Contrabanda cu timp

Muzeul Ceasurilor - Petru (Peter) Kindlein - Bega Shopping Center et.II

La vamă, ofițerii serviciului de contraspionaj descoperiseră la timp cufărul. Aflat între osii, acesta atârna asemeni unui uger de vacă în locul ce era destinat unor greutăți ce alterau josnic centrul de greutate, astfel, ori metale grele, ori roci cu minerale, erau plasate acolo. Cineva ciripise.


Plecarea grăbită a emisarului era în contratimp cu pregătirile oficiale de estimare a timpului pierdut. Ne aflăm așadar în țara ce nu cunoaște timpul. Este un teritoriu aflat la o mare altitudine, este Shangri-La poate, sau Machu Picchu chiar și de ce nu Castelul din Carpați? Sigur că un răspuns pertinent ar da timpul peste cap și mai târziu s-ar constata simplitatea recursului; vinovat pentru contrabandă cu timp.

desene de Bajko Attila

După atâția ani, o recuzită impresionantă, creată de artiști autohtoni, au reușit să readucă mitul în postul realității: evenimentul s-a petrecut, el este real în conștiința martorilor, antropologia cazului este comparabilă, reflectarea necesară s-a înfăptuit în critica celor ce au decupat strict ontologic acel fapt petrecut atunci.


Oprită la graniță, caleașca celui desemnat pentru a duce la vale noul mesaj de restabilire a noilor virtuți, virtuți oportuniste și gregare din partea noului prim-ministru al țării fără timp; vameșii, după inventarierea produselor de contrabandă au stabilit clar că: posesorul ducea de fapt o mașină a timpului, cu care, depărtându-se cât mai mult de țara sa, ar fi reușit să penetreze din exterior (în interior) memoria colectivă, astfel că la întoarcere lucrurile să fie schimbate și dânsul întâmpinat ca un mare salvator al patriei. Salvator al Patriei  de ce?

Atenție, imagini nefotoshopfutate!

Curbura apei

...

Patetica - Ceaikovski - Celibidache

Pe marele Celibidache l-am văzut l-a televizorul alb-negru prin anii '80, atunci când fiind invitat la festivalul „George Enescu”, a condus orchestra radio întru interpretarea Rapsodiei I de Enescu. Atunci am holbat ochii văzând cum un dirijor dansează de-a dreptul, dar și de-a stângul, în trilurile unei ciocârlii simfonice. Am realizat că arta de a dirija nu este morcovul înfipt în cur și morga aceea infinit de serioasă. Vă fac dovada slabă că îl am pe maestru în ceea ce se cheamă azi original și de-ați ști cum se ferea de aceste originale, ura înregistrările.
Am ales „Patetica” pentru că acum sunt așa.

Parcă îmi amintesc cum era atunci.

Nefirescul ca artă a supraviețuirii

În mijlocul celorlalți,
chiar și când o parte au căzut de secure,
trebuie să te-nalți.


Singur rămâi în final,
ca singur reprezentant într-o pădure.


Ce riscant.

Muzica sferelor

„Tu cugetă - căci eu mă tem
De cruntul Cerului blestem.
De șovăi, grea îți va fi soarta,
Căci Cerul îți va-nchide poarta.
Vezi norul rar de lîngă lună?”

Byron, Asediul Corintului, XXI *
(a se vedea nota)

Într-un film văzut pe vremea casetelor VHS, film ce făcea parte din seria lui Ray Bradbury privind twilight zone-ul uman, neavând nici-o interferență cu extratereștrii, doi oameni năvălesc în casa celui se dovedea a fi mai târziu colegul lor de serviciu, acțiune ce potenta o discuție aprinsă asupra unui domeniu științific -cred că ținea de biologie moleculară, totul pentru a definitiva concluzia. În acest fel se dorea ca să se lanseze, să se publice descoperirea comună. Cum cel vizat și vizitat refuza asta, motivele fiind strict științifice, cei doi, în urma unui chef instaurat ad-hoc, îi iau gâtul. Crima a fost destul de simplă, fără vărsări de sânge și strigăte ce se puteau auzi pe sub felinarele stradale.


Cei doi au luat hotărârea de-a înscena un accident. Cum mintea-i ducea bine, toate evidențele imediate păreau că vor face ca această faptă să treacă surprinzător în categoria accidentelor casnice. Mai departe, după miezul nopții, când tot teatrul s-a terminat, cei doi părăsesc apartamentul (acel tip de apartament londonez -îngust, cu scară interioară ce dă direct spre ieșire).


Spre ieșire, unul dintre cei doi se-ntoarce privind în sus spre scări:
„N-am șters amprentele!”
„Ești nebun! spune celălalt, suntem oricum de-ai casei, putem avea amprente și pe bilele de cricket!”


Astfel unul iese ținându-se de cap, celălalt întorcându-se spre a șterge amprentele -evidențele.
Ce-mi amintesc foarte bine, este cum după ore întregi, după  ce i-au trecut prin mână (cu șervețelul aferent) toate bibelourile familiale, seturile de tacâmuri, vesela și tot ceea ce înseamnă domeniul intim, ajunge la celebrele scări ce dădeau spre ieșire. Aici nu urcarea dădea spre rai, ci coborârea, căci omul nostru, atât de științific și analitic a reușit spre orele dimineții să parcurgă tot graful -toată aria ce-i putea dăuna datorită urmelor sale.


Dimineața când aburii pluteau pe Tamisa, Poliția Metropolitană (ăia cu mozaic la chipiu) a descins la locuința profesorului (ce tocmai fusese asasinat) a surprins un om ce ștergea baluștri (verticalele ce susțin balustrada), și pe care îi ștregea ca și cum ar cânta la ei. Sergentul a mărturisit mai apoi că în prima clipă a crezut vede un om nebun, nicidecum un om ce fusese asasinat. Mai apoi să se convingă că omul nebun dorea să-și termine lucrarea -muzica, ca totul să fie perfect, întocmai ca o muzică a sferelor.

