O stare curentă

https://02varvara.wordpress.com/2008/06/24/the-ukraine-torpedoes-strategic-deal-with-russia/

Georges Bataille
6. Digresiune despre ideea de bază a lui Stalin

≪Oricum, gîndirea lui Stalin însuși, departe de a putea rezolva problemele pe care imensa influență a acțiunii sale le-a pus, n-a știut să discearnă cu claritate ceea ce, în ideile lui Marx despre revoluția popoarelor avansate, se îndepărta de cursul real al istoriei. El n-a știu să vadă că o asemenea revoluție trebuia să fie preludiul unui antagonism final între țările bogate și cele sărace, opunînd, pe ruinele lumii feudale, proletarii săraci și burghezii bogați.

E chiar deosebit de oportun să observăm că fidelitatea sa față de schema marxistă l-a antrenat, într-un caz notabil, la o veritabilă ciudățenie. Este vorba de data asta de fidelitatea față de o teză a lui Lenin (însă această teză n-are sens decît dacă nimic nu vine să tulbure doctrina marxistă despre revoluția din țările industriale).

Pasajul în cauză din Problemele socialismului este, de altfel, singurul care a atras atenția generală. Paragraful șase din prima parte este intitulat: „Despre inevitabilitatea războaielor între țările capitaliste”. În mod paradoxal, Stalin afirmă aici că „teza lui Lenin, după care imperialismul dă naștere inevitabil la războaie” nu e nicidecum perimată. Chiar după cel de-al doilea război mondial, antagonismul între diversele țări capitaliste ar fi, după el, mai puternic decît antagonismul dintre capitaliști și comuniști. Toată lumea consideră că, în lumea actuală, singurele războaie previzibile ar opune burghezii și proletarii. Dar Stalin nu crede asta.

„Atunci cînd Germania hitleristă, spune el, a declarat război Uniunii Sovietice, blocul anglo-franco-american, departe de a se ralia Germaniei hitleriste, a fost obligat, dimpotrivă, să se coalizeze cu U.R.S.S. Împotriva Germaniei hitleriste. Prin urmare, lupta țărilor capitaliste pentru stăpînirea piețelor și dorința de a-și elimina concurenții s-au dovedit practic mai puternice decît contradicțiile între lagărul capitalismului și cel al socialismului.” Pentru Stalin nimic nu s-a schimbat.

Această manieră de a vedea lucrurile, care a avut un sens în epoca cînd ansamblul țărilor capitaliste era mult mai puternic decît puterea comunistă, exprimă cu siguranță o logică a situației care nu putea să nu se impună, după Stalin. El s-a străduit să „evite un nou război mondial cu mijloacele ≪luptei pentru pace≫”.
Ar fi inutil să ne îndoim de intențiile sale. Dar această mișcare, spune el, „nu urmărește răsturnarea capitalismului și instaurarea socialismului - ea se mărginește la lupta democratică pentru menținerea păcii.
„Se prea poate, adaugă el, ca... lupta pentru pace să evolueze ici și colo spre lupta pentru socialism.” Dar mișcarea pentru pace, care va evita poate un „război dat”, „să nu fie totuși de ajuns pentru a înlătura inevitabilitatea războaielor în general între țările capitaliste.”≫

Georges Bataille, Suveranitatea, Paralela 45, 2004, pag.111-112.

Spre dictatura păcii - Epoca Edo

http://commons.wikimedia.org/wiki/File:Sekigaharascreen.jpg

Danielle Elisseeff

≪         Victoria familiei Tokugawa pe calea armelor

     Toți copiii japonezi au învățat la școală timp de cel puțin trei secole că bătălia cea mai importantă din istoria lor, care nu duce totuși lipsă de ele, este cea de la Sekigahara, din 1600. Ea s-a desfășurat într-una din acele trecători muntoase situate în actuala prefectură Gifu, care fac în prezent legătura dintre Kanto și Kansai, adică între Japonia de est și cea de vest. După calendarul occidental, era luna octombrie (20-21) și ploua. Peste 200 000 de oameni se băteau din răsputeri, în esență cu arma albă, de mai mult de douăzeci și patru de ore, bălăcindu-se în noroi, fără ca vreuna din tabere să poată câștiga un avantaj decisiv asupra celeilalte. De o parte se afla Ieyasu, iar de cealaltă parte fiul răposatului Hideyoshi, fiecare tabără având numeroși aliați, adesea dintre cei mai nobili. Lupta ar fi putut dura până la epuizarea forțelor angajate, dacă Ieyasu nu s-ar fi priceput să negocieze rapid în timp ce se lupta; după ce a obținut (pe 21 octombrie) ralierea câtorva daimyo, a căror trădare l-a afectat grav pe adversar, soarta bătăliei s-a schimbat brusc, aducându-i victoria.

