Old times

http://www.goodmeme.net/meme/6916

≪Când eram băiat, mama mă trimitea în josul străzii, la magazinul din colț cu un dolar. Veneam înapoi cu cinci cartofi, două pâini, trei sticle de lapte, un bucățoi de brânză, o cutie de ceai și șase ouă.
Astăzi nu mai poți face asta...
Sunt prea multe camere de luat vederi ce-ți fut urma.≫ 

Gran Pa

Charles Bukowski - Șuncă și pâine

[...]

13

Eram în clasa a IV-a cînd am aflat despre asta. Am aflat probabil printre ultimii, pentru că încă nu vorbeam cu nimeni. Un băiat a venit la mine în timp ce stăteam prin preajmă într-una din pauze.

- Nu știi cum se petrece? m-a întrebat.
- Ce?
- Fututul.
- Ce-i aia?
- Maică-ta are o gaură... - cu degetul mare și arătătorul de la mîna dreaptă a format un cerc - iar taică-tău are o măciucă... - a ridicat degetul arătător stîng și a început să-l treacă înainte și înapoi prin gaură. Apoi măciuca lui taică-tău scuipă zeamă și uneori maică-ta are un copil, iar alteori nu.

- Dumnezeu face copiii, am zis.
- Pe naiba, a spus puștiul și s-a îndepărtat.
Era greu de crezut pentru mine. Cînd s-a terminat pauza, am stat în clasă și m-am gîndit la asta. Mama avea o gaură și tata o măciucă, una care scuipă zeamă. Cum se poate să aibă astfel de lucruri și să umble printre noi ca și cum totul ar fi normal, să discute diverse chestii, apoi să o facă și să nu spună nimănui? Mi s-a făcut greață de-a binelea cînd m-am gîndit că mi-am început existența ca zeamă a tatei.

În noaptea aceea, după ce s-au stins luminile, am rămas treaz în pat și am ascultat. Cu destul de multă siguranță, am început să aud zgomote. Patul lor a început să scîrțîie. Auzeam arcurile. M-am ridicat din așternut, m-am strecurat pe vîrfuri pînă la ușa lor și am ascultat. Patul continua să scîrțîie. Apoi s-a oprit. Am auzit-o pe mama cum se duce la baie. Am auzit apa trasă la toaletă, apoi a ieșit.
Ce chestie îngrozitoare! Nu-i de mirare că o făceau în secret! Și dacă te gîndești bine, toată lumea o făcea! Profesorii, directorul, toți! Era cam stupid. Apoi m-am gîndit să o fac cu Lila Jane și nu mi s-a părut ceva atît de prostesc.

A doua zi, la școală, m-am gîndit tot timpul la asta. Mă uitam la fetițe și îmi imaginam că o fac cu ele. Aș fi făcut-o cu toate și aș fi avut copii, aș fi umplut lumea de tipi ca mine, mari jucători de baseball, marcatori de curse complete. În ziua aceea, chiar înainte să se termine ora, profesoara, doamna Westphal, a spus:
- Henry, rămîi puțin după oră?

A sunat clopoțelul și ceilalți copii au plecat. Am rămas în banca mea și am așteptat. Doamna Westphal corecta lucrări. Poate că vrea s-o facă cu mine, m-am gîndit. Mi-am imaginat că-i trag rochia în sus și să mă uit la gaura ei.
- Ok, doamnă Westphal, sînt gata.
Și-a ridicat privirea din hîrtii.
- Bine, Henry, întîi șterge toate tablele. Apoi scoate bureții afară și scutură-i.

Am făcut ce mi se spusese, apoi m-am așezat la loc în banca mea. Doamna Westphal stătea doar și corecta lucrări. Avea pe ea o rochie albastră strîmtă, purta cercei mari de aur, avea un nas mic și ochelari fără rame. Am așteptat mult timp. Apoi am întrebat:
- Doamnă Westphal, de ce m-ați oprit după ore?
Și-a ridicat privirea și m-a fixat. Ochii ei erau verzi și adînci.
- Te-am reținut după ore pentru că uneori ești rău.
- Zău? am zîmbit.
Doamna Westphal s-a uitat la mine. Și-a scos ochelarii și a continuat să mă fixeze. Picioarele îi erau ascunse în spatele catedrei. Nu puteam să mă uit sub rochia ei.