_____________________________________________________
* nota 27 la poemul Asediul Corintului pag.556, versurile pag. 322: Byron, Opere, Poezia, 2, ed. Univers, 1986.
≪Ideea exprimată în aceste șase versuri, care a plăcut prietenilor poetului și cititorilor poemului, i-a fost inspirată lui Byron de lectura poemului Vathek de W. Beckfort. În tot timpul vieții, Byron a fost obsedat că ar putea fi acuzat de plagiat și se temea  ca nu cumva să se creadă că ar fi putut prelua în versurile sale chiar și cea mai neînsemnată idee de la un confrate. De aceea în notele sale, este foarte atent să explice sursele de inspirație care i-au stat la baza alcătuirii poemelor, s-au chiar i-au sugerat vreun vers.≫

Pentru o spiritualitate universală

≪În acele vremuri depărtate, cînd problemele spiritului aveau tot atâta importanță ca și cele lumești, integrarea popoarelor era însoțită, firește, de o integrare armonioasă a credințelor, în care toleranța și respectul tuturor ideologiilor jucau un rol esențial. Dorința de a impune o gîndire unică, fie ea elevată, va fi resimțită doar mai tîrziu, cu excepția perioadei eretice a domniei lui Amenofis al IV-lea, eretică din pricina violenței și intoleranței sale.≫ 

Claire Lalouette *

Îl priviră ca și cum tinerețea fugise de pe chipul acestui bărbat. Așa nebărbierit, cu părul netuns, individul avea vreo cincizeci de ani și-un pic. Legiștii au bănuit prima dată că s-a sinucis, apoi că a avut loc o luptă -semne erau peste tot, pe urmă că s-a automutilat singur, dar că a fost cel puțin încă o persoană -erau evidențe. Cel puțin a fost prins, cel mult că era mort, se putea răsufla ușurat, încă o misiune îndeplinită... poliție fericită!


Văduva a cerut să fie prezentabil, altfel cere custodia cadavrului și polițiștii ăștia, împreună cu cei de la medicina legală, l-au făcut asemeni unui faraon ce pășește în viața veșnică, la fel de tânăr ca fiul său. Așa a și fost de fapt, căci după toată lucrarea, omul căutat de toată lumea era cu mult mai tânăr, cam cu vreo cincisprezece ani, dacă nu douăzeci.


Cine era de fapt acest faraon în mijlocul unei societăți super-tehnologizate și de ce era atât de vânat?
Un individ prea-bogat pe care nevasta îl mâna la baie să se tundă, să se bărbierească, dar el în refuzul său a ajuns la concluzia că tocmai cu cât părul capilar și facial îi creștea cu atât înțelegea mai bine toate hățișurile și labirinturile lumii în care se născuse. Așa a pus la cale crima, dar pentru asta și pentru a nu fi bănuit de nimeni trebuia constant să se radă și asta îi inducea o stare de uitare. Stare care se atenua odată cu trecerea timpului și a lipsei de lamă. Și pentru a ajunge la adevărata înțelepciune a trebuit să fugă, să se depărteze și să se ascundă, toate acestea pentru ca părul său să-i trezească adevărata înțelepciune.


Care era de fapt adevărata înțelepciune? Sub ce faptă ar trebui dovedită aceasta?
Atunci îl îmboldi crima, dorința de-a avea dreptate, de-a desăvârși prin asta totul, de-a șterge totul.
Toate se reduc la promisiune, și cui poți face o promisiune? pe care dacă o respecți și o duci la capăt, în partea cealaltă, doamna te va primi cum se cuvine. De aceea alese doamna ca fiind Moartea și sinuciderea sa dovedea că se poate, că poți să înșeli statul, soția, amanta, prietenii (sau invers -prietenii, amanta) și mai departe să devii mult mai deștept prin asta.


Atunci când cei de la Incinerator o întrebară pe soție dacă dorește (ea având toate drepturile) să îl mai învie încă o dată; ea spuse că ar merge de trei ori, dar el (cel ce devenise preaînțelept), era la a șaptea oară, așa că dorește să devină văduvă cu drepturi depline și apăsă pe buton.


P.S. motto-ul este de inducere în eroare, dacă vreți!


* Claire Lalouette, Civilizația Egiptului antic, ed. Meridiane, 1987, pag.145.

Versailles chromat

http://www.chaostoperfection.com/

Apollo's fountain

O liniște obositoare

Cheile Carașului din spatele podului

≪Iamblichos, cărturarul din secolul al IV-lea care a scris nouă cărți despre secta lui Pitagora, descrie cum acesta a ajuns să descopere principiile fundamentale ale armoniei muzicale:


Odată era adâncit în gânduri, întrebându-se dacă se poate concentra pe un mecanism care să ajute simțul auzului și să fie pe cât de sigur, pe atât de ingenios. Un asemenea instrument ar putea rivaliza cu compasele, riglele și aparatele optice concepute pentru simțul văzului. Simțul pipăitul își avea și el scările și gradele cu care putea fi măsurat. Un noroc neașteptat l-a făcut să treacă, din întâmplare, pe lângă atelierul unui fierar și să audă ciocanele bătând fierul și producând o armonie diversă de reverberații, cu excepția unei anume combinații de sunete.


Iamblichos scrie că Pitagora a intrat imediat în atelier pentru a analiza mai atent armonia ciocanelor. A observat că majoritatea puteau lovi simultan pentru a genera un sunet armonios, în timp ce orice combinație care conține un anumit ciocan genera întotdeauna un sunet neplăcut. A analizat ciocanele și și-a dat seama că cele ce intrau în armonie erau legate printr-o relație matematică simplă - masele lor se aflau în anumite rapoarte simple. Asta înseamnă că acele ciocane care cântăreau jumătate, două treimi sau trei sferturi din greutatea unui anume ciocan produceau sunete armonioase. Pe de altă parte, ciocanul de distrugea armonia atunci când era lovit în același timp cu oricare dintre celelalte ciocane, avea o greutate care nu intra în niciun tip de relație simplă cu celelalte.


Pitagora descoperise că rapoartele numerice simple generează armonia muzicală. Oamenii de știință ne-au făcut să ne îndoim de relatarea lui Iamblichos, dar mai certă este modalitatea prin care Pitagora a aplicat această nouă teorie a rapoartelor muzicale asupra lirei, examinând proprietățile unei singure coarde. Atingerea unei coarde putea să producă o notă standard sau un ton pe întreaga lungime a corzii în vibrație. Fixând coarda în anumite puncte, se pot genera alte vibrații și tonuri. De o importanță crucială este faptul că tonurile armonioase nu se întâlnesc decât în puncte particulare. De exemplu, fixând nodul exact la jumătatea coardei, atingerea ei generează un ton care este cu o octavă mai sus în armonie cu tonul inițial. La fel, fixând nodul astfel încât coarda să fie împărțită în trei, patru sau cinci părți egale, se produc alte note armonioase. În schimb, dacă fixăm nodul într-un punct care nu este exact la o treime, un sfert sau o cincime din lungimea coardei, sau la o distanță reprezentând o fracție simplă, se generează un ton care nu mai este în armonie cu celelalte.


