Complotul sau conjurația apostolică

 

Biserica Sfinții Apostoli, Agora, Athina, Grecia

Când Petru a prins în plasă peștele de aur, dorința i-a fost îndeplinită. Iar Petru a purtat semnul acesta tot timpul. În schimb, de unul singur, Petru nu putea face prea multe. Ajutat de Pavel a încercat fără succes să găsească adepți ai noii sale viziuni, cea a peștelui. Când în sfârșit au dat de Ioan, cu banii acestuia și-au permis călătorii, haine și hrană. Au reușit să găsească și mielul, pentru că în această promisiune a peștelui, animalul sfânt iudaic trebuia foarte bine reprezentat și scos în față.

Trebuia găsit și mielul negru, care față de cel alb, în opoziție, trebuia să nască tragismul pe care orice om trebuia să-l poarte. Astfel Iuda l-a trădat pe Hristos și dorința apostolilor a fost îndeplinită, mai departe trebuia doar dus mesajul. La Alexandria, toată școala neoplatonică a primit acest mesaj ca fiind noua ordine divină ascunsă în cărțile sfinte ale lui Platon.

Nimeni n-a trădat misterul peștelui de aur. Acronimul acestuia a crescut confuzia. La fel cum numărul lui Pitagora mai tresare astăzi în conștiința matematicienilor și a filosofilor, conjurația apostolică a reușit să se strecoare în umbra unei înalte cruci ridicate pe colina joasă a Golgotei. Atârnat, bătut în cuie, unul dintre prorocii iudei a fost ales ca fiind reprezentantul acestei noi ordini.
Anul nașterii a fost bine ales, odată cu instalarea noului calendar iulian și integrarea zilei în sărbătorile zoroastre a Noului An ce urmează.

Ce ar mai fi de scris? Că unii mai caută și azi peștele de aur!?

O liniște obositoare

Cheile Carașului din spatele podului

≪Iamblichos, cărturarul din secolul al IV-lea care a scris nouă cărți despre secta lui Pitagora, descrie cum acesta a ajuns să descopere principiile fundamentale ale armoniei muzicale:


Odată era adâncit în gânduri, întrebându-se dacă se poate concentra pe un mecanism care să ajute simțul auzului și să fie pe cât de sigur, pe atât de ingenios. Un asemenea instrument ar putea rivaliza cu compasele, riglele și aparatele optice concepute pentru simțul văzului. Simțul pipăitul își avea și el scările și gradele cu care putea fi măsurat. Un noroc neașteptat l-a făcut să treacă, din întâmplare, pe lângă atelierul unui fierar și să audă ciocanele bătând fierul și producând o armonie diversă de reverberații, cu excepția unei anume combinații de sunete.


Iamblichos scrie că Pitagora a intrat imediat în atelier pentru a analiza mai atent armonia ciocanelor. A observat că majoritatea puteau lovi simultan pentru a genera un sunet armonios, în timp ce orice combinație care conține un anumit ciocan genera întotdeauna un sunet neplăcut. A analizat ciocanele și și-a dat seama că cele ce intrau în armonie erau legate printr-o relație matematică simplă - masele lor se aflau în anumite rapoarte simple. Asta înseamnă că acele ciocane care cântăreau jumătate, două treimi sau trei sferturi din greutatea unui anume ciocan produceau sunete armonioase. Pe de altă parte, ciocanul de distrugea armonia atunci când era lovit în același timp cu oricare dintre celelalte ciocane, avea o greutate care nu intra în niciun tip de relație simplă cu celelalte.


Pitagora descoperise că rapoartele numerice simple generează armonia muzicală. Oamenii de știință ne-au făcut să ne îndoim de relatarea lui Iamblichos, dar mai certă este modalitatea prin care Pitagora a aplicat această nouă teorie a rapoartelor muzicale asupra lirei, examinând proprietățile unei singure coarde. Atingerea unei coarde putea să producă o notă standard sau un ton pe întreaga lungime a corzii în vibrație. Fixând coarda în anumite puncte, se pot genera alte vibrații și tonuri. De o importanță crucială este faptul că tonurile armonioase nu se întâlnesc decât în puncte particulare. De exemplu, fixând nodul exact la jumătatea coardei, atingerea ei generează un ton care este cu o octavă mai sus în armonie cu tonul inițial. La fel, fixând nodul astfel încât coarda să fie împărțită în trei, patru sau cinci părți egale, se produc alte note armonioase. În schimb, dacă fixăm nodul într-un punct care nu este exact la o treime, un sfert sau o cincime din lungimea coardei, sau la o distanță reprezentând o fracție simplă, se generează un ton care nu mai este în armonie cu celelalte.