- Ai fost foarte neatent azi, Henry.
- Zău?
- „Da” este cuvîntul. Te adresezi unei doamne!
- O, știu...
- N-o face pe deșteptul cu mine!
- Cum spuneți.
Doamna Westphal s-a ridicat și a ieșit din spatele catedrei. A mers printre rînduri și s-a așezat pe pupitrul băncii de alături. Avea picioarele frumoase, lungi, în dresuri de mătase. Mi-a zîmbit, a întins o mînă și mi-a atins una dintre încheieturi.
- Părinții tăi nu-ți oferă prea multă afecțiune, nu-i așa?
- N-am nevoie de chestii din astea, i-am răspuns.
- Henry, toți avem nevoie de dragoste.
- Eu n-am nevoie de nimic.
- Sărăcuțul de tine.

S-a ridicat, s-a apropiat de banca mea și mi-a luat ușor capul în mîini. S-a aplecat asupra mea și l-a lipit de sînii ei. M-am întins și-am apucat-o de picioare.
- Henry, trebuie să încetezi să te lupți cu toată lumea! Vrem să te ajutăm.
Am strîns mai tare picioarele doamnei Westphal.
- Bine, am spus, hai să ne futem!
Doamna Westphal m-a împins și s-a tras îndărăt.
- Ce-ai spus?
- Am spus: „hai să ne futem”!
S-a uitat la mine mult timp. Apoi a zis:
- Henry, nu am să spun niciodată nimănui ce ai zis, nici directorului, nici părinților tăi, nimănui. Dar vreau ca niciodată, niciodată să nu-mi mai spui așa ceva, înțelegi?
- Înțeleg.
- Bine. Poți să pleci acasă acum.
M-am ridicat și m-am îndreptat spre ușă. Cînd am deschis-o, doamna Westphal a zis:
- Bună ziua, Henry.
- Bună ziua, doamnă Westphal.

Am luat-o în josul străzii, gîndindu-mă la ce se întîmplase. Simțeam că vrea să ne futem, dar se temea pentru că eram prea tînăr pentru ea, iar părinții mei sau directorul ar fi putut afla. Fusese excitant să fiu singur cu ea în încăpere. Chestia asta cu fututul era simpatică. Le dădea oamenilor ocazia să se gîndească și la alte lucruri.
Pe drumul spre casă aveam de traversat un bulevard mare. Am pus piciorul pe trecerea de pietoni. Deodată o mașină a venit drept spre mine. Nu a încetinit. Șerpuia nebunește. Am încercat să fug din calea ei, dar părea să mă urmărească. Am văzut faruri, roți, o bară de protecție. Mașina m-a lovit și apoi totul s-a întunecat...

14

Mai tîrziu, la spital, îmi tamponau genunchii cu bucăți de vată care fuseseră înmuiate în ceva. Ustura. Și coatele mă usturau.
Doctorul era aplecat asupra mea împreună cu o asistentă. Stăteam pe pat și soarele pătrundea prin fereastră. Era foarte plăcut. Doctorul mi-a zîmbit. Asistenta s-a îndreptat de spate și mi-a zîmbit. Era drăguț acolo.
[...]

Charles Bukowski, Șuncă și pîine, Polirom, 2011, pag.64-69.

Scufița roșcată și câinele alb - piesă apotropaică de teatru

Această piesă de teatru este discutabilă; câinele alb nu se vede deloc, ba mai mult chiar numai se aude, se aude împreună cu câinele negru.
Pentru a înțelege acțiunea cer ca spectacolul să înceapă cu recitarea unei poezii, în fapt piesa este dedicată autorului acestei poezii.

cine naiba mai e și Tom Jones ăsta?

de Charles Bukowski

de vreo două săptămâni
eram încurcat cu o puștoaică
de 24 de ani în New York - 
asta se-ntîmpla
în timpul grevei gunoierilor,
și într-o seară stabila mea,
gagica mea clară, o femeie
de 34 de ani,
a intrat peste noi, zicînd
„vreau să-mi cunosc rivala”.
cînd a văzut-o, i-a spus
„o, ce pizdulice drăguță ești tu”
și pe-urmă au început
să se zgîrie -
țipete de pisici sălbatice,
gemete, sînge și pișat...

eram în chiloți și beat.
am încercat să le opresc,
am căzut, mi-am julit un genunchi. au luat-o pe scări,
s-au rostogolit în stradă.

au apărut patrulele de poliție,
un elicopter se-nvîrtea pe deasupra.

stăteam în baie și mă
priveam în oglindă.
rareori ți se-ntîmplă
la 55 de ani lucruri
atît de minunate.
era mai tare decît Revoltele
din Watts

stabila mea, aia de 34,
s-a-ntors în casă.
era pișată toată,
hainele rupte,
cu doi polițai după ea
care voiau să știe de ce.

mi-am aranjat chiloții
și-am încercat să le explic. *

Gong!