Pitagora a descoperit pentru prima dată o lege matematică guvernând un fenomen fizic și a demonstrat că există o relație fundamentală între matematică și știință.≫

Simon Singh, Marea teoremă a lui Fermat, ed. Humanitas, 2005, pag.32-35.

Alan Turing - short life in short chapters

Alan Turing - Britains Greatesdebreaker (Channel 4 - 2011) 

Treponema de la 1912

http://www.ppdictionary.com/bacteria/bwum/pallidum.htm

”Sunt bacterii spiralate, necultivabile in vitro, singura posbilitate de a le păstra în laborator este inocularea intratesticulară la iepure, care va dezvolta orhita sifilitică. În acest fel s-a reuşit păstrarea în laboratoarele de referinţă a unei tulpini de T.pallidum obţinută de la un pacient decedat de neurosifilis în 1912 şi care se numeşte tulpina Nichols. Din această tulpină se prepară antigenele de T.pallidum necesare diagnosticului serologic.
Nu se colorează prin tehnica Gram. În produsele patologice, formele mobile pot fi vizualizate la microscopul cu fond întunecat sau prin metode speciale de colorare.”


dintr-un referat [PPT]
Tbcsifilis.ppt - JustMed.eu
www.justmed.eu/files/microbi/tbcsifilis.ppt

Iesirea spre lumină

Fenomenul optic denumit fata morgana este des întâlnit în spațiile deschise, deșertice, caniculare, atunci când lumina soarelui inversează realul, așa apar ca prin minune, forme ce aduc a castele, apar și oazele cu apa tremurândă, bineînțeles totul într-un ireal.
Noi nici măcar n-am ajuns la lumină ca să ne jucăm cu soarele, luminița aceea de la capătul tunelului, pe care un prim-ministru post-decembrist o pomenea, s-a mărit neașteptat arătându-ne treptele, acum alunecăm pe ele și senzația rostogolirii iminente ne amețește.
Am impresia că la vârf soarele-i bate rău în cap pe toți.

"Mircea cel Bătrân a fost înmormântat la Cozia, împreună cu umbra sa"

Broasca fără umbră

Am plagiat una din perlele bacului din 2012, dar o fac pe răspunderea mea, asta pentru că-mi place atât de mult. Reflectarea ar fi că astăzi nu poți muri decât odată cu umbra ta, cu daimonul tău. Rețeta este simplă, duci o viață de rahat și când crăpi nimeni nu te bagă-n seamă, dacă ai cine să te-ngroape bine, dacă nu, ce mai contează, umbră sau aură oricum n-ai.


În schimb, acești conducători, acești politicieni, speră ca cineva să aibă grijă de umbra lor. Pentru asta scriu cărți, articole în reviste grele, adună averi, nasc proiecte, autostrăzi și în lipsa manifestelor, împart chiar și scrisori. Ei uită repede ce efemeră-i viața și reușesc să și-o terfelească cât mai repede, ai crede că în asta constă elixirul vieții, consumul ei. De peste douăzeci de ani România își pierde umbra, canicula o doboară, nimic nu-i mai poate revitaliza vreun reflex cultural, patriotic sau chiar ideologic. Reușim cu candoare să înmormântăm până și umbrele celor care până mai ieri trăiau în conștiința noastră.


Știți cum privesc acum problema? Mai simplu, indiferent de lumină (de conștiință), oamenii nu mai au umbre, n-au nimic de ascuns, pentru că ei înșiși nu ies cu nimic în evidență.

Sinuciderea, o artă - ratarea ei, preaplinul publicității

Ken Ogata as Yukio Mishima in Paul Schrader’s 1985 film.
http://www.nytimes.com/imagepages/2008/07/01/arts/01dvds_CA0.ready.html

Yukio Mishima

≪Hagakure: Cartea întâi

Am descoperit că destinul samuraiului e moartea
Am descoperit că destinul samuraiului e moartea.
Într-o situație pe viață și pe moarte, acționează simplu alegând moartea. Nu este nimic complicat aici. Doar fii pregătit și acționează. Unii spun că a muri fără a-ți îndeplini misiunea înseamnă să mori în van, dar aceasta e bushido-ul (etica proprie samuraiului) calculat al aroganților negustori din Osaka. Să faci alegerea corectă într-o situație limită e aproape imposibil. Toți am prefera să trăim, și, de aceea, într-o astfel de situație e normal să găsești scuze pentru a continua să trăiești. Dar acela care va alege să trăiască fără să își fi îndeplinit misiunea va fi disprețuit ca un laș și un nesăbuit. Aceasta e partea primejdioasă. Dacă mori după ce ai eșuat, moartea e de fanatic, e fără rost. Dar nu este, cu toate acestea, dezonorantă. O astfel de moarte este de fapt Calea samuraiului. Pentru a fi un samurai perfect, e necesar să te pregătești de moarte zi de zi, de dimineață până seara. Când un samurai este necontenit pregătit pentru moarte, stăpânește Calea samuraiului și își poate negreșit dedica viața slujirii stăpânului său≫.

Yukio Mishima, Calea samuraiului astăzi, Humanitas, 2007, pag.118-119.

- sublinierile în bold îmi aparțin

Byron - Coleridge, similitudini

Asediul Corintului
Byron

XIX
[...]
„Tu, vînt, trecînd prin stînci ai scos
Suspinul dulce, tînguios?
Cu ochii prinse marea s-o cuprindă,
Dar marea era fără crețuri oglindă;
Și iarba privi - nu-și unduia lungile fire;
Ce iscă oare dulcea tînguire?
Privește spre steaguri - nu-și fîlfîie pînza;
Și nici, pe Citeron, nu tremură frunza.
Obrajii nu i-i mîngîie vreo boare...
Suspinul trist cum să se iște oare?
Întoarce capul... E-o nălucă? Iată,
I se arată o fată minunată!”