Pitagora a descoperit pentru prima dată o lege matematică guvernând un fenomen fizic și a demonstrat că există o relație fundamentală între matematică și știință.≫

Simon Singh, Marea teoremă a lui Fermat, ed. Humanitas, 2005, pag.32-35.

Ultimul dintre pitagoreici

Karinei

Școala pitagoreică a dat cei mai mulți savanți, ei au transmis învățăturile din generație în generație, desigur că în cele două milenii și jumătate ce au trecut de când geniul matematicii Pythagoras a înființat această școală, știința a avansat foarte mult. Dacă în trecut erau foarte puțini oameni care ajungeau pe treapta a patra a inițierii pitagoreice, astăzi se vorbește deja de a cincea. Dacă treapta a patra se numește vederea de sus, cea de a cincea are numele -neoficial, vederea din interior. Nu se cunosc încă oameni care au ajuns la acest nivel.


Școlile pitagoreice au ajuns să fie subiectul multor dispute legislative în țările în care acestea activau, ermetismul, elitismul, exclusivismul, și multe alte secrete ce planau asupra acestor școli au dus în final la închiderea acestora. Prezența multor discipoli în sferele politicii și economiei mondiale nu a dus la o ameliorare, faptul că aceștia au prevăzut multe evenimente, fie ele cataclisme sau crize economice, au creat impresia că toate de fapt sunt puse la cale de ei înșiși. Majoritatea, temătoare de această minoritate prea subtilă, intangibilă, a decis trecerea în ilegalitate a învățăturilor lor, discipolii arestați și aruncați în închisori, averile confiscate, școlile închise. Chiar dacă au susținut că sunt nevinovați, profesorilor din aceste școli, li s-au înscenat fraude fiscale, evaziuni sau alte belele, mergând chiar și până la acuzații de viol, toate acestea pentru a face să dispară o știință, necunoscută marii majorități, și care devenea incomodă în luarea tuturor deciziilor. Așadar lumea a preferat bezna invizibilă, în locul luminii contemplative.


Eric Robertson Dodds l-a considerat pe Pythagoras ca fiind „cel mai mare șaman grec”; în cartea sa, Grecii și Iraționalul, foarte mulți au găsit dovezi prin care să-i acuze pe pitagoreicii de astăzi chiar de magie, cu toate că societățile în care aceștia activau erau laice și depărtate de mult de orice religie sau morală divină. Iar reîncărnările pomenite de istoricii antici, prin care la rândul său Pythagoras ar fi fost de fapt Aithalides, crainicul expediției argonauților, fiu al lui Hermes, înzestrat de zeu cu o memorie totală și chiar cu imortalitatea, alterau imaginea de știință a pitagoreicilor cu nașterea unei noi religii, cea a numerelor. Oricum, s-au terminat speculațiile prin interzicerea clară a școlilor, iar clandestinitatea era aspru pedepsită.


Povestea noastră începe în anul 2020, când se pare că ultimul dintre pitagoreici mai trăia, în închisoare.
Închisoarea se afla lângă o autostradă ce lega două mari orașe, din celula sa individuală, novicele devenit profesor, predându-și singur învățătura, repetând-o la nesfârșit, a ajuns să treacă singur ultimele două trepte ale inițierii, desăvârșirea și vederea de sus. Își amintea cum în școală se vorbea deja de treapta a cincea, dar care prin numărul său, cinci, contrazicea numărul sacru, care este patru. Anii pe care-i mai avea de trăit au fost dedicați în întregime pentru a afla dacă există această treaptă.


În tinerețea sa, omenirea iniția primele cercetări în domeniul informatic, primele microprocesoare abia apăruseră și erau foarte scumpe și dacă ceru paznicilor un calculator din acea generație, aceștia nu obiectară, mai ales că abia l-au găsit prin muzee. A cerut și-o lunetă, ca să vadă stelele prin ferăstruica ce privea autostrada, cerere de asemenea acceptată, fără a fi susceptibilă de vreo tendință de evadare sau de manifestare a științei secrete. Conducerea închisorii l-a tratat tot timpul ca pe un deținut inofensiv.


