auzi nimeni în afara filamentelor de tungsten-wolfram ale becurilor, contează că a spus-o şi în acel moment uită zborul.
Dimineaţa, când se trezi, îşi aminti totuşi „zborul”, dar adevărurile păreau din nou că organizează o evadare şi atunci îşi dădu seama că visase.

joi, 11 iunie 2009

Adevărul inextricabil




În opoziţie cu adevărul stă minciuna. Aceasta oricât am fărâmiţa-o tot aşa rămâne, cu adevărul lucrurile stau altfel. Oricât am dori, acesta nu se poate împărţi, în schimb se înghite. Se înghite aşa mare şi complicat cum arată şi aşa scapi de el; de adevăr. Scapi de ceva complicat, şi greu de erodat, precum Cronos înghiţindu-şi copiii.