„Was it the wind through some hollow stone,
Sent that soft and tender moan?
He lifted his head, and he look'd on the sea,
But it was unrippled as glass may be;
He look'd on the long grass-it waved not a blade;
How was that gentle sound convey'd?
He look'd to the banners-each flag lay still,
So did the leaves on Cithaeron's hill,
And he felt not a breath come over his cheek;
What did the sudden sound bespeak?
He turned to the left-is he sure of sight?
There sate a lady, youthful and bright!”

Byron, Opere-Poezia-2, Univers, 1986, pag.319-320, 555

Christabel
Coleridge
fragment
[...]
„În noapte-i frig; goi codrii sînt;
Au vîntul geme neguros?
Nu-i prin văzduh atîta vînt să-i clatine domniței niște
Zulufi pe obrazul ei frumos -
Nici frunza roșie s-o miște
Ce dănțuie așa zglobiu și sus
Răzleață, căci suratele s-au dus,
Ce-atîta de sus anină și saltă
Pe creanga din toate cea mai înaltă”
(traducere Tudor Dorin)

„
[...]The night is chill; the forest bare;
Is it the wind that moaneth bleak?
There is not wind enough in the air
To move away the ringlet curl
From the lovely lady's cheek
There is not wind enough to twirl
The one red leaf, the last of its clan,
Hanging so light, and hanging so high,
On the topmost twig that looks up at the sky.”

din
Byron, Opere-Poezia-2, Univers, 1986, pag.319-320, 554-555

Despre plagiat - ab urbe condita

În antichitate, imediat după inventarea scrisului, ideea de a copia era strict contabilă, adică trebuia să ții neapărat seama de ceea ce a scris cel de dinaintea ta. Codul lui Hammurapi, un cod primar de legi -ochi pentru ochi, trebuia copiat identic, pentru asta s-a inventat sigiliul cilindric, se amprenta rapid prin rularea pe o plăcuță de argilă moale, textul apărea astfel (în cuneiforme) la fel ca originalul. Asirienii au inventat taxele, impozitele și recensământul, toată această stare a cetăților trebuia arhivată, biblioteca de la Ninive s-a născut din această dorință, Assurbanipal număra și capetele care cădeau sub sabia lui, totul trebuia scris, de la fiecare capră, la fiecare nou-născut.


Spre vest, pe țărmul mării Egee, care scaldă Asia-Mică, grecii începeau să vorbească atât de mult, încât era imperios necesară înregistrarea lor, a cuvintelor și a ideilor, de aceea cauza a fost filosofia, iar efectul: matematica, fizica, medicina... În piețele lor publice, mai ales pe continentul european, existau copiști care, contra-cost copiau orice, altă cauză pe care Diogene Laertios o expune ca fiind lipsa prejudecăților, se încurcau ideile, cine a fost primul care a introdus cuvântul atom? Confuzia domnește și la Platon, el scrie dialogurile din cele spuse de Sokrates, Pitagora după mai multe excursii prin Egipt dezvoltă numărul atât de tare născând astfel teoremele. Încep să se scrie și istoriile, Herodot preia o grămadă de mituri și încearcă să le găsească nu numai originea, dar și adevărul.


Romanii preiau cultura greacă -dreaptă, și o asezonează împreună cu arcul geometric, apar astfel Cicero, Seneca și alții până la Vitruvius, toți așezându-și ideile peste înaintași, și astăzi prețuim o vorbă de-a lui Cicero mai mult decât gluma unui președinte de stat contemporan. Astfel începe să se personalizeze opera, Biblioteca din Alexandria triază și depozitează orice înscris după originea sa, tema și mai ales autorul, începe să se pună ordine nu numai în idei, dar și în autori. Apariția creștinismului derutează totul, dar călugării reiau -în felul lor, de la capăt.


***

Byron - Coleridge

Unul din marile spiritele ale poeziei clasice, Byron, este acuzat de plagiat. Byron mărturisește în notele sale că 12 versuri din Asediul Corintului se aseamănă cu un fragment din poemul nepublicat încă la acea dată, Christabel, de Coleridge, dar pe care poetul lacurilor îl scrisese cu 14 ani în urmă. Byron susține că la data când și-a compus versurile nu cunoștea poemul lui Coleridge. Christabel a fost publicat în anul 1816 și a rămas neterminat. Prima parte a fost scrisă în 1797, iar a doua în 1800. Poemul Asediul Corintului se pare că a fost scris de Byron în primele luni ale anului 1815. În nota sa, Ernest Hartley Coleridge (nepotul poetului Samuel Taylor Coleridge) este de părere că, deoarece Christabel era bine cunoscut în lumea literară londoneză, cu mult timp înainte de 1815, este imposibil ca Byron să nu fi auzit poemul recitat sau chiar citat de cineva, dar poate nu și-a amintit cu exactitate când și unde s-a întâmplat acest lucru. În luna martie 1815, Coleridge i-a scris lui Byron rugându-l să-l ajute să își publice două volume de versuri, iar în mai, Walter Scott a recitat Christabel la Murray sau la Byron acasă. Un an mai târziu, la recomandarea lui Byron, Murray a publicat poemul lui Coleridge. (nota 25 din Asediul Corintului, în volumul Byron, Opere-Poezia-2, Univers, 1986 pag.554, note Lia-Maria Pop)



***
Cam așa stau lucrurile la englezi și de atunci s-au complicat și mai mult. De aceea verdictele de plagiat date de ei țin de lumea medievală, nu numai că furtul este dovedit, dar calitatea morală a celui acuzat îl face paria. Nu știu cum poeții englezi judecă astăzi conflictul Byron-Coleridge, dar știu că îl cunosc și îl studiază în universități, el se referă la ultimele 12 versuri din partea a XIX-a din poemul Asediul Corintului, de Byron care se aseamănă cu versurile 43-52 din prima parte a poemului Christabel de Coleridge.

Huwawa

≪Eroul Ghilgameș, însoțit de prietenul său Enkidu, intră în pădurea de cedrii păzită de monstrul Huwawa, al cărui „urlet este un tunet, gâtleju-i jar, iar suflarea moarte”. Va tăia pur și simplu pădurea sau, cum spun versiunile mai târzii, își va elibera poporul de răul simbolizat de Huwawa? Doborât inițial de către acesta, el reușește să îl omoare și îi aduce capul regelui zeilor, Enlil, căruia îi provoacă furia, căci Huwawa era demonul tuturor pornirilor sale negative, executantul celor mai josnice ordine ale sale. Enlil declanșează atunci un val de teroare asupra țării.


