Imaginea descifrată de fractali

Mani, Grecia, Katafigio Cave

Numai liniile drepte pot defini exact direcția, celelalte linii drepte,  asemeni orizontului, reușesc doar să despice vederea în ceea ce se vede exact și în ceea ce posibil ar putea fi exact. Aici intervin fractalii, asemeni unor bacterii cuprind și desenează aria posibilă a exactității. În cazul de față au pierdut soarele, el fiind deasupra peșterii.

Acel apus de soare

Charles K. Hardin

I enjoy being on the Blue Ridge Parkway for Sunrise or Sunset. It's very rare to see similar Sunrises or Sunsets. I escape every chance I get to see the sun rise or set on the Parkway. This is just one of my latest trips. Oh and it's a 2 hour drive each way for me to the Parkway.

Curiosity Rover Views Serene Sundown on Mars

„The sun dips to a Martian horizon in a blue-tinged sky in images sent home to Earth this week from NASA's Curiosity Mars rover.”

N.A.S.A.

Sevrajul datorat amintirii

Kopaonik, Serbia - south view

Să numărăm umbrele.
De la o anumită distanță ele se confundă cu personajele ce le dau contur.
De la o anumită distanță și oamenii se confundă cu un soi de amintire, dar care nu are legătură cu ceea ce sunt ei de fapt, sau au fost.
Cu cât mai îndepărtați cu atât mai mici.
Eroii copilăriei pierduți în pădurea îndepărtată, rătăcind și neștiind ieșirea spre măreția pierdută.

Flori în arșița zilei

În loc de verde, roșu.
Galbenul devine alb; alb strălucitor.
Aerul exultă, sub un soare nimicitor.

După apus — contradicții

lămâițe în așteptarea ploii nocturne

O greblă luminoasă s-a pierdut după case și arbori, perpendicular pe strada mea.
În urma ei, dâre lungi strălucitoare coborau încă de-a lungul gardurilor.
În umbra lui — a soarelui ce fugea de norii încărcați, natura a căpătat lumina crepusculului.
Crepusculul nu face umbră, este asemeni celui ce nu se vede în oglindă; îți arată și tu nu vezi: păcatul.
Păcat de aceste clipe, rare, liniștite. Clipa, urmată de altele, vine cu întrebarea: acum?
Ce vezi acum ?
Mă uit: fosforescența unei lumi se naște, licuricii nu apar — este prea devreme, apune soarele.

De-a lungul coloanelor

Pisica din Cheshire și-a ițit capul prin cer prelungindu-și privirea de-a lungul coloanelor.
Coloanele, asemeni scheletelor, mai rămân un timp în picioare.
Intuiești că orice coloană are valoarea ei, fie ea chiar din beton armat, fie ea dintr-o uzină dezafectată, fie ea fără nici o valoare arhitectonică, coloana asta ține cerul, astfel pisica ar cădea pe pământ și ne-ar arde pe toți.

Ifigenia culturii sau contra Pleșu

Iphigeneia: Vai nouă, mamă! Soarta ne stoarce
           același cînt de durere.
          Vai, mă despart de lumină,
           mă despart de razele soarelui. *

Euripide - Iphigeneia din Aulis

Treptele duc spre soare, sui-generis așa ne indică imaginea, o clipă o reflexie caldă încă le mai spală pe ultimele. Sunt treptele ce-au fost părăsite de Ifigenia, cortegiul a trecut repede, se întunecă. Pe partea cealaltă, spre marea Egee este altarul, suntem cu ochii spre Troia.

Urcând și noi, citim în dreapta povestea, ea este scrisă pe un panou de un corifeu, ce mai înainte a anunțat mulțimea.
Vuietul mării s-a amestecat cu cel a oamenilor. Înalte reflectoare electrice sunt martori tăcuți ai unui zbucium suprem, unic, de neînchipuit. Zeii tremură în filamente.

Sacrificiul trebuie să aibă loc cu puțin timp înainte de apus, o căldură nefirească alunecă de pe oglinda apei, izvorul este tot reflexia soarelui ce atinge împreună cu lumina directă fețele oamenilor acoperite de mâini, nimeni nu privește, un val întârziat icnește lângă stânci, vântul se oprește.

Acum ar fi trebuit o urmare, o muzică, un dans, dar toate acestea ar strica și ar devaloriza unica scenă rămasă neatinsă de prostituția intelectuală, clipa schimbului, clipa în care Artemis pune pe altar o căprioară, este potlatch-ul divin, de neînțeles pentru oameni și căutat tot timpul de religie.

