treapta visului

mycenean gate at messenia

Dintre toate neștiutele, amintirea acelui vis îl tulbură cel mai mult în așteptarea anilor cei ofileau trupul. Și oricât încerca să-l deslușească, mai mult creșteau temerile în aflarea unui deznodământ.

Întocmai ca o poartă prin care trebuie să te strecori, să urci treptele care-ți convin, potrivit staturii tale, era acel vis. Vis care era un ghemotoc de ceață pe care călcai și acolo unde te sprijineai apăreau colțuri de piatră ce defineau un zid, jos trepte, sus triunghiuri de piatră, boltite. Portaluri. Porți una lângă cealaltă; gemene, dar nici o intrare, sau ieșire, doar ceață.

Visul l-a visat o singură dată, nu era un coșmar cel urmărea periodic sau meteoric, era un punct definit în calendarul vieții lui, de atunci, de la acea bornă temporală, viața lui s-a schimbat.

În prima lui călătorie a căutat două lucruri așa zis esențiale pentru el: trepte de piatră cu bolți triunghiulare și camere ieftine, liniștite. Greșise țara.

A doua călătorie a avut loc după zece ani de la vis. Învățase că o călătorie nu rezolvă un vis, așa cum o cană de apă nu ajunge să ude o floare.

În zece ani învățase tot ce se putea despre simbolurile distribuite în visul său, pentru asta mai învățate și vreo două limbi străine, scrise un eseu publicat în revista culturală a orașului natal.

Întâlnise oameni noi, se deprinse să-i înțeleagă. Încercă o relație. Nu reușise, visul nu-i dădea pace, lipsea mult datorită studiului individual. Călătorea din nou.

Pământul roșu, măslinii răsuciți de sute de ani, țărmul abrupt, valurile albe și ceva neliniști îi măsurară noua călătorie. Spre sud.

Găsi triunghiul, zidul și treapta. Visă din nou. Trebuia doar să urce și să spargă ceața din capul treptelor, dar asta nu putea.

Estetica antică a morții pe trepte

≪Concepția antică potrivit căreia moare tânăr acela pe care-l iubesc zeii este fără îndoială unul din lucrurile cela mai adevărate și mai greu de îndurat care s-au spus vreodată. E aici o judecată asupra vieții de pe urma căreia aceasta nu-și poate reveni.≫

Cioran, Caiete, 29 iulie 1968 *

Primul templul dedicat lui Apollo a fost construit pe la mijlocul secolului VII î.e.n. acolo deja mușca din mit; Zeul însuși trasează coordonatele, cei doi arhitecți care-l ajută; Trophonios și Agamedes își vor primi răsplata la urmă. După o noapte de sfat cei doi îi cer a doua zi Zeului ceea ce puțini muritori ar fi cerut. Apollo acceptă în ultimă instanță și îi adoarme pe treptele templului, definitiv.

Templele grecești, în marea lor majoritate, au doar trei trepte, ansamblul se numește krepis.
Treptele se numesc anabathmoi.
Sub trepte se află euthynteria, care uneori se vede datorită excavațiilor arheologilor.

Să dormi pe trepte, însemna cumva să te alungești asemeni lor, destul de dificil să o faci pe trei trepte fără să vii la vale. În imagini eroice, cei care mor pe treptele bisericilor, fără număr acestea, le intersectează, le întretaie, asemeni secantelor.

Între sărbători (când vremea era destul de caldă), am văzut un om beat ce dormea alungit de-alungul unei trepte a bisericii catolice din P-ța Bălcescu (La Hovari), sub cap avea un fel de servietă de piele și mâinile le ținea ușor pe piept, am crezut că-i mort, dar sforăia de mama focului și nu-și dorea nimic.

The Temple of Apollo Epikourios at Bassae, Xeni Arapoyianni, 2010, pg.56-57

Nu trebuie să-i uităm pe tinerii Cleobis și Biton din Argos, prezenți și ei la Delphi (statui), pentru care mama lor Cydippe, preoteasă a Herei, a cerut Zeiței să-i facă cei mai fericiți din lume. Dorință și a arhitecților Trophonios și Agamedes.

Atunci Hera privește spre ei, ei care deja se culcaseră pe treptele templului fiind obosiți. Din clipa aceea Cleobis și Biton nu se mai trezesc niciodată, luându-le viața, zeița i-a făcut fericiți.

povestea aici:
http://scorchfield.blogspot.ro/2011/11/prin-tunele-la-delphi.html


____________________ * Cioran, Caiete II, Humanitas, 2010, pag.340 mijloc.

Iesirea spre lumină

Fenomenul optic denumit fata morgana este des întâlnit în spațiile deschise, deșertice, caniculare, atunci când lumina soarelui inversează realul, așa apar ca prin minune, forme ce aduc a castele, apar și oazele cu apa tremurândă, bineînțeles totul într-un ireal.
Noi nici măcar n-am ajuns la lumină ca să ne jucăm cu soarele, luminița aceea de la capătul tunelului, pe care un prim-ministru post-decembrist o pomenea, s-a mărit neașteptat arătându-ne treptele, acum alunecăm pe ele și senzația rostogolirii iminente ne amețește.
Am impresia că la vârf soarele-i bate rău în cap pe toți.