Este remarcabilă evoluția acestei povestiri în tradiția sumeriană și babiloniană. Cu timpul, fabula concretă capătă înfățișare de mit cosmic și simbolic și devine o adevărată luptă între forțele binelui și ale răului. Pădurea devine lumea întunecată și tragică, Huwawa „adversarul”, iar câteva episoade anexe evocă imagini biblice familiare nouă: este vorba despre un copac sacru păzit de un șarpe; din lemnul acestui copac zeița Inanna vrea să facă diferite obiecte, adică elemente ale culturii. Huwawa, al cărui nume se regăsește sub forma Humbaba în manuscrisele de la Marea Moartă, suferă cu timpul aceeași evoluție ca și Satana din biblie, la început simplu agent al părților sinistre ale lui Yahve, căpătând, apoi, un statut autonom de geniu al răului.
[...]
Ființa și răul sunt inseparabile. Această constatare, pe care o regăsim adesea în religiile Orientului Apropiat, necesită o explicație - pe care mitologia babiloniană o caută, confuz, în mai multe direcții: aceea a unei eventuale responsabilități originare a omului și a acțiunii maligne a lumii divine, unde geniile și demonii, aliați, se îngemănează cu zei ambivalenți, care nu au în ei nimic liniștitor, de la Dimm-ul sumerian, la stăpâna infernurilor, Ereshkigal, fără a o omite pe Lamashtu, o altă zeiță redutabilă, care răspândește febra puerperală. În acest univers opresiv, oameni și zei sunt egali și își petrec timpul producând suferință, fără să se știe cu adevărat cine este responsabil pentru acest rău. Să nu uităm că, în secolul al VI-lea î.Hr., evreii vor petrece 50 de ani în Babilon, în contact cu acest îngrijorător panteon.≫

Georges Minois, Diavolul, ed.Corint, 2003, pag.8-9,10-11.

Tamron

Am schimbat obiectivul

Stropitoare

trandafir ars de soare -cu blitz

idem -fără blitz

mimoze

Epaminonda de Gârliște

magazin universal din satul Gârliște, comuna Carașova (cred?), Reșița, jud. Caraș-Severin

Spre morile de apă de pe Gârliște am să povestesc mai târziu, acolo sunt cetăți în care domesticirea apei se făcea cu o tactică militară. Apa, domeniu atât de fluid în mintea tuturora, atât de exploatat, atât de definit, totul se știe despre apă; graalul apei!

vâltoarea

Așa am venit acasă, în dorința de-a povesti despre apă, despre vâltoare, locul coriolis, domesticirea apei...
Când colo, la venire, căci la ducere eram preocupat de gropile de pe drum, la întoarcere rupt-n gură de drum eram preocupat să nu mușc vreun pieton cu bara automobilului meu supărat că i-am ars scutul și pietre grele i-au dat la gioale, așa am observat că vine -din stânga Epaminonda, și dacă vreunul iese din magazin, mai bea o gură și centrează în fața radiatoarelor mele (două -și cel de climă), reușesc să nu-l dobor.


La 36 ca la 55 cât are Absintul, nu iese nimeni, toți lucrează.
Așa am ajuns acasă neștiind că undeva -într-un loc minunat dealtfel, cineva s-a gândit la Epaminonda.


Din istorii:


La Leukra, în 371 Î.H. (î.e.n.) generalul teban Epaminonda împreună cu omul politic (teban) Pelopidas, înfrâng armata spartană condusă de regele Cleombrotos. Au fost în acele vremuri grele 10.000 de spartani împotriva a 7.000 de tebani, la ora actuală ambele cetăți sunt pulbere, deci nimeni nu poate interveni asupra cifrelor, dar se pare că sunt destul de reale. Pentru Teba nu s-a întâmplat mare lucru: a avut loc o hegemonie de scurtă durată, apoi decăderea continuă. În schimb Sparta și-a pierdut hegemonia în Elada, lucru greu de înfăptuit chiar și de către atenieni. Epaminonda este o istorie ca om, ca politic, ca orator... și eu am trecut cu mașina pe lângă el. Trebuie aflat ce l-a mânat pe omul din Gârliște să pună numele firmei sale în acest context istoric atât de amplu de dezvoltat. Și dacă mă duc acolo și-mi scoate Plutarh și Suetonius, sau Polybios și Herodot și mi-o dă în gură? eu zic că nu mă duc!


P.S. poate cineva a văzut filmul 300, ca să vadă ce făceau spartanii în acele vremuri!

Minotaurul lui Picasso

Ministerio de Cultura, Sociedat Estatal de Commerciones - Picasso - i el circ

Nu a existat nici o temă a vizitei, exaltarea  vizitării Barcelonei, a banilor cheltuiți, a culturii ingerate oarecum cu forța, a forței lui Gaudi. Cam asta a fost vizita în urma căreia m-am ales cu un album i el circ de Picasso. La plecare, după miezul nopții, după tot harnașamentul vizual descărcat, în limita coerentă a limbajului, Picasso atârna deja greu.


Din sute de pagini, am ales imaginea unui Minotaur mort în brațele unui Thot-Hermes, am ales țipătul acela ascuțit al vulturului din adâncimile cerului. Am senzația că mesajul a fost transmis, că zborul se poate înfăptui, că Icar vrea să zboare, că nimeni nu-l oprește...


Undeva în spate, la dreapta, o clădire ce se dorește a fi perfectă prin verticalitatea sa îți induce labirintul. Acel loc în care te învârți și revii de unde ai plecat -circul. Circul ce pretinde a fi cerc are natura întoarcerii permanente. Dovada crimei în cerc este aplecarea inertă a Minotaurului, ființă ce a murit cu groaza-n suflet -amprentă a chipului.


În spate, un caracter grafic multiplu -eroic, chiar nu aș insista asupra lui decât la cerere.
Merită în schimb prim-planul, circarul, nu era un monstru, era un arlechin, un travestit bovin (nu că era prost, dar nu putea fi taurin). Totul devine circ, fantoșă, imagine falsă, joc al penelor în lipsa lebedei.


Eroicul acela renascentist atât de obișnuit devine ecoul unei frustrări alambicate, distilatul -esența este de fapt groaza. Acea sperietură imprimată, asemeni amprentei tălpii primitivului în roca moale vulcanică, ce creează instantaneu epicul unei revoluții în artă.