Noapte. De undeva se aud valuri izbind țărmul stâncos.

În spatele scenei este acest tapet (banner).
Un bărbat de aproximativ patruzeci de ani traversează apoi scena prin fața acestui tapet și se așează pe un șezlong, dă drumul la muzică și ascultă cu volumul redus, sex bomb de Tom Jones
(http://youtu.be/l1AiypRfTfc, pentru cei curioși de video).
Bărbatul gesticulează, parcă ar ține o femeie deasupra lui. O pipăie.

La un moment dat se aud niște lătrături. După felul lor, câinele ar fi de-o rasă mică, și flocos.

Bărbatul: - Iar își plimbă mititica câinele, să mă ridic să scriu o poezie în onoarea ei. Să mă întorc.

Scoate un caiet și un creion de sub șezlong.

B: Spre miezul nopții,
    Cățeaua latră disperată.

Afară se aude un alt lătrat, al unui câine de talie mijlocie, și flocos.

B: Suntem iarna-n călduri.
    Am ieșit afară deodată;

Ambii câini latră ușor.

B: Na, acum ce dracu mai scriu, că mă tulbură lătratul câinilor. O văd prin gard cum trece prin dreptul porții mele. Ce pas... Știu următoarele versuri:
    Și-o pizdulice-și plimba...
    Potaia pișată.

B: Mă scol să mă duc la gard. Să mă uit prin gard.

Bărbatul vine aproape în fața scenei. Face semn cu mâna.

B: Nu mă vede. Am să ies în fața porții. Dar stai să leg câinele meu.

B: Drăguțo, cum se face că-ți plimbi câinele în fiecare seară (ce dracu că-i noapte de-a binelea) prin fața porții mele.

Pe scenă intră o tânără, se aude un lătrat subțire, mai înfocat.

Tânăra: Stai să-mi leg câinele de pom, că n-am auzit ce-ați spus.

T: (apropiindu-se prin fața scenei) Da.

B: (Ce drăguță este roșcata asta) Nu ți-e frică la ora asta să-ți plimbi câinele pe strada asta întunecată.

T: Nu, învăț, n-am timp altcândva.

B: Pentru ce înveți?

T: Pentru bacalaureat, îl am peste câteva săptămâni.

B: Oooo, da, merită atunci. Nu vrei să intri și să stai pe șezlong să te uiți la priveliștea asta minunată?!

T: Ce facem cu câinii?!

B: Îi lăsăm și pe ei să se uite...

T: Al meu este mascul și a ta este cățea, dacă fac ceva...

B: Numai să poată al tău să se urce, că neagra mea-i din lup și collie, un fel de border collie. O să-i băgăm în grădină.

T: Bine, să nu pățească micul meu alb ceva.

B: Nu-ți fă nici o problemă, sigur câinele tău nu va păți nimic.

Fiecare se duce într-o parte a scenei, se aud lătrături amestecate, apoi din ce în ce mai puțin.

B: (întorcându-se spre fată) Ia te rog loc pe șezlong, am să-ți aduc o băutură rece, este foarte cald. O noapte fierbinte cum scrie poetul.

Bărbatul dispare. Fata vede caietul și îl răsfoiește. Când apare bărbatul, îl aruncă undeva în spate.

B: Să bem pentru noaptea asta minunată. Muzică?

T: Ce este în pahar?

B: Cola, cu ceva gheață, cu ceva tare...bun.

Tânăra gustă.

T: Este bun!

B: Uite, așa se bea...

Și bărbatul își trece mâna ținând paharul, pe sub mâna ei, încolăcind-o.

B: Bruderschaft se numește stilul.
    Ce bine miroși.

Deodată se aud câinii lătrând, puternic. Ea sare arsă, varsă o parte din băutură.
Bărbatul o liniștește cu vorba.

B: Mă duc eu să văd... ajunge în cealaltă parte a scenei, înjură printre dinți câinii, aceștia speriați tac brusc.

T: S-a-ntâmplat ceva cu câinele meu?

B: Nimic, totul este în ordine...

T: De unde este poza asta?!


B: De la Pirgos, din Peloponez...


T: N-am auzit de țara asta, este departe?


B: (apropiindu-se de ea, tânăra fiind cu spatele la el) Aș putea să ți-o arăt... (îi privește zulufii de pe ceafă. Este mai aproape de ea.)

Tânăra se-ntoarce brusc și privește ochii bărbatului ce sunt foarte aproape de nasul ei.