Privind imaginea contemporană, l-am auzit pe domnul Pleșu vorbind undeva la un radio din vecini, apoi cineva se dădea cu curul de pământ pe un ritm angoasat, apoi din nou Pleșu... apoi din nou izbitura, deculturarea.

* Euripide, Teatrul complet, Gunivas Arc, 2005, pag.324.

În timpul unei eclipse vechi de sute de ani

Piața Unirii - Timișoara

Era în timpul unei eclipse totale de soare când un uriaș șobolan mergea pe-o bicicletă traversând piața centrală a orașului. A oprit lângă biserică ascultând o clipă și în fugă orga maiestoasă ce răsuna printre zidurile vechi de sute de ani. Apoi, și-a luat avânt și-a urcat treptele mici ale unui birt postat pe-un colț de intersecție. A răsturnat mesele și-a făcut o gălăgie imensă de până și organistul a încetat să mai clămpănească. A smuls câteva sticle de whisky de pe raft și a pierit precum venise, dar spre subsol, pierzându-se printre arcadele vechi de sute de ani.

Bicicleta mai stă și acum rezemată, iar birtul și-a schimbat numele din cauza celor întâmplate. Totul se petrecea acum câteva sute de ani și de atunci trăim într-un perpetuu crepuscul. La orgă se cântă neîntrerupt „Oda șobolanului” compusă de marele maestru Dach. Este un imn închinat șobolanului grozav ce-a furat soarele și l-a dus departe în pământ. O dată pe an toată piața este împânzită cu sticle de băutură fină și scumpă, în speranța că vor atrage creatura din subsolurile vechi de sute de ani ale pieții centrale a orașului, odată cu ea, bineînțeles va veni și soarele

Contre Jour

Imagine în contralumină - Timișoara, Splaiul Tudor Vladimirescu cu podul Maria

Lumina orizontală, răsărit sau apus de soare, naște cele mai frumoase imagini în contralumină.
Lipsa umbrei de pe detalii dă o înțepeneală gravă peisajului, absența oricărei dinamici.
Clădirile suferă cel mai bine la astfel de vederi, li se accentuează ruina, cocoșarea acoperișurilor.
În funcție de anotimp, soarele ia la rost pe rând toate străzile unui oraș. În felul lor, rolul calendarelor preistorice arătau căutarea luminii, de aceea într-o anumită perioadă din an, anumite străzi arată minunat la apus de soare.

Soare

Apus de soare la Sunio (Sunion), Atica, Grecia

Am înțeles că unora le lipsește soarele.
Niciodată n-am văzut un soare mai maiestuos decât cel de la Capul Sunio (Sunion), sigur că există și alți sori, dar mie mi-a fost dat să-l văd prima dată pe acesta.
Din cauza asta n-am să-l uit niciodată, el rămânând agățat în memoria mea neapunând niciodată.

Pământul negru soarbe...

Pământul negru soarbe...
Copacii sorb pămîntul,
Iar soarele bea marea,
Pe soare îl bea luna.
Și-atunci, de ce prieteni,
Nu m-ați lăsat să beau ?

Anacreon (din Teos)

Antologie lirică greacă, Univers, 1970, pag.235

Dedicația mea de ziua patrie mele

Spre

Buletin meteo:
În Timișoara vremea este excelentă pentru vot.
Câțiva nori apar ca niște trufandale pe care oamenii le mănâncă cu ochii în timp ce se îndreaptă spre locurile unde se votează. Cerul deocamdată zâmbește printr-un soare plin.
Spre seară se anunță ceva ploi slabe și burniță.
Temperatura interioară în creștere, exterioară în scădere.

Valul crepuscular

Letrina beach, Katakolo, Pirgos, Peloponesse, Greece

Ultimele raze solare devin tangente, ce mai scapă apoi prin refracție, devin crepusculare.
Sus, foarte sus, norii încă mai văd soarele, dar și lumina lor, chiar reflectată acum, face parte din zona crepusculară, aici este tot farmecul acestei secvențe scurte din zi -scriu eu.

Valul scapă peste nisipul închis la culoare tone de apă, în urma lui, o peliculă atrage cerul, durează foarte puțin și schema aceasta se repetă aproape la fiecare val. Între timp cerul devine din ce în mai închis și marea din ce în ce mai furioasă.