Picasso a distribuit uniform șuierul unui mesaj, într-un canal discret -atenție la matematica canalului discret, forma interogativă: „Voi ce vreți? totul a murit!”


imaginea
Picasso - i el circ - Institut de cultura, museu Picasso, fondation Pierre Gianadda, 2007, pag.61

Death in the afternoon

Pentru o moarte frumoasă într-o după-amiază de vară ce tocmai începe, vă recomand o parte absint (un deț -nu cu vârf) și un vin spumant ieftin (absintul oricum bate tot). Într-un pahar mediu de vin roșu (65 cl) se pun trei-patru cuburi de gheață, apoi se toarnă dețul verde de absint după care spumantul până sus. Astfel vă veți răcori cu o minunată halucinogenă. Eu încep, cred că astăzi nu ne mai vedem.

Pentru cei care nu cred în minuni, trebuie să amintesc că absintul are alcool  de 55% și spumantul trece de 12%, restul vine de la sine.

Zero - Zero - Zero

Acolo unde nu există regie, unde hazardul contemplă realitatea -în război, cele mai bune imagini n-ar merita nici un premiu. În schimb la o privire atentă, îți dai seama că toate trucajele ce ne invadează mediul virtual sunt goale, lipsite de conținut, de personaje, de istorie.


Undeva în Pacific, în jurul unei insule - Midway, la începutul lui iunie 1942, a avut loc una dintre cele mai mari bătălii navale și aviatice, secvența de mai sus este de-atunci.

Fuga nourului și Marguerite Yourcenar

Chiar și norii se mănâncă, se mănâncă între ei.
Dar lucrurile nu rămân aici, această cină înnourată se petrece în mers, în fuga păsărilor din fața furtunii.
Martor este soarele.
Lumina ce izbește frontal zidul alb și mișcător face ca apariția acestei amestecări înnourate dramatică, peisajul nu bagă de seama asta, privitorul va avea parte de un vis pufos.
Și acum lecția de limbă franceză:

Mutantul

Din cauza poluării, a zgomotului urban, a încălzirii globale, a alegerilor locale (aici stresul este marcant), a crizei imobilizărilor imobiliare, a crizei Euro, a piraților de la nord de Madagascar, cât și a pinguinilor ce au ajuns acolo, din cauza secetei ce nu există și a inexistenței motivelor de a scumpi drastic curentul electric, din cauza mea că țip prea tare, că scriu, că trăiesc, a apărut în curtea mea Mutantul. Trei sau chiar patru flori de căpșuni s-au iubit atât de tare încât cuprinse de acea dragoste hotărâtoare, și datorită unor viespi sau albine ce le-au cotrobăit interioarele, au dat naștere acestui minunat fruct. Mutantul a fost găsit în urma unor epurări vegetale, urmele extraterestre sunt evidente, capsula spațială nu este de găsit. Țin minte doar de niște oameni îmbrăcați în negru care m-au pus să scriu povestea de mai sus. Noroc totuși că pozele le-am făcut înainte de a veni dânșii și a de mă curenta optic.

Teofilo Stevenson

Teofilo Stevenson (left) against Mircea Simon.

http://cubaboxingstory.blogspot.ro/2008/12/teofilo-stevenson-cuban-giant.html  

În Appendix la Calea samuraiului astăzi, Yukio Mishima aruncă mănușa cititorului scriind; dacă e să eșuezi, fă-o splendid. Murind astăzi la cei 60 de ani, Teofilo Stevenson a eșuat în urma unui atac de cord, cam devreme totuși, în timp ce marele Muhammad Ali este măcinat de boala Parkinson și se îndreaptă spre 70 de ani. Poți decide asupra finalului ? sau decăderea morală și fizică ține numai de obișnuință.

Acea căpșună de pe tort

Un colb ce-a trecut peste gardul sudic, gard de sârmă rară, a ascuns în vântul ce l-a purtat, germenii plantei ce mai târziu a dat fructele. Ascunse în tufiș și datorită tunsului ierbii își scot capul, datorită culorii sunt observate, aceste căpșune, mai apropiate de sălbăticie decât porumbeii ce le privesc de pe gard, sunt atât de aromate. Așadar, prin micimea și neperfecțiunea geometrică se apropie de fragi, de aici odorizantul.


A trebuit să mă aplec și să scotocesc într-un verde acel roșu și mi s-a părut firesc să inund albul unei pietre cu această culoare a sângelui, profil și portret, apoi ca o răzbunare, o reacție verde devine ceas solar, se poate ghici ora, așa cum se pot vedea semințele, pe care mai târziu un vânt le va amesteca-ntr-un praf; un colb, ce mai!

Fâțâiala

Să mergi fără s-atingi pământul, ca cel de dinainte ce n-a atins apa, iată fâțâiala!
Și în acest necunoscut de fâțâială noi ne zbatem pe o vreme caniculară dătătoare de furtună.
Cine vrea mai poate, restul stă să privească... ce? Un mare CE, cuvânt deja secular,  cuvântul lui Nietzsche.
Așadar să dansăm, azi încă mai votăm,
Pe ploaie, pe vânt,
Putem scrie și-un cânt!

Epilog, Călătoria lui Odiseu de Mario Vargas Llosa

http://theballoonjourney.blogspot.ro/2010/11/mario-vargas-llosa.html

≪
[...]
N-aș fi scris nicicând Odiseu și Penelopa, dacă mai înainte n-aș fi trăit experiența, formidabilă pentru mine, de a urca pe o scenă spre a povesti de acolo, pentru scurte momente spre a interpreta, alături de o actriță profesionistă, Adevărul minciunilor. Faptul de a preda cursuri, de a ține conferințe ori de a rosti discursuri în piețe publice nu m-ar fi pregătit pentru aventura aceea în care o persoană iese din sine însăși, se metamorfozează într-o alta și, pentru un timp fără timp, în acea realitate autonomă care este aceea a teatrului, se transformă într-un personaj de ficțiune.
[...]
Adevărul minciunilor a devenit astfel un spectacol care utiliza anumite texte literare drept materie primă spre a construi ficțiuni povestite, citite și reprezentate pe scenă.
[...]
Nu citisem niciodată poemul homeric în întregime, doar fragmente și versiuni pentru copii și de la o vreme mă bătea gândul să mă cufund în lumea Odiseei, dinainte convins că mă va umple de uimire. Așa a și fost. Am făcut rost de toate traducerile în limbile ce-mi erau accesibile și de cele șase versiuni care circulau în spaniolă. Pot spune că în primele trei luni din acest an [2006 n.m.], pe care le-am petrecut la Lima, n-am făcut altceva decât să navighez, în stare de transă, însoțindu-l pe Odiseu în fantasticele sale peregrinări maritime în încercarea de a ajunge la nestatornicele țărmuri ale Itacăi.