T: (încet) Aș vrea...

Se aud câinii din nou, parcă lătratul ascuțit este mai reliefat sonor.

T: Ah! (se scoală repede și fuge spre grădină, spre cealaltă parte a scenei)

Tânăra dispare câteva momente.

B: Când tai mărul și dai de sâmburi, aceștia stau atât de bine în colivia lor, de parcă ar fi centrul universului și totuși gustul lor este atât de diferit de pulpă.
Dorința mea care ar fi? Să gust sâmburii?

Apare tânăra în pași grăbiți.

T: Trebuie să plec, este târziu și câinii nu se înțeleg.

B: Mai stai, am să-ți povestesc despre Turn, despre cel ce stă și privește.

T: (mirată puțin) Bine, câteva minute, și stau aici în picioare.

B: (se apropie de tapet trecând prin fața ei) Uite, termină băutura în timp ce eu îți voi povesti.

Tânăra stă drept cu paharul în mână. Bărbatul arată ceva pe imaginea imensă.

B: Uite, aici în noapte, nu se vede, în spate de tot, este un turn -numai ziua se vede. L-au construit francii acum vreo opt sute de ani. Și turnul ăsta a văzut atâtea valuri în viața lui că se plictisea de moarte. Frații lui, împânziți prin toată țara au fost dărâmați, unul chiar a ajuns pe Acropole, altul care mai trăiește și este undeva în partea cealaltă spre Marea Egee, de unde veghează asupra unui mare templu dedicat zeiței Artemis Vavronas.

Tânăra veni mai aproape și se așeză pe șezlong. Tăcea și privea cum bărbatul din fața ei gesticula.

B: Ei bine la un moment dat se ivi un val cu creste verzi, pe care algele, asemeni unor benzi de celuloid se învârteau și străluceau. Dar valul acesta nu se apropia de țărm și doar așa, prin creasta lui verde-strălucitoare, sălta distant și mândru. Asta până când o barcă cu motor l-a tăiat și pletele lui verzi și blege au ajuns la mal. Tinerețea nu ține o veșnicie; a conchis Turnul.

Tânăra se ridică și se apropie de bărbat.
Atunci, parcă mai rău ca niciodată, au început câini să latre din nou.
Fata a fugit din nou și după câteva clipe s-a întors speriată.

T: Vino, cățeaua ta îmi călărește pudelul.

B: Asta pentru că vrea să-i arate cum se procedează, dar el nu poate din cauza staturii, alți câini nu mai pot din cauza vârstei.

T: Te rog...

Scena rămâne goală un minut. Se aude sex bomb cu valuri ce izbesc cu tărie un mal stâncos.

B: (mergând agale spre centrul scenei)

    Spre miezul nopții disperat
    Cățeaua mea latră ciudat.
    Suntem vara-n-călduri.
    Și-am ieșit afară deodată;
    Și-o pizdulice-și plimba frumos...
    Potaia pișată.
    Mai urma doar următoarea. 

Cortina!

* Charles Bukowski, dragostea e un cîine venit din iad, Polirom 2007, trad. Dan Sociu, pag.124-126.

Fără curent

Azi, începând cu ora 9 dimineața n-am avut curent electric.
Curentul a venit la ora 6 după-masa.
Azi am citit mai mult ca niciodată.
Vreau să vă dovedesc:
≪ stau lîngă geam și mă uit la gunoierii care tocmai sosesc. golesc containerele de gunoi. ascult să-l aud pe al meu. și iată-l: ZBANG ZDRANG BUMM! unul dintre domni se uită la celălalt:
     - nene, e un bețivan înrăit pe aici!
    duc sticla la gură și aștept să văd cum evoluează programele aeronautice ale statelor. ≫

Charles Bukowski - Însemnări despre un eventual suicid

Povești despre nebunia obișnuită, Rao, 2005, pag.199.

Trebuie să mărturisesc că azi mi-a plăcut.

Până și soarele a fost nespus de blând cu mine.

UN TIP POPULAR de Charles Bukowski

cercului meu

i.minus.com

cuvântul meu înaintea lecturii

Am ales această scriere a lui Bukowski pentru că reprezintă foarte bine și se simte foarte bine ceea ce se întâmplă la ora asta în lumea literară a minunatei mele patrii. Pentru cei lipsiți de imaginație dăm un mic de glosar de termeni; Gugg = ICR, Shakespeare=Sadoveanu, Creeley=Eminescu, Hirschman=Dinescu și aș putea continua la epuizare, dar las asta în seama cititorului.
Ceea ce este interesant, lăsând la o parte cinismul autorului, este felul în care persoana întâi devine a treia și invers.
Am copiat ascultând Concertul 1 și 2 de vioară de Prokofiev, nu contează cine cântă.
Lectură plăcută.

