Solon -nebunia lui Putin

http://upload.wikimedia.org/wikipedia/commons/e/ea/Salamis.png

 motto:
Merkel to Obama: Putin "In another World".

≪În această epocă, Atena și Megara, cetăți vecine și amîndouă pe cale de deveni orașe comerciale și maritime, își disputau posesiunea Salaminei. Această insulă, din fața Atenei, este ca un zăvor al portului său. Cine o posedă ține sau blochează Atena. Megarienii o ocupau, cu toate sforțările atenienilor. Din care cauză, aceștia, înciudați, făcură, după Plutarch, o lege care interzicea, sub pedeapsa cu moartea, de a se vorbi despre Salamina în fața poporului.

Solon născoci să se facă socotit drept nebun. Nebunia sa o dată acreditată, el se prezintă într-o zi în piața publică, se urcă pe piatra proclamațiilor și debitează poporului adunat un poem compus de el asupra frumuseților Salaminei și asupra rușinii pe care-o reprezenta pentru Atena, faptul de a o ceda megarienilor. Lumea ascultă (este un nebun!), apoi se înflăcărează pentru ceea ce spune. Poporul merge asupra Salaminei, Solon conduce operațiile. Insula este reluată de la oamenii din Megara.

Ni s-au păstrat cîteva versuri izolate din acest poem. Solon spune aci:

„Aș dori să îmi schimb țara și să fiu din Folegandru
Sau Sikinos ; mi-e ruține că-n Atena-s cetățean.
Căci, oriunde merg, în față mi se-aruncă vorba asta :
„E din Atica, din ăia ce trădat-au Salamina”.
Să pornim la Salamina, să luptăm pentru ostrovul
Mult dorit, rușinea cruntă de la noi îndepărtînd.”

Acest ton, totodată popular și îndrăzneț, a plăcut poporului. Chiar dacă întîmplarea este înfrumusețată, este limpede că Solon a fost instigatorul recuceririi Salaminei. Acest eveniment, împreună cu stima pe care o inspira Solon, a făcut ca el să fie ales arbitru și legislator în conflictul care diviza pe atenieni.≫

André Bonnard, Civilizația greacă, ed. Științifică, 1967, Vol. I, pag.126-127.

Privirea celuilalt - fuck you

În drumul meu zilnic spre servici, atunci când aglomerația întrece orice așteptare autistă, cotesc pe un sens unic de vreo sută de metri după care intru în cartierul nou, pe care niște antreprenori italieni l-au prefăcut într-un șir de case lipite, cu un metru de grădiniță în fața intrării. Puțin mai târziu reușesc să ocolesc acel nod auto pe care mai degrabă l-ai desfunda printr-o lovitură.

Trecând prin lungul caselor nelocuite încă, pe dreapta, la un anumit număr, pe ferestruica zăbrelită aflată în imediata ușii de intrare, apărea un chip de bărbat, trecut de prima tinerețe (chiar și de a doua), care deschidea gura -atunci când eram în dreptul lui, ca și cum ar exclama, ar emana, un „O”, un lung șir de „ooo”-uri.

Cum acest triș rutier nu-l întrebuințam decât o dată sau de două ori pe săptămână, ca și cum să nu profităm prea mult de exuberanța căii ușoare; chipul bărbatului mi s-a întipărit în minte, la fel cu „O”-ul său prelung și repetitiv, dar fără să aud vreun sunet, căci ultima oară chiar am rulat încet cu toate geamurile deschise. Afară cântau doar păsările. 

Nu m-aș fi folosit de această amintire vie, dacă nu s-ar fi repetat și mai ales dacă, în felul său, bărbatul nu mi-ar fi amintit de ceva. De ceva de care eu încă nu pot să scriu cu putere că ar fi ceva real.

Ori tocmai referința că ceea ce văd nu este adevărat (sic!), m-a făcut să caut și-am și găsit faptul prin care un bărbat a fost dat dispărut. Acesta făcea parte din tribul Kawahiva care se găsește la limita izvoarelor fluviului Amazon, la granița Braziliei cu Peru. Bărbatul pronunța vocala care în limba sa înseamnă „Ajutor!”, pe bărbat îl chema... nu pot să transcriu, dar am găsit traducerea: „porumbel”.

Mult mai târziu l-am întâlnit în curte venind spre mine.

Lucrurile astea care se termină aici

La grande bellezza

„Îmbătrânesc învățând în toate zilele câte ceva.”

Solon

Să ai parte de-un privilegiu în locul unui priveghi.
De o prisacă într-un loc de unde se aude cântul unei privighetori.

Să ai parte de-un murmur, de-un bâzâit, de un stol. Ai mai putea -în acel loc, să ai parte de-un foșnet, de pașii apăsați ai vreunui vânător, de pașii sacadați ai vreunui țap. În acel loc se pot petrece multe.