„Ai scăpat și de data asta!” mugește parcă valul dând glas mării geloase pe lumina solară.

Eclipsa socială

Peloponezul vestic - în zare munții Kiparissiei

Din întuneric vezi mai bine lumina. Din eclipsă detaliile apar iluminate fabulos. Când te gândești că totul ține de curbură; a pământului, a lunii, a luminii.
Cum scria Beckett:
≪Mă nasc în moarte≫,
≪Picioarele au ieșit deja din marele vagin al existenței≫,
≪Esențialul este să nu ajung niciodată nicăieri, să nu fiu niciodată nicăieri.≫ *

Atașăm realității noastre imaginea zilnică a unei monotonii figurative, aceeași oameni, aceleași forme, aceleași culori, indiferent dacă acestea se mișcă sau nu, dacă există sau nu. Nimic deosebit, curant, sănătos, doar felul clar pe care mental trebuie să-l îmbucăm.

Eu trebuie să te pup în cur, pentru ca tu să mă pupi mai târziu, apoi eu te voi pupa ceva mai elaborat, în timp ce tu trebuie să te gândești cum să mă elaborezi mai bine cu pupatul, în cur, bineînțeles.

De acolo, din cur, din întuneric, totul se vede mult mai clar, fiindcă, dacă vrei, sunt mulți care ți-l pot spăla zilnic, asta dă clarviziune.

De aceea când scap, pun curul în apa sărată, ustură o vreme, dar trece și se vindecă. Venind din acel leagăn crepuscular pot scrie că oamenii evită să mă mai pupe în cur. Pentru că eu, cu buzele mele sărate și arse de-un soare izbitor de cotropitor, îi rănesc, îi doare și îi fac să nu mai dorească să-mi întoarcă bucile niciodată, iar eu vindecat pot rămâne uitându-mă la albumul meu de poze.

* Guy Scarpetta, Elogiu cosmopolitismului, Polirom, 1997, pag.141.

Păunii zburători

Încă n-am cules strugurii.
Mai profit încă de acest soare minunat pentru ai avea mai dulci.
Din această cauză am parte de fluturi.
Mulți dintre ei își înfig trompa în câte-un bob și sug cu nesaț.
Pe unul am reușit să-l prind în soare-apune.

Valul rotund

Pe plaja spre Peninsula Katakolo, Elea, Grecia

Cu valul în față, restul panoramei fuge înainte, se îndepărtează, astfel că valul devine arc de cerc,  un val născut din rotund.
În spate, înaintând în mare, este peninsula care adăpostește, la fel ca în antichitate, un loc bun și retras pentru acostare. De aici și până la Olympia sunt în jur de 30 de kilometri.
Printr-un ochean ce intră lumina rătăcită timp de două mii și ceva de ani, văd triremele ce plutesc lin. Începe Olimpiada, vin sportivi chiar și din peninsula Iberică, din Africa, din Italia, din Ionia; nici cei din Creta nu lipsesc, sau din Macedonia.
Agitația este însoțită de marșuri sacre, de lumini, de cântece. Într-o zi, cortegiul ajunge la Olympia. În fața Heraionului (Templul Herei) lumea privește în sus. Pe acoperiș, un akroterion are forma unui imens disc solar, ceva rotund, încastrat, neuitat.

Portret în Pirgos

Cafenea în orașul Pirgos, Grecia

Trecut de orele după-amiezii. Orașul adâncit în căldura ultimelor zile de august. Străzile pustii.
Unele cafenele deschid și se pregătesc pentru seara ce va urma. Intru.
O tânără drăguță mă invită să iau loc, are un tablou pe perete. Este portretul ei.
Am observat asta prea târziu, eram deja așezat. Capcană.
Aștept să mă servească și trag cu coada ochiului. Oarecum sunt în profil față de ea și... față de cealaltă, de pe perete.
Pe jos soarele își retrage lumina lăsând dâre amestecate în reflexia celor din jur.
Nu mă pot scula și nici nu are să vină să mă servească niciodată. Mă va privi doar. Sunt singur în jur.
Sunt sigur că există o cheie prin care pot scăpa din această prinsoare a privirilor.