***

          de două ori m-am îmbolnăvit de gripă, de gripă, și ușa mea se trântește încontinuu și sînt din ce în ce mai mulți oameni, și fiecare are impresia că are ceva de oferit, și ușa zbang zbang zbang, întotdeauna aceeași poveste, țip:
          - STAȚI PUȚIN! STAȚI PUȚIN!

          îmi trag o pereche de pantaloni pe mine și le deschid. dar sînt foarte obosit, nu dorm niciodată cît ar trebui, n-am mai fost la budă de 3 zile și, exact, ați ghicit, o iau razna, și toți oamenii ăștia au energia lor specială, părțile lor bune, eu sînt un singuratic, dar nu sînt chiar ciufut, numai că mereu, dar mereu se găsește cîte ceva. mă gîndesc la ce spunea mama în germană, nu mai știu cum suna exact, dar era ceva de genul: „emmer etvas!” ceea ce însemna: „tot timpul cîte ceva”. ceea ce un om nu are cum să înțeleagă decît după o anumită vîrstă, nu că vîrsta ar fi un avantaj, numai că îți prezintă aceeași scenă la infinit, ca un film despre casa de nebuni.

          e un tip solid, îmbrăcat în pantaloni soioși, tocmai sosit dintr-o călătorie, care crede în munca lui și chiar nu scrie prost, dar sînt cam suspicios față de încrederea asta a lui, la fel cum lui nu îi prea place faptul că nu ne pupăm și nu ne îmbrățișăm în mijlocul camerei. e un tip amuzant. un actor. ar trebui să fie. atrăit mai multe vieți decît zece oameni la un loc. dar energia lui, admirabilă, începe pînă la urmă să mă obosească. nu dau doi bani pe lumea poeților sau pe faptul că l-a sunat pe Norman Mailer, că-l cunoaște pe Jimmy Baldwin, sau pe altceva, pe orice altceva, și văd că nu prea mă înțelege, pentru că nu prea mă entuziasmez de superioritatea lui. OK. oricum, to îmi place. e mai bu decît 999 dintr-o mie. dar sufletul meu german nu se potoli pînă cînd nu îl voi găsi pe al o mielea. sînt foarte liniștit și îl ascult, dar în adîncul sufletului meu clocotește o doză enormă de nebunie, cu care ceilalți trebuie să fie pînă la urmă atenți, altfel o să am eu grijă de ea, într-o zi, într-o cameră jerpelită de motel, mai jos de Vermont Ave. deci așa. la naiba!

          deci, tipul vorbește. e amuzant. mă face să rîd.
          - 15 mii de parai. am luat 15 mii. a murit unchiu-miu. și ea se trezește că vrea să se mărite. sînt gras ca un porc. mă hrănea bine. cîștigă vreo 300 pe săptămînă, o slujbă serioasă, iar acum vrea să se mărite și să-și dea demisia. plecăm în Spania. OK, și lucrez la o piesă, am o idee trăsnet, în concluzie, mă pun pe băut și futut cu toate fetițele. și apare un tip din Londra care vrea să-mi vadă piesa, vrea s-o pună în scenă, OK, vin acasă de la Londra și aici, băga-mi-aș pula, aflu că nevastă-mea se fute cu primarul orașului, prietenul meu cel mai bun, și mă duc la ea și-i zic:

           - CURVĂ ORDINARĂ, TE-AI FUTUT CU PRIETENUL MEU CEL MAI BUN, CARE, PE DEASUPRA, MAI E ȘI PRIMAR. AM SĂ TE OMOR, CĂ IAU NUMAI 5 ANI, PE MOTIV DE ADULTER!
          se plimba de colo pînă colo prin cameră.
          - și ce s-a mai întîmplat, îl întreb.
          - cică, „hai bagă cuțitul în mine, fătălăule!”
          - ăsta da curaj, îi zic.
          - păi da, zice, că aveam ditamai cuțitul de măcelar în mînă și l-am zvîrlit cît colo. avea prea multă clasă pentru mine. prea multă clasă de mic-burghez.
          așa. apoi, dragii moșului, a plecat.