Există un loc, pe care-l putem numi oricând un țărm.

„Tu țărm, eu aș fi val venind spre tine...” (Romeo și Julieta, Shakespeare)

Vibrația...
Cea pe care Jep Gambardella din filmul (a cărui imagine este mai sus); La grande bellezza, o caută. Nu există în lumea noastră acestă vibrație, este un subterfugiu. 
Există la Schubert (Schubert- 4 Impromptus, D. 899 / Op. 90 - youtube key) o astfel de vibrato.
Există în teoria string-urilor o astfel de interpretare.
Mai există o formă de trăire, de exaltare, de emancipare, de frustrare -că mai vâslesc unii, din când în când pe râu, și trec prin fața bordeiului tău, îngropat în malul lutos -dând din mâini, exaltați de frumosul geometric al echilibrului pe care trestia acoperișului tău larg îl face față de ferestruica ta mică, prin care la inundații primăvăratice, apa intră-n casă.

Este vorba -sau acțiunea, despre ceea ce vedem și ceea ce credem.
Filmul, o retrospectivă a aruncării în valuri, în L'eclisse, a minunatei Monica Vitti în fața unui Ulise întruchipat de Alain Delon, în care fântâna este cea care suferă. (A se vedea cheltuielile de reconstrucție și de revigorare a debitului.)

Atunci mă întorc pe spate și sforăi visând la ... cea care mă face. (sună a italiană nu!? -repetați)

La Grande Bellezza - 2013

Mozaic sau nu era cintezoi - era pițigoi

Parte din perechea de pițigoi ce-și doresc cuib la noi între noi

Împăratul dădu drumul carelor prin semnul distinct. Hipodromul se umplu imediat de urlete, de voci disperate, de zgomote alterate. Începu cursa.

În dreapta împăratului, asemeni unei icoane creștine de mai târziu, stătea fiul. Cu ochi bulbucați, speriați, fiul privea praful ce se ridica din mijlocul hipodromului. „ Va câștiga Septimius! ”

Nimeni nu putea distinge, în afara arbitrilor foarte apropiați de piste, cine va câștiga, înainte de terminarea cursei.

Seara, împăratul număra câștigurile, censorii aveau grijă mare de asta.
Fiul spuse: „ Vei muri sărac! ”

Pentru că educația în acea vreme începea cu artele, fiul a fost invitat -ca o mare onoare, în inaugurarea Thermelor lui Caracalla, ori noi dorim să scriem despre renovarea acestor renumite therme. În partea rezervată senatorilor, exact pe fundul basin-ului de unde cei mai de seamă cetățeni ai Romei își udau chipul cu apa cea mai pură a Apeninilor settentrionali, exista un mozaic, partea concavă, atât de fin, încât ai spus imediat că cineva a făcut un sacrilegiu în a tăia în linii paralele, verticale și orizontale un desen, o pictură murală atât de minunată.

În timp ce privea cu mare atenție trecerile de culoare peste linii, un sol imperial îi înmână un papirus imperial. În acea clipă fiul află că ajunse împărat. Nu insistă asupra noii sale funcții. Fu în continuare atras de liniile drepte ce intersectau drept imaginea din fața lui. Plecă scârbit. Noli turbare circulos meos!

Prima sa lege, ca împărat, se referea la dimensiunea pietrei prin care se poate realiza mozaicurile.
Unghia mică de la degetul mic, devenea astfel măsură, a celui ce dorea să fabrice piese de mozaic.
Astfel se interziceau arabescurile ce reușeau să se piardă chiar și într-un bob de orez.
Imaginea, pentru a fi desăvârșită, nu trebuia tăiată.

În trecerea anilor, degetul cel mic a devenit cel mare, dimensiunea pietrei cu care reușeai să compui un mozaic s-a mărit exponențial. Din genunchiul broaștei a ajuns la antebrațul maimuței.

Lucrările din acel mileniu sunt în parte desăvârșite în pragul în care piese cu arii de peste câțiva metri pătrați au fost combinate cu atâta naturalețe, încât privitorul este păcălit că vede o pădure sau vreo plajă, nefiind nimic care să schimbe unghiul sau adâncimea. Avem de a face cu retina.

Asemenea opere sunt foarte rare. În cele ce scriem trebuie să menționăm că împăratul ce a dat drumul la astfel de idei remarcabile artistice suferea de discromatopsie generală. Putem trage repede o concluzie, că boala împăratului poate deveni boala imperiului. Decăderea, sau înălțarea lui.

Cintezoi

Priviți din satelit, s-ar putea să nu-i observăm. Cintezoii au un camuflaj aproape perfect.
Astăzi vă prezentăm cintezoii de beton, numele vine de la culoarea asemănătoare betonului vechi și uscat.