Scrisă în urmă cu două mii șapte sute de ani de către un poet și un povestitor despre care nu știm nimic, decât că era un geniu și că, spre a-și clădi poemul, s-a folosit de mituri, povești și legendele care colindau de secole prin insulele și pe malurile Mediteranei, Odiseea este, mai mult chiar decât Iliada, textul literar și fantezia mitică ce stă la temelia culturii occidentale.
[...]
Cine și cum este Odiseu?
La prima vedere, un aventurier hârșâit în artele războiului, care s-a evidențiat prin îndrăzneala și vitejia sa în războiul Troiei și care, ajutat de zei cum sunt Palas Atena și Hermes, înfruntă și biruiește dușmani brutali precum Ciclopul, sau subtili precum sirenele, și în același timp cât luptă, trece prin chinuri și își vede dispărând toți tovarășii, se și desfată totodată și petrece cu femei frumoase -nemuritoare ori muritoare - care cad învinse la picioarele sale, precum și cu propriile fapte vitejești pe care, după ce le-a trăit, le păstrează în amintire spre a le povesti mai târziu. Și cu câtă locvacitate și elocvență!
≫

Mario VARGAS LLOSA

Salzburg, 23 august 2006

Mario Vargas Llosa, Odiseu și Penelopa, Curtea Veche, 2007, pag.88-89.

Lucrurile nu stau tot timpul aşa

Grecia - august 2011

Orice mesaj comportă eroarea, este natura informației, divagarea ei. De aceea oamenii au pus la cale descâlcirea erorii și algoritmi matematici încearcă să o anuleze, să o negocieze spre minim. Un telefon simplu perturbat în mijlocul unei conversații aruncă semne de întrebare până la reluare, dacă ea -reluarea, mai are loc, dacă nu s-a interpus accidentul, hazardul și uitarea.


Se știe că odată timpul pornit omenirea a început să se caute, să se regăsească dintr-o mare perioadă de uitare, dar Kronos (Cronos), zeul suprem nu dorea ca acest timp să fie universal și prin diverse tertipuri îl mânuia numai în favoarea sa, fiul său, predestinat de-ai lua locul a dat timpul tuturor, închizându-l pe tatăl -Kronos, în Tartar, un loc deloc plăcut.


Cum Zeus a ajuns basileul tuturor zeilor este poveste lungă. În schimb Zeus nu vroia ca focul să fie al tuturor, spre binele omenirii bineînțeles. Omenire, care greu își revenea din amnezia temporară indusă de Kronos.


Noroc cu titanul Prometheus (Prometeu), care profitând de naivitatea celui mai bun zeu olimpic -Hephaistos, fură focul pentru oameni... și povestea poate continua la infinit.


Renegarea și impulsul imediat de a arunca cu piatra devine politică globală, odată degetul îndreptat, odată ratingul scăzut, bârfa și zvonul luat drept adevăr, începe adevărata economie a acestui secol: arătați răul spre cei mai slabi ca voi dacă vreți să faceți bani !


Singura dorință a lumii rămâne mișcarea, această dialectică ce ne dă progresul, cunoașterea, dar și interesul. Puțini știu că rămășițe ale unui ev ce ține de geneză, trebuiau eradicate, astfel că Uranos (Uranus) a ținut acest Univers în poziția celebră a privirii, timpul fiind înghețat. Iar Kronos l-a învins - pe tatăl său Uranos, datorită timpului. Devine, fără să vrem, celebră zicala în care timpul este bani. Dar nu timpul, ci fracțiunea sa, secunda, miimea, atomul, mai departe multiplicarea dă banii, asemeni acestei păcăleli mondiale a Faceboc (Facebook) -ului, unde în două săptămâni s-au volatilizat un sfert din datoria universală a Greciei și nimeni nu dă Zeul Banului jos, jos în Tartar.

Sori

[...]
Lung, hornurile ningă funingini triste, care,
'N tării, asemeni unei vagante închisori,
Ar 'năbuși, -ntre sumbrii lor muri crescuți în zare,
Crepusculul atâtor agonici, galbeni sori!
[...]

Stéphane Mallarmé, Azurul -strofa a V-a, *

Un singur copil trebuia să smulgă sorii aceia și prizonieri fiind așa în mâinile lui, toată culoarea acestora să lumineze înconjurul lor. Toată această mare bătălie interstelară a cuprins nu numai galaxia noastră, dar și cea vecină, a Andromedei.
În locul ciocnirii atât de evidente astronomic, galbenul a înghețat în petale albe și planetele astfel născute poartă și astăzi viața cea născătoare de copii, aici Medusa a avut rolul ei.



__________________________________________
* Stéphane Mallarmé, Album de versuri, ed. Art, 2010, traducător Șerban Foarță, pag.73.

Spiral

„... E riscant să discuți despre o fericire care nu are nevoie de cuvinte.”

Yukio Mishima

≪

Epilog - F 104

          Un șarpe uriaș mi-a răsărit în fața ochilor, încolăcit în jurul pământului. Un șarpe care își mânca propria coadă, eliminând orice polaritate - enormul, uriașul șarpe care face orice opoziție nesemnificativă.


          Polii opuși duși pînă la extrem ajung să semene unul cu celălalt, iar lucrurile care sunt cel mai departe unul de celălalt ajung să fie cu atât mai apropiate cu cât se îndepărtează mai mult unul de celălalt. Acesta este secretul pe care mi-l revela șarpele. Trupul și spiritul, senzualul și intelectualul, ce e în afară și ce e înăuntru se vor desprinde de pământ și sus, mai sus chiar decât șarpele-inel din norii albi care înconjoară pământul, se vor uni.


          Am fost întotdeauna interesat de marginile trupului și spiritului, de regiunile mărginașe ale trupului și ale spiritului. Adâncurile nu mă interesează câtuși de puțin. Le las altora pentru că sunt prea superficiale, comune.