          m-am întors în pat. simțeam că mor. nu interesa pe nimeni. nici măcar pe mine. m-au apucat frisoanele din nou. nu-mi mai ajungeau păturile. tot frig îmi era. și mintea îmi era rece - toate aventurile minții omenești mi se păreau o înșelătorie, niște prostii, mi se părea că, de cînd mă născusem, fusesem aruncat într-o adunătură de escroci; și, dacă nu înțelegeai înșelătoria sau nu erai de partea lor, erai terminat, scos din joc. era o plasă solidă, țesută de secole, n-aveai cum să rupi firele. el nu voia să rupă firele, nu voia să fie un învingător; știa că Shakespeare scria prost, că frica îl mîna pe Creeley; nu conta. tot ce-și dorea era o cămăruță, doar pentru el. numai pentru el.
          odată îi mărturisise unui prieten, despre care pe atunci credea că-l înțelege:
          - niciodată n-am fost singur.
          la care prietenul lui îi răspunsese:
          - ești un mincinos nenorocit.

          s-a băgat la loc în pat, bolnav, a trecut o oră, soneria a sunat din nou. s-a deci să nu o mai bage în seamă.
          dar soneria și bătutul reîncepură cu atîta violență, încît s-a gîndit că ar putea fi totuși ceva important.
          era un tip tînăr, evreu. un poet destul de talentat. dar ce dracu' vrea?î
          - Hank?
          - da?
           împinse ușa, tînăr, plin de energie, plin de încredere în aiureala cu poezia - în toate prostiile alea: că, dacă omul este un om bun și un poet foarte bun, va fi recompensat undeva dincoace de dincolo de lume. puștiul pur și simplu nu știa. gașca de la Gugg (Fundația Guggenheim, care acorda burse substanțiale scriitorilor și artiștilor (n.red.)) era deja chitită pe cei grași și comozi de atîta supt pula, și pîndit, și predat engleză pentru începători la universitățile din toată țara. totul era făcut să te termine. sufletul nu va triumfa niciodată asupra înșelătoriei. abia la un secol după moarte, și atunci îți vor folosi sufletul ca să-i păcălească pe alții. totul se ducea de rîpă.

          intră. student tînăr, viitor rabin.
          - o, doamne, a fost groaznic, spuse.
          - ce? l-am întrebat.
          - drumul spre aeroport.
          - da?
          - Ginsberg și-a fracturat coastele în accident. Ferlinghetti n-a avut nici pe dracu' și ăsta încearcă să facă mișto de un tip, oribil, cu trucuri, mi s-a părut jalnic. pînă la urmă l-au huidit ăștia, s-au prins. Hirschman mai face și el porcării din astea.
           - nu uita, Hirschman e obsedat de Artaud. are impresia că, dacă un om nu se poartă ca un nebun, nu e geniu. mai lasă-l puțin, poate-poate.
          - la dracu', zice puștiul, mi-a dat 35 de dolari să-ți dactilografiez poeziile alea pentru următorul tău volum, dar sînt prea multe. DOAMNE ISUSE HRISTOASE, nu mi-am închipuit să fie atît de MULTE!

          și cînd un evreu rostește numele lui Isus, e clar că e groasă treaba. așa că mi-a dat 3 dolari și eu i-am dat zece, și amîndoi ne-am simțit mai bine. mi-a mai mîncat și-o jumătate de baghetă franțuzească, cu o murătură sfințită, și a plecat.

          m-am băgat la loc în culcuș și m-am pregătit să mor, și toate chestiile astea bune, rele, băieții buni și băieții răi, scriindu-și rondelurile, încordîndu-și mușchii aschilambici de poeți, mă obosesc, sînt prea mulți, prea mulți care încearcă să dea lovitura, prea mulți care se urăsc reciproc, și sînt unii faimoși care nu merită să fie, dar sînt și mulți care merită, așa că toată treaba e epuizantă, deprimantă, oscilantă, „m-am întîlnit cu Jimmy la un chef...”
          ce să spun, tre' să le înghiți căcatul. așa că se întoarse în pat. și se uită la păianjenii care înghițeau pereții. acesta era locul unde se simțea cel mai bine, întotdeauna. nu suporta mulțimea, poeții, ne-poeții, eroii, ne-eroii - nu putea să-i suporte. era sortit pierzaniei. singura lui problemă era să-și accepte pierzania cît mai ușor. el, eu, noooi, voi...