Cintezoii sunt păsări deosebit de cântătoare și de iubitoare. Umblă deseori în pereche.
O pereche de cintezoi verzi vor să-și facă un cuib la noi în curte, într-o țeavă ruginită, aflată în vița de vie. Lora, cățeaua casei, tot miroase-n vânt în jurul locului, păsările cântă de mama focului, ele cântă de undeva de sus, din arborele-mimoză. Cățeaua curioasă nu le lasă astfel să se așeze în locul unde tot vin și și-ar dori un cuib.

Se spune că dacă prinzi un cintezoi, acesta moare pe loc, făcând infarct; atât de dragă le este libertatea.
Un om face infarct înainte de a-și pierde libertatea, știe de ce. Știe de ce face infarct și de ce își pierde libertatea. Omul este ca lăcusta, o prinzi în cutia de chibrite și insecta taie cartonul și evadează. De cele mai multe ori se numește evadare driblarea legii.

Moartea unei păsări sălbatice lipsite de libertate este un ideal uman, o sinucidere admirată.

O scurtă călătorie cu bicicleta

Ecologie

 Să pleci din oraș departe. În natură. Prin pădure. Pe drumuri forestiere să te dai cu bicicleta. Pentru asta mergi peste o sută de kilometri cu mașina. Ecologie de căcat.

Habitatul amfibienilor

 Este prea cald pentru martie, conform naturii, în mai s-ar fi întâmplat toate acestea. De parcă cineva când ți-o trage, se uită la ceas.

 Am ajuns la peștera Buhui. Am amintiri frumoase, de la ultimul viol speologic au trecut peste douăzeci de ani și cascadele au rămas la fel, cu gurile căscate.

Fungus

 I-am prins și p-ăștia, ascunși unul peste altul. Dar atât de frumoși.

Peisaj japonez

 Nu suntem la Kyoto, suntem la Buhui. Specific locului, caroiaje. Lemnul este de vină.

Cal rotat

Cel mai frumos cal din lume a fost cel care a participat la o cursă de traversare a deșertului arab. Este și un film pe măsură. Joacă și Omar Sharif. Calul era un Mustang. Cam așa cu cel de mai sus.

Mâine am să scriu și o poveste plină cu imagini de pe lângă lacul Buhui, Anina. Numai să n-o uit!

Erau șase cai frumoși, Nichita amintește de doar trei

Stoa lui Atallos, Agora, Athina, Grecia

Trei cai
de Nichita Stănescu

Ea mi-a spus, căci mă iubise, - 
despre marele Ulise,
care tocmai plânsu-mi-se
de rău gând, de negre vise.

El mi-a spus, căci mă urâse, -
despre lucrurile plânse,
despre vremurile scurse,
despre patimile duse.

Ei mi-au spus, caci mă uitară, -
despre-o grea și dulce seară
când trei magi din Sud picară
cu trei cai de sare-amară.

Cu trei cai de unt-de-lemn
cu trei cai de lemn solemn,
cu trei cai de rădăcină
în zăbale de lumină

Cu trei cai de chiparos
cu trei cai sculptați din os
de din osul meu din piept
potrivit și înțelept

... de când tu l-ai sărutat
cu un tandru nechezat.

http://www.nichitastanescu.eu/opere/poezii/trei_cai.html#.Uyw5e85Trp4

 Pe site-ul nichitastanescu.eu poeziile sunt scrise fără diacritice, la cei trei cai am găsit două greșeli de ortografie și una de transcriere; versul „cu trei cai sculptați în os” este „cu trei cai sculptați din os”.
Am folosit volumul Necuvintele, Curtea Veche, Jurnalul Național, 2009 cumpărat anul trecut din fostul supermarket Real cu 6,5 lei. Am cumpărat așadar peste 400 de pagini cu poeziile lui Nichita Stănescu publicate între anii 1964 și 1970 cu numai 6,5 lei. Ieftinirea se datorează nevânzării acestui volum ca și al altora. Există deci și poezie de calitate ieftină. Trăiască cultura română!

P.S. Și eu greșesc, asta pentru că beau mult și scriu în viteză, de obicei nu mă mai întorc. Când o fac, corectez doar, așa-i și-n tenis, știe Simona Halep mai bine peste o jumătate de oră.

Locul nostru, locul vostru

Este subtil să ridici patriotismul la nivel de artă; se numește ideal, iar arta rămasă se numește propagandă!

Cum amestecăm lucrurile contează. În final nu ne rămâne decât o istorie prost înțeleasă, plină de simboluri, de valori unitare și singulare. Cum țesem toate acestea? Aici intervine prostul gust -propaganda, sau disperarea, istoria.

Istoria ca știință este o știință disperată. De fiecare dată ea este violată și cusută, pentru a fi virgină -să fie imaculată, în viitorul viol.
Privind orb, avem un adevăr, un neant.
Privind imaginile, căci Josef Koudelka la asta ne îndeamnă prin albumul său și prin expoziția personală, să găsim ceea ce ne disperă având în față un adevăr: cel al imaginii, al statuii, al zidului.

