Postmodernism

Secția veche a fabricii de vopsele Azur Timișoara

Toată candoarea epocii industriale a trecut. Din fumul greu al vreunei topitorii nu se mai ivește nici o față umană, nici un om încercat învelit în cauciuc. Însăși Sindicatul refuză măștile și mănușile protectoare dacă asta ar duce la vreun rezultat în privința și împotriva concedierilor masive. Omul acela încercat despre care scriam nu-și mai cere decât un singur drept, dreptul de a munci în continuare în secția pe care tatăl său a deschis-o. În schimb prin asta va muri la fel ca părintele său; sufocat de silicoză și încărcat de metale grele. Capitalismul nu mai naște proletari. Din est bate un vânt ce suflă această minciună burgheză. Nu este adevărat, muncitorul nu moare niciodată.

Pe un cer încărcat de senin, în care norii păreau trufandale, m-am urcat pe cisterna nichelată și strălucitoare a unui trailer de patruzeci de tone pentru a fotografia ceea ce un gard de beton de peste doi metri ascundea sensibil panorama post_industrială și inundată de modernismul unei epoci a țevii și rezervorului.

O repetiție pe care nici Warhol n-a prevăzut-o reflecta chipul minunatului rezervor. Vorbim de un singur rezervor, care odată proiectat, el se va multiplica de câte ori dorința chimistului va mai inventa o culoare sintetică. Postmodernismul reușește să posede moștenirea dată de industrie datorită cheilor lăsate în cușca paznicului lângă o poartă ce stă să cadă, după ea, doi câini costelivi nu îndrăznesc să te muște, s-ar putea să rămână fără ultimii dinți.

Industria revarsă ultima ei poluare, încă neajutorată, încă nedezafectată, încă ieftină. Un periplu prin aceste zone îți poate trezi cele mai zgomotoase imagini, imaginile unei ere lipsite de contrastul zilei de mâine; de continuitate, de nesfârșit, de infinit. Monotonia decade, frustrarea și frica zilei de mâine accentuează acum nevroza pierderii locului de muncă, implicit a traiului zilnic cu care te-ai obișnuit. Trăim ziua în care, și aici mă repet, nu cel mai mare, sau cel mai puternic, sau cel mai viteaz reușește, ci cel care se adaptează cât mai repede. Omul nu devine șobolan datorită întunericului, ci datorită oportunității pe care n-are voie să o rateze, odată pierdută aceasta, așteptarea viitoarei naște cele mai teribile angoase; achitarea datoriilor, lipsa concediilor, evitarea oricărei plăceri costisitoare. Postmodernismul implacabil te-ndeamnă la creație, dar nu oricine poate face asta și mai ales nu oricine visează la asta. Cu capul în căcat să înoți un fluture perfect. Toate astea pentru că un rezervor a clacat.

Culori în alergare - oameni în căutare

in wild in my backyard

Umaniștii au simțit nevoia de-a explica, de a defini sau chiar de-a enunța cele ce ne înconjoară într-o nevoie de cunoaștere. În fond o definiție se sprijină pe alta, cu principiile stau altfel lucrurile. Ceea ce se dorea, era de fapt găsirea unui drum în univers. Dorința nu a venit în a-i imita pe cei ce stăpânesc foarte bine științele exacte, rădăcinile acestei flori se trag de la Aristotel.

Andrei Pleșu încearcă să definească la rându-i, în Dilema Veche, printr-un articol: ≪„Intelectual“? Adică ce?≫ o anumită clasă de oameni; cei pe care noi toți îi numim intelectuali.

http://dilemaveche.ro/sectiune/situa-iunea/articol/intelectual-adica-ce

Nu m-am regăsit în articol. Am încercat să comentez, trebuie să mă loghez, trebuie user, trebuie parolă... am abandonat.

Oricum, ferindu-ne de clișee, cădem cu grație în ele. Asta a încercat și domnul Pleșu să nu cadă.

Cine supraviețuiește, cine creează și împarte cunoștințele sale în timpul acestei temporare treceri -care este viața, este un intelectual.