          ajunse în pat, în sfîrșit, tremurînd de frig. moartea ca o burtă albă de pește, ca o salivă albă. gîndește. toată lumea moare. perfect, dar nu și pentru mine și încă o persoană. bine. există o grămadă de teorii, o grămadă de filosofi. sînt obosit.
          da și cum spuneam, gripa, gripa, moartea naturală provocată de frustrări grosolane și de lipsa afecțiunii, și uite-mă în sfârșit în pat, întins, singur, transpirat, holbîndu-mă la cruce, luînd-o razna în felul meu propriu și personal, cel puțin e al meu, zilele acelea cînd nu mă deranja nimeni, acum întotdeauna sună sau bate cineva la ușa mea, nu cîștig nici 500 de dolari pe an din scris, dar ei vin și-mi bat la ușă, vor să mă VADĂ.
          el, eu, m-am culcat la loc, mi-era greață, transpiram, muream, chiar muream, doar să mă lase în pace, mă doare-n cur dacă sînt un geniu sau un idiot, lăsați-mă să dorm, lăsați-mă măcar o zi, să mi-o petrec cum vreau eu, și soneria sună din nou.
          ai fi zis că era Ezra Pound cu Ginsberg sugîndu-i pula...
          și zise:

          - stai un pic, lasă-mă să-mi pun pantalonii.
          afară toate luminile se aprinseseră. ca niște neoane. ca niște floace de prostituată.
          era un profesor de engleză, cine știe de pe unde.
          - Buk?
          - daa. sînt bolnav, omule. gripă. foarte contagios.
          - îți faci brad anul ăsta?
          - nu știu. momentan, sînt pe moarte. e și aia mică în oraș. dar acum sînt fosrte bolnav și contagios.
          se dă doi pași înapoi și îmi întinde un bax de 6 beri, la o lungime de braț, apoi deschide ultimul lui volum de poezii, îmi dă un autograf și pleacă, știu că amărîtul habar n-are de scris, și n-o să aibă niciodată, dar se agață disperat de niște rînduri pe care le-am scris cîndva undeva că n-o să aibă nabar niciodată.
          dar nu e o competție; marea artă nu e deloc competiție, marea artă poate fi guvernul sau copii, sau pictorii, sau muiștii, sau orice altceva.
          i-am zis la revedere tipului și baxul de beri, apoi i-am deschis cartea:
          - ... grație unei burse Guggenheim a petrecut anul universitar 1966-1967 studiind și făcînd cercetări în cadrul...”

          aruncă volumul într-un colț, convins că era prost. toate premiile li se dădeau celor deja -grași, care aveau timpul și priceperea să-și ia un formular pentru a cere căcatul ăla de Gugg. el nu văzuse niciodată unul. nu prea le găseai facînd pe taximetristul sau pe recepționerul la vreun hotel din Albuquerque. mama mă-si.
          se întoarse din nou în pat.
          sună telefonul.
          și la ușă bătea cineva.
          gata, pînă aici. nu-i mai păsa. nu-i mai păsa de nici un zgomot și nici o imagine, nu dormise de 3 zile sau 3 nopți, nu se căcase după cină, în sfîrșit era liniște. era cît se poate de aproape de moarte, fără să fie idiot. dar fiind aproape idiot.era minunat. plecaseră.
          și chipul hristosului de pe tavanul camerei închiriate începu să crape încet, și el zîmbi, în timp ce tencuiala veche de 200 de ani îi cădea în gură, o înghiți, apoi se sufocă și muri.

Charles Bukowski, Povești despre NEBUNIA obișnuită, Rao, 2005, pag.228-232.

Trei poezii - prima a lui Eminescu

Timișoara, P-ța Libertății

De-or trece anii ...

Mihai Eminescu

De-or trece anii cum trecură,
Ea tot mai mult îmi va plăcé,
Pentru că-n toat-a ei făptură
E-un "nu ştiu cum" ş-un "nu ştiu ce".

M-a fermecat cu vro scânteie
Din clipa-n care ne văzum?
Deşi nu e decât femeie,
E totuşi altfel, "nu ştiu cum".

De-aceea una-mi este mie
De ar vorbi, de ar tăcé:
Dac-al ei glas e armonie,
E şi-n tăcere-i "nu ştiu ce".

Astfel robit de-aceeaşi jale
Petrec mereu acelaşi drum...
În taina farmecelor sale
E-un "nu ştiu ce" ş-un "nu ştiu cum". 

http://www.mihaieminescu.eu/opere/poezii/de_or_trece_anii.html

Cine naiba mai e și Tom Jones ăsta?