Sigur că voi posta în viitor imagini din acest minunat album, acum, poate pentru a nu-mi cataliza ideile, rămân doar în a le privi.

Enunțul final: putem fi fericiți și fără voi!

Magnolia

Magnet al norilor,

liant al culorilor.

Întoarcerea cneazului

http://yablor.ru/blogs/palehskaya-lakovaya-miniatyura/876733

Și cneazul se întorcea la fiecare decadă, care socotită după vremurile noastre ar fi de ordinul sutelor de ani, căci nici precizia să o prezică cineva n-ar fi cu putință. Cneazul venea de la răsărit și venea odată cu soarele în acea dimineață ploioasă, căci așa se făcu; să plouă din înaltul cerului și lumina să vină de după ziduri, de după arborii grădinilor.

Și cneazul acesta falnic venea de la bătălie. Purtase peste tot răsăritul chipul lui Hristos și dușmanii cădeau numai la vederea acestuia. Dar odată cu căderea lor, răpuneau și tovarăși de nădejde ai cneazului. Armata se tot împuțina și caii mureau de dorul ieslelor de-acasă.

Cneazul s-a întors și de data aceasta și socoteala dușmanului dădu greș.
Rugile rușilor fură ascultate. Pământul înapoiat.
Numai că vremurile se schimbaseră, așa cum de fiecare dată oamenii schimbaseră vremurile.
Asta înainte ca vremurile să-i schimbe.
Cneazul nu mai merse spre răsărit, căci neamurile de-acolo ori se împuținaseră, ori se potoliră.
Cneazul trebuia să meargă spre soare-apune și lucru acesta-i făcea rău păsării lui.

Pasărea cneazului era Pasărea de Foc. Pasăre pe care cneazul a primit-o de mic copil.
Pasăre mai vie decât focul stelelor, decât adâncul Baikal-ului, decât strălucirea oțelului.
Pasăre cântată mai mult decât orice sfânt, pasăre rea.

Nu-i clipă de gândit, așa cum nu-i cal de nestrunit, cum nu-i om încercat și femeie de ferecat.
Cneazul porni spre întunecare la o mare confruntare.

Așa aflară de Marele Sfat de-afară.
Lumea aceea întunecată, cu soare puțin, strânseră oști viclene pentru a porni spre cetatea cneazului.
Lucrurile acestea se petreceau demult, demult de tot. Și venirea cneazului le ieși în întâmpinare, lor, vremurilor și uneltirilor.
De fiecare dată întoarcerea este vestită de vremuri. Nu există o reîntoarcere, nu există acel soi de trădare, de răzgândire. Cneazul se întoarce pentru că a fost plecat. „Veniți, veniți!”

Și bătălia începu.

Caii albi și caii negri.
Săbiile scurte și sulițele lungi.
Caii roșii.
Oamenii roșii.
Așa s-au amestecat toate și tot.

Nu-i rost de izbândă, nu-i rost de fugă.

Un nour dispare și din el cneazul tresare.
De jos o vulpe apare, crucea plutește, un câine răsare.
Un vuiet se aude...
* Președintele visă și un vuiet îi bubuia în urechi.
Un călugăr erudit îi ascultă visul.
Înainte de a mânca, în preziua visului președintele știa ce are de făcut.

Ne bântuie de fiecare dată o cronologie a întoarcerii.

On ne touche pas à Poutine

10 mois ago

http://www.troll-face.fr/life/29790/

Theória

Muzeul de Arheologie și Istorie Națională Athina, Grecia

Indra Kagis McEwen
≪Imaginea aceasta a lumii, ca imagine, pentru prima oară a prezentat kosmos-ul drept un spectacol, o theória.

Că o asemenea imagine expunea ordinea, ca să zicem așa, e un fapt cu putință de a fi interpretat drept o subminare a viziunii care îl consideră pe Anaximandru ca prezidînd la nașterea teoriei.

Ar fi într-adevăr așa dacă se acceptă perspectiva modernă comună care pune accent pe latura speculativă, nonparticipativă, a theória-ei și interpolează, citind invers, o presupusă evoluție de la teori-contemplației la teoria-ca-opusă practicii. Dar mai există o dimensiune a întregii probleme, cîtă vreme, la nașterea teoriei, Anaximandru nu a fost doar moașa primă, ci și nou-născutul.

În viața conștiinței colective, mișcarea de la compactare la diferențiere e comparabilă cu nașterea și creșterea ființei umane individuale, care abandonează viața compactă in utero, unde pruncul e mama și mama e prunc, spre a dobîndi o înțelegere din ce în ce mai diferențiată asupra lumii.

