 |
| La grande bellezza |
„Îmbătrânesc învățând în toate zilele câte ceva.”
Solon
Să ai parte de-un privilegiu în locul unui priveghi.
De o prisacă într-un loc de unde se aude cântul unei privighetori.
Să ai parte de-un murmur, de-un bâzâit, de un stol. Ai mai putea -în acel loc, să ai parte de-un foșnet, de pașii apăsați ai vreunui vânător, de pașii sacadați ai vreunui țap. În acel loc se pot petrece multe.
Există un loc, pe care-l putem numi oricând un
țărm.
„Tu țărm, eu aș fi val venind spre tine...” (
Romeo și Julieta, Shakespeare)
Vibrația...
Cea pe care Jep Gambardella din filmul (a cărui imagine este mai sus);
La grande bellezza, o caută. Nu există în lumea noastră acestă vibrație, este un subterfugiu.
Există la Schubert (Schubert- 4 Impromptus, D. 899 / Op. 90 - youtube key) o astfel de vibrato.
Există în teoria string-urilor o astfel de interpretare.
Mai există o formă de trăire, de exaltare, de emancipare, de frustrare -că mai vâslesc unii, din când în când pe râu, și trec prin fața bordeiului tău, îngropat în malul lutos -dând din mâini, exaltați de frumosul geometric al echilibrului pe care trestia acoperișului tău larg îl face față de ferestruica ta mică, prin care la inundații primăvăratice, apa intră-n casă.
Este vorba -sau acțiunea, despre ceea ce vedem și ceea ce credem.
Filmul, o retrospectivă a aruncării în valuri, în L'eclisse, a minunatei Monica Vitti în fața unui Ulise întruchipat de Alain Delon, în care fântâna este cea care suferă. (A se vedea cheltuielile de reconstrucție și de revigorare a debitului.)
Atunci mă întorc pe spate și sforăi visând la ... cea care mă face. (sună a italiană nu!? -repetați)