Charles Bukovski

traducere Dan Sociu

de vreo două săptămîni
eram încurcat cu o puștoaică
de 24 de ani în New York -
asta se-ntîmpla
în timpul grevei gunoierilor,
și într-o seară stabila mea,
gagica mea clară, o femeie
de 34 de ani,
a intrat peste noi, zicînd
„vreau să-mi cunosc rivala”.
cînd a văzut-o, i-a spus
„o, ce pizdulice drăguță ești tu”
și pe-urmă au început
să se zgîrie -
țipete de pisici sălbatice,

gemete, sînge și pișat...
eram în chiloți, și beat.
am încercat să le opresc,
am căzut, mi-am julit un
genunchi. au luat-o pe scări,
s-au rostogolit în stradă.

au apărut patrulele de poliție,
un elicopter se-nvîrtea pe deasupra.

stăteam în baie și mă
priveam în oglindă.
rareori ți se-ntîmplă
la 55 de ani lucruri
atît de minunate.
eram mai tare decît Revoltele
din Watts.

stabila mea, aia de 34,
s-a-ntors în casă.
era pișată toată,
hainele rupte,
cu doi polițai după ea
care voiau să știe de ce.

mi-am aranjat chiloții
și-am încercat să le explic.

Charles Bukovski, Dragostea e un cîine venit din iad, Polirom, 2007, pag.124-126.

Pavor nocturn

Dan Sociu

[...]
într-o galaxie îndepărtată, cu milioane de ani în urmă,
au fost zile de vară cînd, spre sfîrșitul lor,
la întoarcerea acasă, am fi putut să rămînem o familie
tînără, cu sare de mare pe piele, viitorul intact și
nucleele atomilor în specia lor inițială. o ploaie scurtă
s-ar fi topit deasupra flăcărilor, arcuindu-se peste
autostradă, fără să o atingă.
dar verile acelea s-au terminat, acum
n-ar fi decît un ocol furios, fără impact,
printre umbre.
[...]

Dan Sociu, Pavor nocturn, Cartea Românească, 2011, pag.65.

„Tot ce nu este crezut rămâne decorativ” - Jean Cocteau *

≪Opunîndu-l pe Homer într-o întrecere poetică, anticii nu făceau decît să urmeze exemplul lui Hesiod care, în prologul Teogoniei, atribuie muzelor următoarea formulă:

„Știm a vă spune minciuni numeroase, ce parcă aievea,

Însă atunci cînd vrem, noi putem rosti adevărul...”

v, 27-28

Primul vers este luat din Odiseea (XIX,203) și se referă la Ulise, ale cărui minciuni iscusite definesc caracterul fantastic al poemelor homerice. Acestei poezii izvorîte din imaginație, care nu-și propune decît să-și distreze ascultătorii, Hesiod îi opune o poezie didactică întemeiată doar pe adevăr și cuprinzînd o învățătură autentică. Teogonia conține învățătura religioasă, Munci și zile învățătura morală și regulile vieții practice pentru agricultor și pentru neguțător.≫ (Jean Defradas) **


≪...în principal, nu aveam de gînd să putrezim în rahat pentru totdeauna, căci, deși rahatul e un bun profesor, nu te poate învăța decît un anumit număr de lecții, după care te poate trage la fund și înghiții definitv.≫ (Charles Bukovski) ***

În mijlocul unor ani, unii s-au trezit că-i pot educa pe oameni să viseze, au inventat astfel religia, apoi politica, mai apoi drepturile omului. Toate s-au dovedit ca fiind un mare rahat, astăzi libertatea se câștigă greu, îți trebuie o condiție, una socială, restul este decor.

 ________________________________________
* Jean Cocteau, Opium-Jurnalul unei dezintoxicări, ed. Art, 2007, pag.64;
** Jean Defardas, Literatura elină, ed. Tineretului, 1968, pag.36;
*** Charles Bukovski, Povești despre nebunia obișnuită, ed.Rao, 2005, pag.158.

Locul lui Bukovski

9 din 10 când aleargă 9 - noroc de căcat

Bukovski merge la curse, mărturisește că dacă nu vede cel puțin o cursă la câteva zile, nu mai poate scrie. Este un ignorant în ale curselor (de cai), i se pare aiurea alergarea cailor, nu vede rostul. Peste toate acestea nu poate scrie dacă nu vede acele fețe, sute de fețe -care, precum își aduce aminte, au un singur gând: să câștige. Atunci se întoarce acasă și scrie:



P.S. În graba mea unele greșeli de ortografie s-au strecurat în subtitrare; nu poți să asculți muzică și poezie în același timp, dar sunt sigur că voi pricepeți cele înșiruite de marele poet Bukovski, chiar mai bine decât mine.

Filmul la http://www.imdb.com/title/tt0342150/