În întunericul absolut al pîntecului, pruncul poate, cel mult, avea patru simțuri -gust, auz, miros, pipăit. Numai la naștere, cu prima și cea mai netă separație, primește copilul al cincilea simț și începe să vadă. *≫

*nota autorului
Nașterea teoriei a urmat scăderii analfabetismului în Grecia secolului al VIII-lea î.H. Formularea pe care o dă Anne Carson semnificației acestui eveniment este deopotrivă lămuritoare și elocventă: ”Locuitorii unei societăți orale trăiesc mult mai în armonie cu împrejurimile lor decît o facem noi [...] Ceea ce este vital, într-o lume a sunetelor, este menținerea continuității [...Dar] un cititor trebuie să se deconecteze de la fluxul de impresii senzoriale transmise de nas, ureche, limbă și piele dacă este să se concentreze asupra lecturii. Un text scris separă cuvintele unul de altul, separă cuvintele de mediul lor, separă cuvintele de cititor (sau de scriitorul lor) și pe aceștia doi de mediul lor. Separarea este dureroasă [...] cuvintele scrise îl proiectează pe utilizatorul lor în izolare” (Carson 1986, p. 49-50).

Indra Kagis McEwen, Străbunul lui Socrate - Un eseu despre începuturile arhitecturale, 

Idea Print&Design, 2011, pag. 26-27.

„Trăim într-o lume traumatică, violentă, semianalfabetă...”

Solomon Marcus

Întrebare: Cel mai bun film?
Solomon Marcus: Balonul roșu.

http://life.hotnews.ro/stiri-prin_oras-16839387-acad-solomon-marcus-traim-intr-lume-traumatica-violenta-semianalfabeta-aflata-sub-focurile-unor-mesaje-dintre-cele-mai-contradictorii.htm

Albastrei zeițe pământene

Narcise (de vineri)

narcisa cyclamenus

Scurt preambul

de la Homer citire

Înaintea războiului, zeii cer un sacrificiu.
Sacru, sacrificiu, ce cuvinte!
Și marele general primește visul dăruit de zei prorocului Tiresias.
Să moară fiica ta preferată, Ifigenia, de vrei mărire.
Atunci Agamemnon  se ridică și strigă; și eu am avut un vis!
Zeii:
Dar nu ne interesează!
Agamemnon nu mai are putere să intervină, visul său era visul zeilor.
Și lasă ca fiica sa să moară pentru a birui la Troia.
Ca mai târziu, după aproape zece de ani, să moară cuprins de o plasă de pescuit prin care intrau cuțite adânci.
Murea la el acasă, omorât de soția sa Klitemnestra.
Zeii priveau cu ură scena (skena).
Sacrificiul trebuia dus, cel puțin până la capăt, dar marelui rege de la Mycenes nu i s-a răspuns visului (coșmarului) că fiul său cel mai iubit va trebui să-și omoare mama.

Column of Marathon, Ortodox greek church.

Bisericuța se află foarte aproape de coloana ridicată (azi reconstituită) în cinstea luptătorilor atenieni (și plateenieni) : http://scorchfield.blogspot.ro/2013/09/autarkeia.html.

Sus, poate prea sus, deasupra grinzilor, se află ochiul.
Ochiul ce vede totul.
Ochiul lui Dumnezeu.
Astăzi avem videocamere.
Simbolul ochiului are conotație masonică astăzi.
Toate simbolurile antice au fost răstălmăcite. Confuzia fiind evidentă.
Ochiul are o origine incertă, cel mai mult l-au folosit egiptenii antici. De aceea astăzi acest simbol devenit modern se suprapune peste o piramidă.
Substituția vederii cu cea a înțelesului astăzi, mai puternic ca ieri, induce rătăcirea. Nu tot ce vedem înțelegem. Reclamele agresive își depășesc mesajul, astfel acesta devine subliminal.

Complotul sau conjurația apostolică

 

Biserica Sfinții Apostoli, Agora, Athina, Grecia

Când Petru a prins în plasă peștele de aur, dorința i-a fost îndeplinită. Iar Petru a purtat semnul acesta tot timpul. În schimb, de unul singur, Petru nu putea face prea multe. Ajutat de Pavel a încercat fără succes să găsească adepți ai noii sale viziuni, cea a peștelui. Când în sfârșit au dat de Ioan, cu banii acestuia și-au permis călătorii, haine și hrană. Au reușit să găsească și mielul, pentru că în această promisiune a peștelui, animalul sfânt iudaic trebuia foarte bine reprezentat și scos în față.

Trebuia găsit și mielul negru, care față de cel alb, în opoziție, trebuia să nască tragismul pe care orice om trebuia să-l poarte. Astfel Iuda l-a trădat pe Hristos și dorința apostolilor a fost îndeplinită, mai departe trebuia doar dus mesajul. La Alexandria, toată școala neoplatonică a primit acest mesaj ca fiind noua ordine divină ascunsă în cărțile sfinte ale lui Platon.