          Ce se află, atunci, la marginea cea mai îndepărtată? Nimic sau poate doar niște panglici care atârnă legănându-se deasupra golului.
 ≫

Yukio Mishima, Soare și oțel, Humanitas, 2008, pag. 61, pag. 95-96

Mască venețiană

made by Sardi Giampiero - articoli da regalo

Există o indiferență a măștilor, o răceală, o imobilitate care trimite la chipul implacabil al Zeului.
La Veneția măștile se vând asemeni batistelor de hârtie, sunt de toate genurile, la toate prețurile. Aceste măști aduc un trecut îndepărtat în actualul unei crize de identitate pan-europeană, sau chiar globală. Nimeni nu se mai simte sigur pe sine, dar odată pusă masca, dispărând identitatea, cel din umbră vede lumea altfel. Masca asigură acea anonimitate atât de căutată în virtual și de relaxantă în real.


Poate va veni vremea când ne vom plimba zi de zi, prin urbe, cu masca pe față. Mai târziu, ajunși la destinație, acoperirea nemaifiind necesară, cu mușchii feței relaxați, odihniți, ne va fi ușor să râdem sau, după caz să plângem. Trăiesc vremurile în care pe stradă, în instituții, în magazine, oamenii își afișează o mască personală, aceasta trebuie să-i facă supărați, neliniștiți, inabordabili, mă întreb dacă nu cumva uită ca această mască să o mai dea jos vreodată.

Gândirea ceaunului în fața focului

Fără să se umple, ceaunul privi viitorul, arderea. Trei vești îl înfontăniseră (căci nu îl puteau înlemni).

În Twilight Zone, atunci când Venus își va arăta toată nuditatea sa în fața lumii și a soarelui, autorul (Ray Bradbury) poate muri, dar să reamintim că Twilight Zone nu moare niciodată, de aceea Richard Wagner a compus Tannhäuser und der Sängerkrieg auf Wartburg în 1933, evreii nu-l iartă nici astăzi, astfel că la 129 de ani de la moartea sa, marele demiurg simfonic este persona non grata în tânărul stat modern Israel. Trăiască Ray Bradbury în Twilight Zone, îl așteptăm pe Marte gol pușcă, dacă nu cumva până atunci blestemele mayașe nu termină cu Pământul. Chiar, de-ați ști ce tare arde focul acela de mai sus, eu m-am ars la mâna dreaptă, astfel că de acum încolo trebuie folosită și adresarea de Mucius Scaevola în comentariile către mine.

Spre insulă - citind Spre Far

http://www.imdb.com/title/tt0376968/

Recomandarea filmului a venit de la T.,

când pronunțați acest T_trebuie să beți înainte un pahar cu apă,

astfel; în timp ce consoana expiră,

gâtul se îneacă cu tlo, tlo, tlo:

este apa ce lasă aerul alveolar să iasă.

Ca să fiu mai deștept eu m-am gândit la Regăsirea,
așa că filmul Întoarcerea,
a reușit să mă întoarcă pe drumul cel bun.


Nu poți tolera mediul din jurul tău așa cum el se revarsă asupra ta, omul apare în necunoaștere de cauză, ecuația mută totul, dar primul om, primul, cum a apărut?


Filmul lui Andrei  Zviancințef (Zvyagintsev) ne arată primul OM și toată epopeea mistico-sexuală a lui Adam cade, Geneza este o floare și viața -bondarii ce-o polenizează (explicația englezească tot dintr-un film despre sânge albastru). În schimb aici, în acest film se pot vedea, cu ochiul celui ce știe că Eistentein a surprins mișcarea mai iute ca Newton, iar nepotul său Tarkovski a reinventat Călăuza: mai ageră ca Ulise.


Pentru că, din nimereală, copiii joacă aici un rol primordial, cărucioarele de pe treptele scărilor ce dau spre portul din Odesa -cărucioare ce vin la vale fără ca cineva să le oprească; adolescenții din film, fii ai primului OM ivit de niciunde în viața lor, tatăl lor venit după 12 ani, vâslesc în neștire în salvarea lor, a tuturor.


Departe de a fi o lecție, nevăzută temă divină, filmul a reușit să intervină asupra spectatorului: eu fiind acela. În cele aproape două ore am decis că nu trebuie să îngropi ca mai apoi să sapi ca să dezgropi, adică dacă un film este bun nu trebuie preumblat asemeni unui câine la pișare, scuze, am greșit topicul, tu -spectatorule: să te preumbli la pișare... cu telecomanda! Nu se ratează nimic, ești redactorul propriu. Iar groapa fiecare se pare că și-o poartă!


Lecția, căci așa trebuie văzut filmul; ca o lecție, și cei care au călătorit în Borneo știu asta, este o discuție simplă asupra bărbatului ce-și vede dintr-o dată copiii-adulți. Știți, și este des evenimentul în care tatăl constată că fiul său are coaie... au trecut 12 ani. Tatăl ce prinde, într-o vârstă perfectă toate dezavantajele de a fi martor a ceea ce Adam a conștientizat că Abel și Cain nu-s tocmai perfecți pentru lumea ideală (dumnezeiește) ce se dorea a fi.


O vreme ideală, asemeni unui somn bun pe un pat ideal ne apare ca fiind Picnicul, acea aterizare de urgență pe care frații Strugațki o imaginează pentru a da omenirii Zona. Ne aflăm așadar în acea porțiune de lume, în acea bucată neatinsă (totuși dovezi există), în care Tatăl încearcă să-și educe fiii. Lucru ulterior imposibil pentru că Tatăl nu știe vârsta lor, nu o știe pe a lui, nu știe că evul tăcerii a trecut și copii lui doresc comunicarea.


M-am gândit vizionând filmul și acum îmi amintesc asta -doamne ce parabolă, că de fapt nu există decât un singur fiu și acela întruchipează ceea ce Telemah era pentru Ulise și să nu uităm că fiul Odiseei mai era apărat și de Zei. Fiul, care nu este Crist, nu se sacrifică, el este elaboratorul, este cel ce mai târziu dispărând în Țara lui Nod apare în epoca modernă purtând faustic toată cunoașterea lumii. Odată petrecută întâmplarea, apare revelația, este sfârșitul, clopotul adus din pământ scoate sunete divine.


În Andrei Rubliov, Tarkovski ne arată că renașterea și ea vine din partea celor tineri!