Nimic spectaculos

Mountain Kiparissia

Toate închise, nepătrunse, fără mișcare, lipsite parcă de voință.
Asemenea celor scrise aici. În absența spectacolului, totul devine opac.
Vina cuiva; a celui ce culege, atât scriitor, atât cititor.
Și valul se închide, devenind oglindă, cu soare-n el și tigaie. Nu încălzește nimic.
Altfel, inundabil, răscolitor, amenințător, trezește toată lumea.
Scrisul, asemeni unui cântăreț, printr-un sat sărac.
Sărăcirea devine mai adâncă, lumea trage obloanele și închide porțile.
„Noi, demult l-am alungat pe poet afară din casă.”
Sublim, platonicisist, remarcabil de fidel perfecțiunii.

Copilul - soare, ce cade din soare, noul erou, eroul-copil

http://nonamedufus.blogspot.ro/2011/03/pause-ponder-silly-putty-bubble-gum.html

Celebrând fără emoție victoria împotriva nemișcării, a haosului static, copilul-soare despică după o luptă corp la corp monstrul, astfel apare din nou lumea (a doua oară). În lumea nouă se sărbătorește zborul încă înainte de a fi descoperit.

Un alt copil atras de soare este Icar. În zborul său, aripile sunt desfăcute de raze și în căldura ivită, cade de la o înălțime amețitoare în mare.

Sunt o mulțime de copii care cad din soare și în ziua de astăzi.
Am reflectat la noțiunea de erou, ore întregi înainte de a scrie.
Nu mai poate fi erou lunetistul sau pilotul, nici măcar acel grenadier ce se strecoară printre șenilele unui tanc nu mai poate fi erou. Deja pentru mine eroii actuali devin personaje negative, asemeni celor ce se aruncă în aer împreună cu autobuzul în care merg.

Nici măcar conducătorul unui stat nu mai poate fi erou, indiferent de poziția pe care o ia în cazul unui război. Eroi sunt copiii care mor. Trăiesc epoca în care noțiunea veche de erou își pierde semantica, pasul și ritmul.

Copiii care cad din cer sunt noii eroii ai acestei lumi.
Aș vrea să le ridic o coloană, un monument care să eclipseze toate mormintele, tumulurile, arcurile de triumf înălțate celor din vechime.

Toți copiii care mor în războaie devin eroi, dar numai o parte din ei vor fi pomeniți, este adevărat; și numai o parte din ei vor fi înmormântați.

Ce desuet a devenit cuvântul erou. Poate că înlocuit cu copil-erou, va trezi din nou această lume.

The flat is plain - poetry

Domnul Lucian Boia scrie o carte despre Primul Război Mondial (majusculele îmi aparțin).
Dânsul are impresia că s-ar putea ca acest război să nu fi avut loc, la fel cum și Berlusconi a declarat că germanii nu cunosc că ar fi avut loc vreun lagăr de concentrare pe teritoriul lor.
Mai mult chiar, dacă n-ar fi avut loc primul, al doilea era imposibil. Interviul la Radio Cultural de vineri după-masa în ziua de 25 aprilie.

Românii de după Iorga se întrec, Mihai Viteazul a fost inventat de marele cărturar fascist, așa cum cum Cioran, ucenic, a văzut pasărea Phoenix în poporul român. Domnul Lucian Boia bate câmpii cu grația prințesei neadormite, își vinde cărțile; bagă mare.

Mă gândesc că umbra pe care soarele o face asupra unei imagini se datorește mie, dacă eu n-aș fi existat, nici umbra nu ar fi fost, despre soare nici nu discutăm.
Dacă un prost nu există noi nu știm ce este prostia.
Respect!
Dacă un prost există, noi știm ce este prostia.

Panegiricul dă roade.
De felul acesta se plângea și Polybios. Marele istoric se plângea că Titus Livius inventează zei în istorie. Avea dreptate, zeii sunt în mitologie. Eliade, alt Mare, definea mitologia ca reflectarea unui izvor dispărut, o amintire oglindită. Eminescu plângea pe epigonii...

Domnul profesor Lucian Boia vinde bine... minciuni, aberații, închipuiri.

În contralumină este fiica mea. Ea n-ar fi venit la vale în lipsa cablului, a hamului, a naturii înconjurătoare... nimeni de fapt nu întreabă de ea, de ce există ea.
Așa modificăm orice lucru, atunci când -în întreaga reprezentație despre el, nu ne referim la el.

O floare crește datorită apei și soarelui.
Fals!
O floare crește datorită ei; este ajutată de natura apei și a soarelui.