Nimeni n-a trădat misterul peștelui de aur. Acronimul acestuia a crescut confuzia. La fel cum numărul lui Pitagora mai tresare astăzi în conștiința matematicienilor și a filosofilor, conjurația apostolică a reușit să se strecoare în umbra unei înalte cruci ridicate pe colina joasă a Golgotei. Atârnat, bătut în cuie, unul dintre prorocii iudei a fost ales ca fiind reprezentantul acestei noi ordini.
Anul nașterii a fost bine ales, odată cu instalarea noului calendar iulian și integrarea zilei în sărbătorile zoroastre a Noului An ce urmează.

Ce ar mai fi de scris? Că unii mai caută și azi peștele de aur!?

Despre doctrine

http://www.toonpool.com/artists/pkuczy_357

http://twistedsifter.com/2012/05/satirical-artwork-by-pawel-kuczynski/

Se poate dovedi că astăzi cei care inventează noi doctrine, ori au ceva mistic în ei, ori plagiază la fel cum tractorul ară.
Neputința și prostia politicienilor s-au agățat de tot felul de teorii care mai de care Euroasiatice, Panamericane, Transglobale,  dar și Singulare, Enclavizate, Peninsulare. Se reinventează patriotismul, gărzile, voluntariatul militar, violența primitivă.
Poate că va începe iar vreun război, iar vreo încăierare în stil european, diplomația iar va lua o muie clară. Trăiască și înflorească dejecția umană.

Fericirea

http://goodius.com/uploads/Lgu6sm64a.gif.pagespeed.ce.WZfSjopEcB.gif

≪ Frumosul, spune Nietzsche după Stendhal, este o promisiune de fericire. Dar dacă el nu este chiar fericirea, ce poate promite? ≫

Albert Camus, Carnete, 15 decembrie 1942

Jimmy Cruz comics

Dar azi mai contează?
Pentru mine, acum, mai contează?

Cy - Ci

http://www.namuseum.gr/wellcome-en.html

Imaginea repetitivă a unui cilindru cicladic

Așa cum ochiul deformează ceea ce ne înconjoară, iar artistul înfățișează lumea (natura) așa cum o vede, există tot soiul de obiecte -mult mai performante decât chiar un computer grafic, care răstălmăcesc pur și simplu realitatea, și nu ne referim la cele optice.

Unul dintre primii experți care și-a rupt diploma a fost Picasso.
Astăzi, majoritatea admit că felul în care cilindrul (sigiliu la civilizațiile mesopotamiene) se desfășoară și își depune de fiecare dată imaginea înscrisă, dă niveluri nerepetitive. Cauzele sunt multiple, cerneala care se termină, neomogenitatea materialului inscripționat, graba...

Puțin mai târziu apare cu adevărat artistul.
Punctează cu răbdare timpul, modifică sau reiterează detaliile, sufocă imaginea cu ochiul său.

Fără curent

Azi, începând cu ora 9 dimineața n-am avut curent electric.
Curentul a venit la ora 6 după-masa.
Azi am citit mai mult ca niciodată.
Vreau să vă dovedesc:
≪ stau lîngă geam și mă uit la gunoierii care tocmai sosesc. golesc containerele de gunoi. ascult să-l aud pe al meu. și iată-l: ZBANG ZDRANG BUMM! unul dintre domni se uită la celălalt:
     - nene, e un bețivan înrăit pe aici!
    duc sticla la gură și aștept să văd cum evoluează programele aeronautice ale statelor. ≫

Charles Bukowski - Însemnări despre un eventual suicid

Povești despre nebunia obișnuită, Rao, 2005, pag.199.

Trebuie să mărturisesc că azi mi-a plăcut.

Până și soarele a fost nespus de blând cu mine.

Lucrurile acelea ce s-au terminat demult

Diaporama - Muzeul Antipa 2011

Senātus Populusque Rōmānus (http://en.wikipedia.org/wiki/SPQR#Historical_context)

În aceeași frază bogații și săracii, aristocrații și poporul; imperiul.
În același context, sărăcia, bogăția iluzorie a democrației, lipsa impulsului.
Suntem în măsură să criticăm vederea, ceea ce vulturul vede spre stânga? și dacă era spre dreapta?
DULCE ET DECORUM EST

Așadar femeilor, cum vreți să arătați?

De 8 martie avem concurs. În sală, ca un preambul al competiției sportive, avem o prezentare de dans.
Cu cinci minute înainte, afară, în fața sălii, o altă sportivă participa la o întrecere singulară.
Așadar, cele două femei, aproape simultan, cu vârste foarte apropiate, executau o reprezentație.

