Biblioteca

http://www.1st-art-gallery.com/Giovanni-Battista-Piranesi/Allegorical-Frontispiece-Of-Rome-And-Its-History,-From-%27le-Antichita-Romane-De-G.B.-Piranesi-1756,-Published-In-Paris,-1835.html

Împăratul pregăti cu luare aminte toate planurile noii sale biblioteci. Somptuozitatea construcției trebuia să pună în umbră tot ceea ce se construise până atunci; Marea Bibliotecă, leagănul civilizației.
În câțiva ani totul putea fi gata. Dar împăratul muri la frontierele imperiului în luptă cu barbarii de la soare-răsare și fiul său ce veni la putere tărăgănă cât de mult putu construcția Marii Biblioteci, banii folosindu-i pe mari petreceri imperiale.

Când în sfârșit Marea Bibliotecă era gata, noul împărat invită la una din petrecerile sale și pe bibliotecarul ce va răspunde de tot patrimoniul ce va fi instalat în construcția nouă.
„Vreau să arăt lumii ce-am făcut eu! Vreau să aranjezi cât se poate de repede toate manuscrisele, toate scrierile și desenele pe care le avem în Marea Bibliotecă...”

Și într-adevăr, totul se termină repede.
Când împăratul își făcu timp și vizită Marea Bibliotecă, constată că în Marea Sală erau doar câteva cărți, toate rafturile și toate dulapurile fiind goale. Pe o masă de marmură albă, nu prea mare, nu prea mică, stăteau doar câteva cărți. Neînțelegând nimic și nedorind să se facă de rușine datorită neștiinței lui, împăratul traversă cu pași repezi intrând în următoarea sală.

Din sala în care tocmai pătrunse împăratul, se deschideau, asemeni petalelor unei margarete, scări ce urcau în spirale largi spre etajele superioare. Dar și în sala aceasta, văzu iar câteva cărți în fiecare așezământ mural, lateral, care ar fi trebuit să cuprindă sute, zece mii poate în total.

Urcă mai sus în tăcere, alaiul din urma sa nici nu mai îndrăznea să-l urmeze. În schimb bătrânul bibliotecar, da. Mai sus întâlni chiar aproape zece cărți într-o nișă, iar sus de tot putea număra, în toate sălițele câteva sute.

Împăratul se întoarse, privi în stânga, în dreapta, și-l văzu doar pe bibliotecar;
„Restul, unde sunt !?”
„La subsol mărite împărat...”
„Explică-mi de ce nu înțeleg nimic!”
„Mărite împărat, în prima sală, ați văzut cărțile de căpătâi, primele cărți ale umanității noastre. Cele ce cuprind de fapt totul. Apoi, în cealaltă sală, ați văzut cărțile care au împrumutat idei din primele și care le-au dezvoltat minunat; și acestea merită citite.”

„Și mai sus?”
„Mai sus sunt cărțile care au reușit să se desfășoare datorită precedentelor, sărind de la o ideea la alta, reușind totuși să exprime ceva natural și folositor.”

„Bine, bine, restul de ce sunt la subsol?”
„Pentru că cel ce le va citi pe acestea -primele, sigur înțelegându-le le va căuta și pe celelalte, neînțelegându-le nu va avea nevoie de celelalte.”

Intangibilitatea cărților

Cărțile din rafturile librăriilor devin intangibile. Sunt atât de frumoase, pe cât sunt de scumpe.
Titlurile nu ne mai spun nimic, pentru că prea-frumosul din jurul lor le transformă în semne ce nu merită a fi interpretate, ci doar privite.

Raftul de lemn pe care stau aceste cărți minunate le face concurență, lumina subtilă la fel, totul devine o vitrină deschisă -este adevărat, dar nu-ți vine să pui mâna de teamă să nu strici ceva.

N-am îndrăznit nici măcar să scot Ciuma lui Camus ca să văd cât costă de teamă că s-ar putea în paginile ei să citesc alt sfârșit, să dau de vreun happy-end livresc. Și nici Citadela n-am stricat-o, cu toate că ascunde grozăvii pe care omul de rând nici nu le bănuiește. Este de prisos să continui, mai bine fac un pact pentru a scăpa de lumea asta atât de frumoasă și de minunată.

Norma de carne sau de carte?

Din reclama Metro pe această lună

lui Șerban Tomșa

Shylock ca beneficiar al unui contract oneros vrea o livră de carne din trupul lui Antonio, împrumutatul. Shakespeare readuce în teatrul său tema descompunerii. În piesa sa, „Neguțătorul din Veneția”, povestește o întâmplare care pare banală. Pentru a nu fi atât de direct și ermetic totodată, plasează acțiunea la Veneția, un Corint feudal pentru vremea sa. Dar niciunde nu se vede, și mulți nu cred asta, în felul în care Antonio a încheiat contractul de împrumut -gajul fiind livra de carne din trupul său, că Antonio de fapt s-a metamorfozat într-o vită. Vită la propriu, dar și la figurat. Vită, căci nu gândești (dar vai ce frumos ești) și vită pentru că nu ai ajuns atât de jos (moral), încât să ajungi la mezat.

Piesa pomenită se poate vedea într-o versiune cinematografică extraordinară în regia lui Michael Radford, The Merchant of Venice. Un om care s-a ocupat să ni-l amintească pe Regele Lear și pe Pablo Neruda, a fost și prin 1984, mai ales a stat un timp în camera 101.

Astăzi, am fost invitat (prin reclama poștală), să vin repede, că este ieftin, mai ieftin decât ceafa de porc, să cumpăr un kilogram de carte. Alăturarea standardului internațional de greutate cu cartea nu-mi este nouă. Posturi de radio și televiziune au emis-o ani de-a rândul. Subiectul a fost ocolit în mintea mea, orice propagandă vizuală sau auditivă are gradul ei de relativitate; până când ea devine scrisă, parcă legiferată, chiar și dacă a fost scrisă pe un bilet de tramvai sau autobuz, sau chiar cu ruj pe-un șervețel (asta deja nu-mi mai aparține).

Cartea, în felul ei, nu se poate cântări, nici creierul uman nu se poate, aproximațiile s-au făcut pe cadavre, toată transpirația electrică a neuronilor a lipsit atunci. Știu că oamenii când mor, se lasă așa, brusc și dintr-o dată în sicriul care le devine povară. Dar ei devin mai ușori și vor deveni și mai ușori, până când vor dispărea.

Din trupul spiritual al unui scriitor s-a smuls o carte și s-a cântărit, hârtia și-a spus densitatea, poate fi mai ușoară sau mai grea. În urma acestui efort, scriitorul, fie că este în viață sau nu, suferă, suferă și memoria lui; a ajuns la kilogram.

Poate că greșesc, poate că sunt cărți care merită a fi cântărite. Cartea de fapt a ajuns și ea un spectacol. Sunt cărți -denumirea le conjură pe toate, care apar și dispar, care sunt cântărite și care nu. Îmi este greu acum să definesc drepturile cărților, atunci când cele ale omului au ajuns la cântar.

Am întâlnit oameni care iubesc nespus de mult cărțile, îmi vine să-i cântăresc! Ce-am ajuns! Îmi vine să cântăresc și jucăriile, cât de rău am ajuns.