În drumul meu zilnic spre servici, atunci când aglomerația întrece orice așteptare autistă, cotesc pe un sens unic de vreo sută de metri după care intru în cartierul nou, pe care niște antreprenori italieni l-au prefăcut într-un șir de case lipite, cu un metru de grădiniță în fața intrării. Puțin mai târziu reușesc să ocolesc acel nod auto pe care mai degrabă l-ai desfunda printr-o lovitură.
Trecând prin lungul caselor nelocuite încă, pe dreapta, la un anumit număr, pe ferestruica zăbrelită aflată în imediata ușii de intrare, apărea un chip de bărbat, trecut de prima tinerețe (chiar și de a doua), care deschidea gura -atunci când eram în dreptul lui, ca și cum ar exclama, ar emana, un „O”, un lung șir de „ooo”-uri.
Cum acest triș rutier nu-l întrebuințam decât o dată sau de două ori pe săptămână, ca și cum să nu profităm prea mult de exuberanța căii ușoare; chipul bărbatului mi s-a întipărit în minte, la fel cu „O”-ul său prelung și repetitiv, dar fără să aud vreun sunet, căci ultima oară chiar am rulat încet cu toate geamurile deschise. Afară cântau doar păsările.
Nu m-aș fi folosit de această amintire vie, dacă nu s-ar fi repetat și mai ales dacă, în felul său, bărbatul nu mi-ar fi amintit de ceva. De ceva de care eu încă nu pot să scriu cu putere că ar fi ceva real.
Ori tocmai referința că ceea ce văd nu este adevărat (sic!), m-a făcut să caut și-am și găsit faptul prin care un bărbat a fost dat dispărut. Acesta făcea parte din tribul Kawahiva care se găsește la limita izvoarelor fluviului Amazon, la granița Braziliei cu Peru. Bărbatul pronunța vocala care în limba sa înseamnă „Ajutor!”, pe bărbat îl chema... nu pot să transcriu, dar am găsit traducerea: „porumbel”.
Mult mai târziu l-am întâlnit în curte venind spre mine.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
mesajele anonime nu se citesc