Pentru sărbătorite

Firea umană nu se poate îndepărta de omenesc atât de mult încât divinul să poată lua loc și să petreacă ceea ce este de neprețuit în om: iubirea.
Cei care o fac totuși, își asumă mari riscuri. Odată cu trecerea anilor, piscurile acelea spirituale ce se aflau în imediata apropiere se depărtează și se înalță, iar pasul se lasă.
Are loc aici oare un teism ateist?

În atenția pisicii

Ar trebui să ne intereseze detaliile ce apar în fața pisicii. Sunt atât de bine filigranate, de nesăbuit de aranjate, jur că cineva joacă șah cu piesele (fractalice) verzi.
Ca mai apoi să vedem pisica, regina, felina, impostura.
În politică lucrurile se văd la fel. Ce nu se știe cu precizie, este direcția și secunda când va sări pisica.
Cineva comenta de predictibilitate. Nu există. În schimb ne place să o credem. Toate războaiele au fost de fapt impredictibile și vina unui atentat sau a unei ambiții ne ușurează istoria. Citim cu glas tare: „Alea iacta est!” și ei jucau lapte-gros ... cu pisica.

I am BOB, do you sleep well?

Between Twin Peaks (gif source: pr0gramm.com)

În așteptarea Marelui Feribot - evadări

Capul Sunion, Grecia

≪Soarele e la orizont și curînd o să dispară. Însemnînd că e vreo șase. Să sperăm că noaptea n-o să fie prea agitată, deoarece știu ce înseamnă statul îndelungat în apă, care-mi sleiește puterile.

Beau cîteva înghițituri zdravene din burduful de piele al lui Santori, după ce-am înfulecat doi pumni de miez de nucă. Foarte satisfăcut, după ce-mi usuc mîinile în bătaia vîntului, scot o țigară și-o fumez cu încîntare. Înainte de s-a lăsat noaptea, Sylvain și-a fluturat prosopul, și eu pe-al meu, în semn de noapte bună. E tot atât de departe. Stau așezat, cu picioarele întinse. Mi-am stors cît am putut de bine bluza de lînă și-o îmbrac. Bluzele astea, chiar ude, țin de cald, și-am sințit frigul chiar în clipa în care a dispărut soarele.

Vîntul devine mai răcoros. Doar norii dinspre apus sînt scăldați la orizont într-o lumină trandafirie. Tot restul se află acum într-un semiîntuneric care se întețește din clipă în clipă. La răsărit, de unde bate vîntul, nu sînt nori. Înseamnă că deocamdată nu-i pericol de ploaie.

Nu mă gîndesc la absolut nimic decît doar să mă țin bine, să nu mă ud fără rost și mă întreb de n-ar fi cazul, dacă mă cuprinde oboseala, să mă leg de saci, sau dacă nu-i prea riscant după experiența făcută. Apoi îmi dau seama că mișcările mi-au fost stînjenite deoarece lanțul era prea scurt, unul din capete fiind împletit inutil cu frînghiile și cu sîrmele sacului. Capătul ăsta e ușor de recuperat. Așa că o să am mișcările mai libere. Potrivesc lanțul și mi-l prind iarăși la brîu. Piulița, plină de unsoare, funcționează ușor. Nu trebuie strînsă prea tare, ca prima oară. În felul ăsta mă simt mai liniștit, deoarece intră spaima-n mine la gîndul că aș putea să adorm și să-mi pierd sacul.

Așa-i, vîntul se întețește, și valurile de asemenea. Toboganul funcționează de minune, cu tot mai accentuate diferențe de nivel.

S-a înnoptat de tot. Cerul s-a umplut cu milioane de stele, iar Crucea Sudului strălucește mai tare decît toate celelalte.≫

Henri Charrière, Papillon, Volumele III-IV, ed. Meridiane, 1972, pag.168-169.

Peisaj marin grec

În tot acest peisaj, (în care) vântul, barca, marea, mașinile, sunt prezente cu o neobișnuită dinamică.
Pe țărm, niște pescari privesc liniștiți marea. Există o agitație care trece neobservată sau care este obișnuită. Așa devin toate obișnuite, pentru că există. În schimb, imaginea nu este deloc monotonă și plictisitoare, suntem în așteptarea Marelui Feribot.

Alain Resnais - in memoriam

Arta este o profilaxie a războiului.
Felul în care artiștii provoacă, ar trebui să ducă la inutilitatea violenței.
Lucrurile nu stau chiar așa, moartea poartă întreaga vină.
Fragilitatea omului în fața morții n-are legătură cu violența.
Ceea ce supraviețuiește este chiar arta.
Cam atât a făcut și Alain Resnais.

