Lucrurile astea care se termină aici

La grande bellezza

„Îmbătrânesc învățând în toate zilele câte ceva.”

Solon

Să ai parte de-un privilegiu în locul unui priveghi.
De o prisacă într-un loc de unde se aude cântul unei privighetori.

Să ai parte de-un murmur, de-un bâzâit, de un stol. Ai mai putea -în acel loc, să ai parte de-un foșnet, de pașii apăsați ai vreunui vânător, de pașii sacadați ai vreunui țap. În acel loc se pot petrece multe.

Există un loc, pe care-l putem numi oricând un țărm.

„Tu țărm, eu aș fi val venind spre tine...” (Romeo și Julieta, Shakespeare)

Vibrația...
Cea pe care Jep Gambardella din filmul (a cărui imagine este mai sus); La grande bellezza, o caută. Nu există în lumea noastră acestă vibrație, este un subterfugiu. 
Există la Schubert (Schubert- 4 Impromptus, D. 899 / Op. 90 - youtube key) o astfel de vibrato.
Există în teoria string-urilor o astfel de interpretare.
Mai există o formă de trăire, de exaltare, de emancipare, de frustrare -că mai vâslesc unii, din când în când pe râu, și trec prin fața bordeiului tău, îngropat în malul lutos -dând din mâini, exaltați de frumosul geometric al echilibrului pe care trestia acoperișului tău larg îl face față de ferestruica ta mică, prin care la inundații primăvăratice, apa intră-n casă.

Este vorba -sau acțiunea, despre ceea ce vedem și ceea ce credem.
Filmul, o retrospectivă a aruncării în valuri, în L'eclisse, a minunatei Monica Vitti în fața unui Ulise întruchipat de Alain Delon, în care fântâna este cea care suferă. (A se vedea cheltuielile de reconstrucție și de revigorare a debitului.)

Atunci mă întorc pe spate și sforăi visând la ... cea care mă face. (sună a italiană nu!? -repetați)