Prin lunetă, profesorul privea mașinile care rulau pe marea autostradă, de la stânga la dreapta și de la dreapta la stânga, în intervale astronomice bine stabilite nota cu grijă toate numerele de înmatriculare, alcătuind astfel matrici cu mii de linii. Micului calculator îi făcu din limbajul de bază un interpretor cod-mașină, prin care a reușit să pună la punct o extensie a Teoremei Celor Patru Culori, a definiției grafurilor. Astfel a interpretat coincidența reapariției unor numere de înmatriculare, a acelor mașini ce treceau prin fața locului de observație, a stabilit că cei ce făceau naveta, sau cei care treceau regulat, trebuie eliminați din liste. Erau puse sub observație numerele care apăreau de la stânga la dreapta și care reveneau la fel, tot de la stânga la dreapta, astfel respectiva mașină nu efectua un du-te-vino clasic, ci ocolea pe alte drumuri și după un timp iar trecea pe acolo în aceeași direcție, s-a luat în calcul paralel și același scenariu pentru cele ce mergeau de la dreapta la stânga.


În această bază de date a reușit să definească un orizont al evenimentelor, termen îngăduit de fizica relativistă ce privește stelele neutronice. Nereușitele în predeterminare erau date de accidente pe autostradă, care devenea astfel blocată, sau de înnourări ce amânau observațiile astronomice. S-au strâns astfel caiete întregi de calcule, pe durata a patru ani de observații, patru ani fiind repetiția perfectă, ce cuprinde și anul bisect. În acești ani a putut să determine și să verifice cu ajutorul lunetei, poziția sa geografică pe pământ, calculele probabilistice l-au ajutat să se autodetermine în timp și spațiu, șirurile întregi de matrici reprezentând acele numere de mașini, i-au creat o viziune din interior, total opusă celei de sus, astfel a ajuns la concluzia că un obiect există în spațiu datorită mișcării celorlalte și că repaosul absolut neexistând, se poate ca obiectul să poată fi mișcat numai datorită celorlalte ajunse într-o aliniere perfectă din punct de vedere astronomic.


O dată în cei patru ani pământești, un obiect aflat într-o anumită poziție geografică se poate translata, dacă și numai dacă, în orizontul său de evenimente apare coincidența dată de alinierea unor obiecte cu o viteză mult mai mare. Într-un calcul laborios, profesorul a selectat câteva numere de mașini, care dacă apăreau într-o poziție cheie astronomică, el putea să se mute fizic. În următorii ani s-a pregătit mental pentru această mutare, trebuia să reziste psihic în fața valului de schimbări ce ar fi urmat, încă nu era sigur, dacă se va modifica doar spațiul, nu și timpul. Când sosi clipa, când sigur trebuiau să apară acele numere, acele mașini, profesorul dispăru din celulă. Evadarea sa nu a fost dată publicității, se crede că a înființat o nouă școală acolo unde a ajuns.

Pitagora a coborât în Infern

citat

"Acelaşi autor [Hieronymos], după cum s-a spus mai înainte, afirmă că Pitagora şi-a luat doctrinele de la preoteasa delfică Themistocleia. Hyeronimos susţine că atunci când a coborât în Hades, Pitagora a văzut sufletul lui Hesiod, legat strâns de un stâlp de aramă şi ciripind, iar sufletul lui Homer, atârnat de un copac, cu şerpi încolăciţi în jur, drept pedeapsă pentru ceea ce au spus despre zei. A mai văzut în chinuri şi pe cei care fuseseră necredincioşi soţiilor..."

Nota de comentarii  subliniază: "Coborârea în Hades, era titlul multor opere cu caracter mistic care descriau o vizită în infern presupusă ca fiind făcută de cineva viu şi care se întoarce pe pământ şi povesteşte ceea ce a văzut acolo. O astfel de scriere era atribuită lui Pitagora (adică circula sub numele lui), o alta a lui Orfeu, dacă cele două nu sunt una şi aceeaşi scriere. Din această scriere apocrifă îşi ia Hieronymos [din Rhodos] informaţiile pe care ni le relatează. Seria acestor vizite în Hades începe cu Nekyia din Cântul al XI-lea al Odissei. Pentru informaţii antice cu privire la Coborârea în Hades a orficilor, vezi Otto Kern, Orphicorum fragmenta, Berlin, 1922, pp.304-307."

din
Diogene Laertios, Despre vieţile şi doctrinele filosofilor, Polirom 1997, Iaşi, note de Aram M. Frenkian, Pitagora XIX [21], pag.270 sus.

Pitagora

Ce greşeală făcui? Ce lucru rău făptuit-am?
Ce datorie-mi rămasă uitată, neândeplinită?
___________________________________
Diogenes Laertios, Despre vieţile şi doctrinele filosofilor, Editura Polirom, Iaşi, 1997, pag. 270
___________________________________
Nota spune că "aici avem confesiunea păcatelor, care se întâlneşte în atâtea religii; în Cartea Morţilor din Egipt, în buddhism, în creştinism etc. Cel mai amplu studiu asupra problemei l-a făcut R. Pettazzoni, La confessione dei pecati, I, 1929 etc.