La Kerameikos, Cimitirul antic al Athinei, taurul pregătit de-a da cu coarnele reprezintă un epitaf, rudele celui mort - un anume Dionysios, fiu al lui Alphinos, au găsit de cuviință de-a arăta lumii viața acestuia printr-o statuie enormă ce stă pe piatra funerară. Totul într-un taur, care, nefiind încă matur -asta după lungimea coarnelor, reușește să exprime dinamic personalitatea celui plecat. Acum taurul este sub o cupolă de sticlă, în curtea interioară a micului muzeu Kerameikos.
Mă interesează dacă, sub piatra enormă care ține taurul, mai sunt rămășițele holteiului Dionysios, fiul al Alphinos?
Dacă nu, mi-l închipui pe patronul taurului, stând într-un țarc cu garduri înalte făcut din bârne invizibile, pe Câmpiile Elizee. În jurul său o puzderie de vaci, care mai de care mai frumoase, cu șolduri apetisante, cu cozi ce tremură la vederea taurului, dar intangibile. Asta sigur pentru că acest taur a fost mutat de la locul său, în locul rămas liber a fost pus altul, o sosie. Ori această sosie nu reușește să transfere dinamica cu care a fost înzestrat originalul, de fiecare dată povestea este aceiași, falsul minte și doar arată cum ar trebui să fie, nu cum este.
 |
| Kerameikos, Athina |
La prima vedere, total neinspirat, am văzut un lup; ulterior am dat vina pe contralumină. Oricum ar fi, lupul în Grecia antică are rădăcini foarte adânci, ele provin tocmai din Arcadia, unde Lycaon (numele spune totul lycos = lup) a fost pedepsit de Zeus prin transformarea sa într-un lup. Mitul acestei metamorfoze circulă în diferite versiuni.
De aceea retractez răspunsul întrebării proprii.
Din nou atunci.
Mi-l închipui pe Dionysios, fiu al lui Alphinos, fiind un lup ce aleargă neîncetat pe Câmpiile Elizee. Revin, în „jurul său o puzderie de vaci, care mai de care mai frumoase, cu șolduri apetisante, cu cozi ce tremură la vederea” lupului, pasc liniștite. Toate acestea pentru că lupul nu le poate atinge, trece pur și simplu prin ele. Vacile sunt asemenea hologramelor, sunt aievea pentru lup. Lupul în schimb este lihnit de foame.
Ce să fie oare această foame în lumea de dincolo, dacă nu toate poftele ce nu au fost potolite în viața reală și ele revin altfel în viața de dincolo. Când mă gândesc la mine cum voi fi, asemeni unui bondar, ce mirosind aiurea toate florile, care mai de care mai colorate și mai frumoase fără să simt nimic de fapt, mă cuprinde teama că nu voi trăi destul ca să văd destul.
Cimitirul antic Kerameikos este un loc aparte, locurile cel înconjoară par distanțate, cimitirul suferă de o singurătate cronică, aleile sale înghit orice zgomot, de aceea pașii se pierd la vederea tuturor relicvelor ce au mai supraviețuit de peste două milenii. Calea Sacră, paralelă cu vechea albie a râului veșnic Eridanos este pustie. Ultima procesiune funerară a fost la limita istorică a începutului de Ev mediu, urma bezna.