     Cu aceeași prudență care nu i-a lipsit niciodată, el a confiscat în 1601 și le-a împărțit unor oameni siguri fiefurile care, dacă ar fi fost lăsate în posesiunea unor personaje prea puțin fidele familiei Tokugawa, le-ar fi putut da puteri periculoase. Ieyasu și-a făcut astfel socotelile și a hotărât să micșoreze numărul fiefurilor independente, pentru a evita inconvenientele unei fărâmițări prea mari și deopotrivă alianțele efemere și instabile pe care le favoriza existența acestora: de-acum, fiefurile nu aveau să mai constituie parcelele izolate ale unei puteri regionale personale, fie ea și minusculă, ci unități administrative unde urma să-și aibă sediul personajul desemnat să reprezinte guvernul central. În acest proces de raționalizare, de concentrare a sarcinilor administrative și judiciare, mii de soldați – ai căror mici vasali trebuia la rândul lor să opteze între a redeveni țărani sau a accepta o slujbă militară la un senior mai puternic decât ei – s-au pomenit fără lucru și fără stăpân, îngroșând astfel rândurile spadasinilor fără rost, aruncați brusc în afara sistemului, lipsiți de orice sursă de venituri și devenind astfel ronin: această tragedie a semisoldaților – sau mai exact a ne-soldaților în stil japonez – avea să inspire peste cincizeci de ani cele mai frumoase piese ale repertoriului teatral al capitalei shogunale, Edo.

http://www.newworldencyclopedia.org/entry/File:Tokugawa_1.jpg

     Oficial, Ieyasu a ținut să pară plin de mărinimie și măreție, așa cum îi impunea funcția de shogun pe care i-a atribuit-o împăratul în 1603, ca recunoaștere a talentului său. Pentru a-și dovedi generozitatea, Ieyasu i-a acordat în același an învinsului de la Sekigahara mâna nepoatei sale, încheind astfel o alianță matrimonială flatantă, reprezentând totodată un gaj de pace pentru Hideyori, a cărui situație, atât militară, cât și politică era la pământ; pentru Ieyasu era totodată un mod de a-și arăta mărinimia aducându-i un omagiu tatălui adversarului său, genialul și din fericire defunctul Hideyoshi. Cât despre fată, ea a fost transformată, ca toate moștenitoarele familiilor de vază, în ostatic politic. Anii au trecut în aparență liniștiți. A sosit totuși ziua cînd ineluctabilul s-a produs în cele din urmă: Ieyasu a considerat că Hideyori respectul cuvenit. Indiferent că a fost vorba de un pretext sau de o realitate, Ieyasu a găsit un motiv pentru a asedia castelul din Osaka, unde Hideyori avea, în urma bătăliei de la Sekigahara, domiciliu forțat.

http://omoroiyona.blogspot.ro/

     Împresurarea fortăreței a avut loc în plină iarnă (1614-1615), ceea ce constituia o raritate, o noutate tactică. Atmosfera nu mai dădea loc toleranței, atât politice, cât și religioase: în acea iarnă au fost distruse bisericile construite la Kyoto, la fel ca tot ce risca să împiedice funcționarea noii puteri. În scurt timp, Hideyori, retras în ultimele bastioane ale fortăreței sale în flăcări, nu a mai avut altă scăpare decât sinuciderea, iar Ieyasu a intrat în ruinele castelului pe care l-a incendiat până la temelii. Apoi, sentimentele și chiar legile rudeniei cedând întotdeauna în fața celor ale puterii și ale răzbunării, Ieyasu deloc tulburat, a pus ca fiul lui Hideyori – deci propriul său strănepot – care avea doar șapte ani, să fie decapitat, în timp ce sora acestuia, în vârstă de șase ani – deci strănepoata sa – era trimisă neîntârziat la mănăstire. Fantoma lui Hideyoshi probabil că s-a răsucit în mormânt: urmașii lui, pe care îi dorise și îi iubise atât de mult, nu mai existau și nu aveau să-i mai umbrească niciodată pe membrii familiei Tokugawa. Și totuși, în mod paradoxal, pe acest act de o violență extremă s-au întemeiat două secole și jumătate de regim aducător al unui beneficiu și mai rar în Japonia decât în alte părți: pacea.≫

Danielle Elisseeff, Istoria Japoniei, ed. Lucman, pag.129-132.

Power, Play, and Dialogic Imagination in Late Tokugawa Japan