O stare curentă

https://02varvara.wordpress.com/2008/06/24/the-ukraine-torpedoes-strategic-deal-with-russia/

Georges Bataille
6. Digresiune despre ideea de bază a lui Stalin

≪Oricum, gîndirea lui Stalin însuși, departe de a putea rezolva problemele pe care imensa influență a acțiunii sale le-a pus, n-a știut să discearnă cu claritate ceea ce, în ideile lui Marx despre revoluția popoarelor avansate, se îndepărta de cursul real al istoriei. El n-a știu să vadă că o asemenea revoluție trebuia să fie preludiul unui antagonism final între țările bogate și cele sărace, opunînd, pe ruinele lumii feudale, proletarii săraci și burghezii bogați.

E chiar deosebit de oportun să observăm că fidelitatea sa față de schema marxistă l-a antrenat, într-un caz notabil, la o veritabilă ciudățenie. Este vorba de data asta de fidelitatea față de o teză a lui Lenin (însă această teză n-are sens decît dacă nimic nu vine să tulbure doctrina marxistă despre revoluția din țările industriale).

Pasajul în cauză din Problemele socialismului este, de altfel, singurul care a atras atenția generală. Paragraful șase din prima parte este intitulat: „Despre inevitabilitatea războaielor între țările capitaliste”. În mod paradoxal, Stalin afirmă aici că „teza lui Lenin, după care imperialismul dă naștere inevitabil la războaie” nu e nicidecum perimată. Chiar după cel de-al doilea război mondial, antagonismul între diversele țări capitaliste ar fi, după el, mai puternic decît antagonismul dintre capitaliști și comuniști. Toată lumea consideră că, în lumea actuală, singurele războaie previzibile ar opune burghezii și proletarii. Dar Stalin nu crede asta.

„Atunci cînd Germania hitleristă, spune el, a declarat război Uniunii Sovietice, blocul anglo-franco-american, departe de a se ralia Germaniei hitleriste, a fost obligat, dimpotrivă, să se coalizeze cu U.R.S.S. Împotriva Germaniei hitleriste. Prin urmare, lupta țărilor capitaliste pentru stăpînirea piețelor și dorința de a-și elimina concurenții s-au dovedit practic mai puternice decît contradicțiile între lagărul capitalismului și cel al socialismului.” Pentru Stalin nimic nu s-a schimbat.

Această manieră de a vedea lucrurile, care a avut un sens în epoca cînd ansamblul țărilor capitaliste era mult mai puternic decît puterea comunistă, exprimă cu siguranță o logică a situației care nu putea să nu se impună, după Stalin. El s-a străduit să „evite un nou război mondial cu mijloacele ≪luptei pentru pace≫”.
Ar fi inutil să ne îndoim de intențiile sale. Dar această mișcare, spune el, „nu urmărește răsturnarea capitalismului și instaurarea socialismului - ea se mărginește la lupta democratică pentru menținerea păcii.
„Se prea poate, adaugă el, ca... lupta pentru pace să evolueze ici și colo spre lupta pentru socialism.” Dar mișcarea pentru pace, care va evita poate un „război dat”, „să nu fie totuși de ajuns pentru a înlătura inevitabilitatea războaielor în general între țările capitaliste.”≫

Georges Bataille, Suveranitatea, Paralela 45, 2004, pag.111-112.

Copiii teribili ai lui Jean Cocteau

Fără a lăsa nimic de rezolvat, fără a opri ineluctabilul, Cocteau scrie opera vieții lui; cel puțin așa am citit eu că este romanul psihologic numit: „Copiii teribili”.

De ieri, cuprins de-o noapte prinsă-n rândurile cărții, azi la prânz am citit finalul.
Punctul este o reprezentare perfectă.
Pătratul, ignorând colțurile, devine la fel.
Cubul, repetă situația.
Ori Cocteau, în felul în care a rupt tradiția, a sfâșiat toate urmele de romantism și realism ce-au mai rămas în bogata literatură franceză, reinventează sfera, locul unde ne întâlnim cu toții, pământul.

A eliberat personajele, și vai, ce prăpăd au făcut ele.

Azi recomand:
Jean Cocteau, Copiii teribili, ed. Paralela 45, 2005.

Intangibilitatea cărților

Cărțile din rafturile librăriilor devin intangibile. Sunt atât de frumoase, pe cât sunt de scumpe.
Titlurile nu ne mai spun nimic, pentru că prea-frumosul din jurul lor le transformă în semne ce nu merită a fi interpretate, ci doar privite.

Raftul de lemn pe care stau aceste cărți minunate le face concurență, lumina subtilă la fel, totul devine o vitrină deschisă -este adevărat, dar nu-ți vine să pui mâna de teamă să nu strici ceva.

N-am îndrăznit nici măcar să scot Ciuma lui Camus ca să văd cât costă de teamă că s-ar putea în paginile ei să citesc alt sfârșit, să dau de vreun happy-end livresc. Și nici Citadela n-am stricat-o, cu toate că ascunde grozăvii pe care omul de rând nici nu le bănuiește. Este de prisos să continui, mai bine fac un pact pentru a scăpa de lumea asta atât de frumoasă și de minunată.