Am băut o bere, am mângâiat câinele, am privit cerul -vine ploaia, am deschis ușa -am ferit-o de vânt, am pus Pink Floyd, am încercat să dau un telefon, am citit -acum scriu; supraviețuiesc.

Criza unei imagini

Narcisă de o zi

Culori -instrumentele și urmele

instrumentele

urmele

Fuga umbrelor culorilor

Piața Unirii - str. Ghe. Lazăr, casa stil Gaudi

Există o transpirație a zidului, care prin mirosul lui alungă umbrele. În fuga lor, umbrele, uită culorile, izvoarele lor.

Nici o umbră nu este destul de neagră pentru a nu ști cărei culori aparține. Evadarea asta ține o clipă. O ștergere.

Ne umflăm că vedem totul; lumea exoftalmică.
Ceea ce ne scapă este tocmai urma. Urma umbrelor culorilor.

Magnolia

Magnet al norilor,

liant al culorilor.

Din stâlp se năștea curcubeul -mit contemporan

În fața palatului neterminat, cuceritorii, cei care au pătruns primii în curtea interioară, au văzut curcubeul. Soarele era apucat de apus, marea umbrelă strânsă, mimoza închisă, portdrapelul fără steag, lucarna privită. Atunci parcă din stâlp -cred că printr-un mănunchi de frunze, răsări curcubeul. Trebuie să știm că datorită irizării ionice, curcubeul răsare asemeni soarelui, lumina astrului dă naștere entuziasmului color.

Doi nori asemeni unor nave extraterestre tăiară panglica, copiii năvăliră în curte, din cauza strigătului lor, curcubeul se ascunse în înaltul unor nori opaci. Soarele apunea în continuare, liniștea așteptată din cauza unei ploi iminente se făcea simțită, copiii-cuceritori chemați în casă, strada scufundată-n întuneric, lume tot mai puțină.

În fața palatului neterminat, curcubeul își strânse culorile, decoloră cerul cu nori, spuse noapte-bună mimozei, umbrelei și stâlpului izbit de soare, stâlp în care a stat ascuns toată vara secetoasă. Acum va putea migra spre țări ploioase. Este firesc, tot ceea ce pare atât de firesc, pentru om, cel nefiresc, pare o lungă așteptare, cea a culorilor, a libertății, a verii, a nisipului și a apei. Vine iarna monocoloră, a albului etern parcă, de aceea cele mai frumoase sărbători -la noi, sunt iarna și toate acestea din cauza unui curcubeu, dacă vreți să știți asta.

Spiral

„... E riscant să discuți despre o fericire care nu are nevoie de cuvinte.”

Yukio Mishima

≪

Epilog - F 104

          Un șarpe uriaș mi-a răsărit în fața ochilor, încolăcit în jurul pământului. Un șarpe care își mânca propria coadă, eliminând orice polaritate - enormul, uriașul șarpe care face orice opoziție nesemnificativă.


          Polii opuși duși pînă la extrem ajung să semene unul cu celălalt, iar lucrurile care sunt cel mai departe unul de celălalt ajung să fie cu atât mai apropiate cu cât se îndepărtează mai mult unul de celălalt. Acesta este secretul pe care mi-l revela șarpele. Trupul și spiritul, senzualul și intelectualul, ce e în afară și ce e înăuntru se vor desprinde de pământ și sus, mai sus chiar decât șarpele-inel din norii albi care înconjoară pământul, se vor uni.


          Am fost întotdeauna interesat de marginile trupului și spiritului, de regiunile mărginașe ale trupului și ale spiritului. Adâncurile nu mă interesează câtuși de puțin. Le las altora pentru că sunt prea superficiale, comune.


          Ce se află, atunci, la marginea cea mai îndepărtată? Nimic sau poate doar niște panglici care atârnă legănându-se deasupra golului.
 ≫

Yukio Mishima, Soare și oțel, Humanitas, 2008, pag. 61, pag. 95-96